De la Premiul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR) 2021, la viitorul presei scrise din țara noastră : Scurt interviu cu scriitorul și jurnalistul Nicolae Băciuț

-Acum câteva zile vi s-a decernat Premiul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), la secțiunea „presă scrisă”. Ce înseamnă, pentru dvs., această distincție și cu ce emoții ați acompaniat...
Viena

Nicolae Băciuț

-Acum câteva zile vi s-a decernat Premiul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), la secțiunea „presă scrisă”. Ce înseamnă, pentru dvs., această distincție și cu ce emoții ați acompaniat primirea ei?
-Mulțumesc pentru întrebare și pentru interesul acordat acestui premiu. Sunteți singura dintre jurnaliștii mureșeni care vreți să aflați ceva despre un premiu care, dincolo că e recunoașterea contribuției mele ca jurnalist, este și o recunoaștere a jurnalismului mureșean la nivel național. Nici nu știu ce e la mijloc: indiferența, invidia? Nici una, nici cealaltă nu au nimic însă în comun cu profesionalismul în presă și nici nu face onoare instituțiilor media care spun că informează corect publicul. Nu e prima oară când sunt distins pentru activitatea mea jurnalistică – mi s-a mai întâmplat și în studenție, ca redactor (secretar general de redacție) la revista studențească de cultură „Echinox”, din Cluj-Napoca, iar în 1991, Universitatea Illinois (SUA) m-a nominalizat pentru premiul Oscar pentru jurnalism. În urmă cu doi ani, o carte de interviuri cu Veronica Pavel Lerner a fost premiată de UZPR la secțiunea cărți de publicistică, iar anul acesta am fost premiat la secțiunea „presă scrisă”. Au mai fost și alte cărți de-ale mele de jurnalism premiate, dar nu intru în detalii.
Dincolo de orice fel de orgolii, nu sunt mulți jurnaliști mureșeni care să poată pune pe masă astfel de premii.
Firește, m-am bucurat, nu sunt bântuit de falsă modestie, dar, până la urmă, o muncă neplătită trebuie măcar răsplătită cumva. În plus, dacă iau în calcul toate demersurile mele publicistice – realizez, totuși, două reviste lunare („Vatra veche” și „Cadran, jurnal mureșean”) fără a fi remunerat în vreun fel pentru eforturile și realizările mele, cred că am nevoie și eu de combustibil ca să merg mai departe. Mesajele pe care le primesc – de la cititorii cei de toate zilele, de la personalități cu autoritate în materie de presă – îmi dau curaj să duc mai departe această frumoasă zăbavă: jurnalistica.
Emoțiile festivității de premiere au venit în primul rând din locul în care a avut loc aceasta – TVR, studioul 3 – eu fiind 15 ani slujbaș al acestei instituții. M-am întâlnit acolo cu foști colegi de redacție, care au rămas pe baricadele televiziunii, între care se distinge Mircea Neacșa, apoi cu colegi cărora le prețuiesc activitatea lor de realizatori TV, între care Daniela Zeca Buzura. Am întâlnit apoi jurnaliști din toată țara, știuți și neștiuți, cu un puternic sentiment al solidarității. Am consolidat prietenii, am întins punți noi de prietenie. De fapt, UZPR-ul, între alte multe lucruri pe care le face dând consistență și distincție jurnalismului, îi adună pe jurnaliști sub semnul unității de breaslă. Vorbesc de jurnaliști, nu de mercenari, și nici de moșteniții presei comuniste.
-Putem vorbi despre un numitor comun sub care s-a desfășurat ediția din acest an a Galei UZPR?
-Tocmai sub acel semn al solidarității, al responsabilității enorme pe care o are presa care, dincolo de corupții și vânduții ei, are destule conștiințe înalte, are destui jurnaliști cu coloană vertebrală, care să apere și o profesiune, dar și rolul ei în societate.
Nu vi se pare că sunt prea puțin câini de pază ai democrației și că pe umerii presei a rămas cea mai mare responsabilitate ca să nu ne prăbușim?! Ca neam, ca țară, civilizație?


-Apariția numărului 150 al revistei „Vatra veche” reprezintă un alt moment important în activitatea dumneavoastră jurnalistică. Cum ați sărbătorit acest moment și ce provocări aduce în viitor?
-E o cifră care spune foarte mult. Nu că e o cifră mare ( din „Vatra”, seria Coșbuc, Caragiale, Slavici, au apărut doar 44 de numere, între 1894-1896, dar revista a scris istorie) e cel mai important lucru, ci faptul că ea a devenit un fenomen, prin cele câteva particularitărți, deschise de sloganul de pe frontispiciu: „Români din toate țările, uniți-vă”. Revista a reușit să adune între coperțile ei români din toate largurile zării, a devenit o tribună pentru români care, deși trăiesc în alte țări, continuă să viseze în limba română. Iar „Vatra veche” a pus la dispoziție spațiul său și pentru astfel de întoarceri acasă, pentru că fiecare text scris în limba în care te-ai născut, atunci când ești departe de patrie, e o întoarcere acasă. Atunci când scrii în cuvintele limbii în care te-ai născut simți toate vibrațiile ființei tale, în care se aude chemarea străbunilor. Revista s-a ținut departe de găști literare și de șmecherii de breaslă. A dat multora sentimentul că și ei există, chiar dacă nu e loc și pentru ei acolo unde se împart ciubucuri literare.
Am sărbătorit momentul aniversar prin muncă – am dus revista tipărită să se întâlnească cu cei care cred în cuvântul scris și-l respectă, am dus-o să se întâlnească cu cititorii ei – unul dintre aceștia, un mare cărturar, Mihail Diaconescu, mă suna aproape lună de lună să mă întrebe când apare revista. „Am făcut dependență de ea”, îmi spunea mereu.
Cred că revista umple un gol în presa culturală românească postdecembristă, în primul rând unul de proximitate geografică, iar apoi unul de angajament moral.
Multe evenimente își derulează filmul existenței lor. „Vatra veche” rămâne – și la propriu și la figurat.
Revista și-a propus și să facă, dar și să scrie istorie. Cât am reușit se va judeca în timp, când răutățile, resentimentele, adversitărțile vor dispărea odată cu cei care le-au cultivat. Vor rămâne revistele să mărturisească, să fie judecate. La Judecata de Acum, la Judecata de Apoi.
-Ce ne puteți spune despre revista CADRAN (Jurnal mureșean), un fel de soră mai mică a publicației „Vatra Veche”? De ce ați simțit nevoia editării unei noi reviste?
-Ecoul „Vetrei vechi”, avalanșa de colaborări, de parteneriate au făcut prea strâmt perimetrul editorial al revistei. Grija pentru „cultura mare” risca să neglijeze nevoia noastră cotidiană de presă culturală locală, în condițiile în care în presa mureșeană reflectarea faptului de cultură s-a sectarizat, iar unele publicații au fost confiscate de grupuri de interese. Nu contează care. Sunt autori cu interdicție de a se scrie despre ei sau evenimentele în care sunt implicați, ba chiar se practică cenzura și la fotografii…
Atunci când politica editorială o faci pe bani pe care-i câștigi din munca ta, te privește ce vrei să vezi și ce nu, ce vrei să ilustrezi și ce nu. E imoral, dar e legal, chiar dacă nu mai putem invoca deonologiii… Mai grav e când se vede și neputința de a ilustra viața culturală, când „reporterii” falsează pe teme culturale. Lipsiți de știință, conștiință… Pe de altă parte, scandalos e însă când faci proprietate privată dintr-un bun public – fie acesta și o publicație -, și mai și ești plătit, gras, pentru asta.
„Cadran” s-a deschis în primul rând elanurilor jurnalistice locale, nevoii de a se regăsi evenimentele culturale într-o publicație care vrea să fie martor al vremii sale. Care e deschisă tuturor care doresc să colaboreze. Nimeni nu are interdicții, nimeni n-a fost refuzat. Cuvântul e liber!
„Ca și „Vatra veche”, „Cadranul” apare tot prin munca mea, prin eforturile mele financiare, luând din bugetul meu de timp, cedând din timpul pe care aș putea să-l aloc propriilor mele cărți. „Cadran” e sora mai mică a „Vetrei vechi”, dar nu e o soră vitregă! Nu mă laud, nu mă plâng. Sunt lucruri pe care mi le-am asumat de bună voie și nesilit de nimeni. Am fost și rămân de bună credință. Cred că revista „Cadran” mai vindecă din maladiile presei mureșene.
S-ar părea că sunt în război cu toată lumea. Nimic mai fals! Eu sunt doar în război cu mine însumi. „Cadran” nu cere nimănui nimic, doar dă tuturor tot ce poate și cât poate!
-Cum vedeți viitorul presei scrise, al revistelor tipărite mai ales? Credeți că presa digitală va lua definitiv locul presei tradiționale?
-Soarta presei tipărite s-a decis mai de mult. Agonia s-ar putea să fie mai lungă sau mai scurtă. Când va dispărea generația de cititori îndrăgostiți de mirosul de cerneală tipografică și va domina generația tehnologiei, lumea va opta pentru o informare rapidă și cât mai facilă. Despre nostalgicii care mergeau la chioșc în fiecare dimineață, ori își luau gazeta preferată din cutia poștală se va mai vorbi doar în literatură…
E o luptă inegală. Tehnologia domină, copleșește, ademenește, deturnează.
Nu dau nici douăzeci și cinci de ani până la moartea presei tipărite. Un volum de versuri de Mircea Dinescu se cheamă „Moartea citește ziarul”. Va veni o vreme când doar moartea va mai citi ziare pe hârtie.
Lumea e grăbită, nu mai are timp de lecturi tihnite de ziare, reviste… Vor fi genuri publicistice care vor supraviețui, altele care vor dispărea odată cu presa scrisă. Când se poate face comunicare în timp real, e greu de imaginat că se vor mai găsi fani ai așteptării informației de a doua zi, ca să se lămurească despre vreun eveniment sau altul.
Presa nu va mai fi niciodată ce a fost, iar „teroarea” imaginii se va așeza confortabil în orizontul de așteptare al… cititorului de imagini și nu de cuvinte.
Până una alta, eu rămân un împătimit al presei tipărite. Deși trimit, de pildă, „Vatra veche” la 16.000 de adrese pe email, sunt încă destui care o vor tipărită…
Încă mă simt bine, ca un miel care suge la două oi: presă tipărită, presă virtuală! Iau de la fiecare ceea ce-mi trebuie!
-La ce provocări trebuie să se aștepte tinerii care se pregătesc să pășească pe scena jurnalismului scris?
-Tinerii nu vor percepe nicio provocare, pentru că ei nu au termen de comparație. Ei sunt născuți în era informaticii, sunt mari mânuitori de tehnologiei de ultimă oră. Ei vor scrie istoria unei alt fel de presă, ei își vor forma cititorii pe care și-i merită. Important e însă ca acei care aspiră să facă jurnalism, să aibă har. E ca în preoție, fără har e greu să slujești la altar. Pe lângă har, mai sunt necesare și o cultură general sănătoasă și una profesională temeinic însușită. Apoi, rămâne valabil sloganul caragialean: „Cinste și gramatică”! Condiția jurnalistului de mâine va trece, oricum, prin revizuiri drastice, jurnalistul „tradițional” va rămâne o amintire.
Totul e într-o schimbare uluitoare – lumea, oamenii, tehnologiile… Iar jurnalistul de mâine trebuie să intre în rezonanță cu imperativele vremurilor ce vor veni! În acest teritoriu nu se mai poate face opinie separată. Te adaptezi sau dispari.
15-16 iulie 2021

Liliana Moldovan

Viena
Categorii
Actualitate
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole