De vorbă cu Corina Chiriac după 50 de ani de carieră

În toamna acestui an Corina Chiriac va împlini 70 de ani, iar în primăvara viitoare va serba 50 de ani de carieră. Mie și multora ca mine nu ne...
Viena

Corina Chiriac

În toamna acestui an Corina Chiriac va împlini 70 de ani, iar în primăvara viitoare va serba 50 de ani de carieră. Mie și multora ca mine nu ne spun nimic aceste cifre deoarece Corina Chiriac pare ca nu are vârstă. Mai mult, eu m-am născut cu ea cântând la radio sau la televizor sâmbăta și la revelioane, eu am avut viniluri cu ea în casă și am crescut auzind-o pe mama cum o admira cu voce tare.

A venit vremea să fac interviu cu Corina Chiriac. Așa că ne-am întâlnit timp de câteva ore si am vorbit despre una si despre alta. Parea că mă revăd cu o prietenă pe care nu o mai văzusem de mult, lucru care m-a flatat teribil.

Încă de la debut, Corina Chriac a devenit una dintre cele mai mari artiste ale scenei muzicale de la noi. Provine dintr-o familie de muzicieni: mama profesoară de pian, tata compozitor de muzică simfonică, amândoi profesori universitari la Conservatorul de muzică Ciprian Porumbescu din București, așa că s-a obișnuit cu muzica de pe când era copil .

Deși era de așteptat să moștenească talent muzical, când a împlinit 7 ani, părinții Corinei au prezentat-o la examenul de admitere la Școala de Muzică nr 1 din București. Examenul a fost relativ ușor: profesorii au vrut să se asigure că fetița are ureche muzicală, primul și singurul motiv pentru care un tânăr poate urma o carieră muzicală, fie ea instrumentală sau vocală. În fața comisiei școlii, o profesoară s-a așezat la pian și a pus-o pe Corina să reproducă vocal, numai după auz, diverse note muzicale cu diferite intervale, de diferite grade de dificultate. Corina le-a cântat fără nici o problemă și astfel a fost admisă. A studiat vioara ca instrument principal și pianul ca instrument secundar pâna într-o seară, pe la 16 ani, când a văzut-o pe doamna Carmen Stănescu jucând pe scena Teatrului Național din București. A fost atât de fascinată de frumusețea, talentul și șarmul acestei enorme artiste încât și-a dorit dintr-odată să fie ca ea, să devină actriță.

Ajunul Crăciunului 1964, Corina Chiriac la 15 ani, alături de părinți
Din acel moment, întreaga sa perspectivă de a deveni violonistă, fapt pentru care studiase în școală 10 ani, a început să se schimbe. Zi de zi, dorința de a deveni actriță devenea atât de precisă încât Corina a cerut părinților să o transfere de la Liceul de Muzică unde și azi se studiază 12 clase, la oricare alt liceu: aflase că în 1967, la un liceu obișnuit se obținea bacalaureatul la capătul a 11 clase.

Asta însemna că a câștigat un an de pregatire pentru o facultate.

Deși părinții Corinei au fost dezamăgiți ca ea își dorește o schimbare a carierei părăsind vioara la care cântase 10 ani, și intrarea într-un câmp artistic diferit, au fost de acord să ceară părerea unei profesoare de actorie, doamna Adriana Piteșteanu. Audiția a semănat cu intrarea la Școala de Muzică doar că a fost mai serioasa. Corina a recitat diverse poezii, comice, triste, meditative, eroice, istorice. Doamna Piteșteanu și-a dat o părere favorabilă despre audiție. Nefiind convinși, părinții Corinei au solicitat o întrevedere cu maestrul Mony Gellerter, mare personalitate a scenei dramatice românești și profesor universitar la IATC, actualul ATF. Pregatită de către doamna Piteșteanu, Corina a făcut din nou o impresie bună și maestrul Mony i-a sfătuit pe părinți să o lase să dea examen la Teatru. Măcar să încerce. „Pe vremea aceea se putea trăi din a fi actor, măcar că după absolvirea a 4 ani de studiu, intrai automat ca actor într-un teatru din București sau din țară si te bucurai de un salariu lunar. Mai mult, dacă te mutai în alt oraș față de cel în care te-ai născut, primeai și locuință gartis, garsonieră sau apartament funcție de numărul membrilor din familie. Încă un amănunt: examenul de intrare la IATC avea loc cu câteva săptămâni înaintea altor facultăți, pentru ca tinerii care nu au fost admiși la teatru să poată intra la una din celelalte școli sau universități”, povestește Corina Chiriac

În anul în care Corina s-a prezentat la etapa eliminatoare de admitere la IATC, in iunie 1967, erau în jur de 200 de fete pe 6 locuri… și probabil tot atâția băieți pe tot atâtea locuri.

Scena a avut întotdeauna un miraj aparte.

Filmolanda 1976
O zi fericită a fost în familia Chiriac ziua când s-a afișat numele Corinei la avizierul școlii ca admisa.

Despre anii de facultate se poate scrie un alt interviu lung așa că deocamdata trecem mai departe.

Deși studiile de actorie mergeau foarte bine, încă din anul I (1968), Corina cânta muzică ușoară și avea chiar un „recital de Șansonete” la Casa de Cultură Grigore Preoteasa din București, care a fost în anii 1970, 1980, o adevărată șansă de a exersa viitoarea carieră pentru mulți studenți bucureșteni: actori, muzicieni, arhitecți, arte plastice, coreografie; tineri din diverse școli, veneau cu propuneri de recitaluri sau expoziții. În anul al 3-lea de facultate, Corina a participat la un celebru concurs televizat „Steaua Fără Nume”. Concursul se transmitea pe viu, lunea seară și era unul foarte serios. Cornel Costantiniu, Doina Spătaru, Marcel Roșca alături de alții și-au afirmat talentul la acest concurs organizat de regretatul om de televiziune, Sorin Grigorescu, alături de doamna Simona Patraulea, doi oameni minunați care l-au iubit pe fiecare tânăr pe care l-au întâlnit, indiferent cât de talentat era, sau nu. La capătul a 3 etape de concurs, respectiv după 3 luni, între martie și iunie 1970, Corina a câtigat trofeul concursului și de atunci viața ei s-a schimbat. Publicul i-a apreciat talentul. Și vorbim atât de publicul nostru, cât și de cel din străinătate pentru care a cântat mai târziu la diverse mari festivaluri-concurs de muzică ușoară, în fostele țări socialiste ca: Cerbul de Aur în România, 1971 – premiul 3, Orfeul de Aur în Bulgaria 1975 – premiul 3, Festivalul de la Dresda în fosta RDG (Germania de est) – Premiu de participare, sau Festivalul Concurs de la Sopot în Polonia – premiul 1 „Privighetoarea de chihlimbar” în 1980.

Orfeul de aur 1975
Astăzi generația +/-30 de ani redescoperă muzica anilor 70, 80, 90 și este o bucurie pentru Corina că este în picioare și foarte activă.

Acum doi ani a fost invitată alături de Mirabela Dauer la Electric Castle, cânta frecvent în cluburi, cum ar fi Fratelli sau Doors la Constanța, iar anul trecut a cântat pe plajă la Vama Veche unde cei tinerii au cântat cu ea, mulți dintre ei știindu-i pe de rost majoritatea melodiilor.

Un lucru cu adevărat spectaculos este acela că nu cred că există vreun om în țara asta care să aibă mai puțin de 20 de ani și care să nu fi auzit de Corina Chiriac. Mai mult decât atât, majoritatea dintre noi cunoaștem cel puțin o melodie de-a ei.

Celebritatea Corinei Chiriac a însoțit-o de la debutul său la „Steaua Fără Nume” acum aproape 50 de ani, prin toate locurile din lumea asta. Iar celebritatea a fost doar meritul talentului și muncii sale. Am vorbit cu Corina Chiriac despre ce a însemnat celebritatea pentru ea, despre alegerile pe care le-a făcut în viață pentru a se bucura de această celebritate, dar și despre ceea ce a făcut-o cu adevărat fericită.

Ce este celebritatea pentru Corina Chiriac?

Celebritatea este un miraj, o iluzie care uneori se adeverește în viața cuiva, dar depinde sub ce formă. Poți deveni celebru pentru câteva zile în urma unor știri la televizor, sau ca rod al unei creativități aparte. In general vorbind, celebritatea este o existență specială, și dacă vrem să vorbim ezoteric, este una din încercările destul de serioase ale destinului. Bogăția, saracia, o viata monotona, infirmitatea, ca să dau câteva exemple, sunt încercări ale destinului.

Ne naștem ca să învățăm câte ceva din Minunea de a Trăi. Și fiecare încercare a destinului ne poate îmbogăți cu o lecție unică, fabuloasă, singura în stare să ne evidențieze în fața lui Dumnezeu: a învăța să fim de folos celorlalți cu darurile primite de la naștere.

E foarte mult de vorbit despre celebritate și după atâtea zeci de ani cred că pot spune ceva neașteptat: ar fi necesar un CURS pregătitor pentru cei care își doresc să devina celebrii, indiferent de domeniul ales .

Multa lume se ferește de a fi în „văzul lumii” și este de înțeles.

A deveni și a te menține celebru pentru anumite merite artistice, sportive, medicale, științifice, etc, este diferit de o celebritate îndoielnică, obținută peste noapte în condiții dubioase.

În orice caz, celebritatea se urcă pas cu pas, așa cum ai avea în fața ta o scară cu trepte de diferite dimensiuni și grade de dificultate. Fiecare persoană celebră a trebuit să învețe să manevreze această celebritate din foarte multe unghiuri și puncte de vedere.

Astăzi, orice știre „senzațională” îl poate face pe un om să devină „celebru”, fie și pentru câteva zile. Nu la asta mă refer.

Mulțumesc lui Dumnezeu că am avut în familie cel puțin un părinte celebru: tata, compozitorul și profesorul universitar Mircea Chiriac. Era membru al comisiei Uniunii compozitorilor din București, era o mare personalitate și avea prieteni celebri care veneau frecvent acasă la noi, în vizită, al căror comportament l-am observat, chiar l-am studiat. Asta mi-a servit foarte mult, a fost o școală suplimentară. Unul dintre prietenii tatălui meu era baritonul Octav Enigărescu, solist al Operei Române din București. Maestrul Enigărescu era membru în juriul de la „Steaua Fără Nume” când am participat eu. La finalul concursului, maestrul Enigărescu a venit la mine și m-a întrebat: „Draga mea, nu ești tu fata lui Mircea?”. Tata, care nu suflase un cuvânt despre „muzica mea ușoară” și prezența la concursul de la TVR, s-a bucurat când a început, încă de a doua zi, să primească telefoane de felicitare pentru mine, de la prieteni care îi spuneau: „Vai ce frumos cântă fata ta, nu am știut nimic”. Iar tata care mereu a avut umor răspundea: „Dragă, să vă spun ceva: nici eu nu am știut”.

Corina Chiriac împreună cu părinții
Norocul meu este că am avut doi părinți adorabili care m-au sprijinit în toate alegerile mele.

Când a fost prima dată când ați primit aplauze la scenă deschisă?

A fost după vreo 6 luni de la obținerea trofeului „Steaua Fără Nume”. După concurs am început să fiu invitată la diferite Case de Cultură și prima dată am fost invitată cu Doina Spătaru (verișoara lui Dan Spătaru) la Casa de cultură a studenților din Iași. Era un concurs local de muzică ușoară, iar noi eram, vezi Doamne, vedetele. A fost o seara frumoasă, cu multe aplauze și cu succes. De atunci și până azi sunt prietenă bună cu Doina Spătaru.

Ați spus într-un interviu că ați ales să nu aveți familie, tocmai pentru a vă urma vocația. Pentru carieră ați făcut vreun sacrificiu?

Cred ca orice persoană, orice om de pe planeta asta, indiferent de meserie, va avea de făcut în viață niște alegeri. Alegerile presupun la rândul lor niște alegeri, deși pare comic ce spun. De exemplu: am ales să fiu miner, aleg să-mi petrec 15 ore din 24 sub pământ. Eu am vocația să sap sub munte ca să scot cărbunele cu care se vor încălzi alții. E mai mult decât o justificare a faptului că-ți câștigi banul de zi cu zi: e o alegere !

Sigur că am făcut sacrificii, dar am considerat că ele fac parte din „pachet” și așa cred si azi.

Somnul de după masă, pregătirea vocală, refuzul de a sta la soare vara sau de a pierde o noapte fiindcă ai filmare sau spectacol a doua zi, a cânta de revelion singur într-o țară străină, a fi departe de familie sau prieteni, ca sa numesc doar câteva aspecte, sunt sacrificii, alegeri, fapte reale…

Alegerile pot avea și o latură fericită: pierzi ceva dar câștigi altceva. Uite, noi două suntem acum la masă și ne pregătim să comadăm ceva de mâncare. Personal, am următoarea alegere de facut comand un șnițel pane sau un piept de pui la grătar?!

Eu ador șnițelul pane, prăjit în ulei, dar gândindu-mă la silueta mea, o să aleg un grătar. Mă gândesc că e un sacrificiu? Nu. Dacă m-aș gândi că e un sacrificiu, nu l-aș mai mânca cu plăcere. Așa că prefer să mă gândesc că așa am vrut eu, asta a fost alegerea mea.

Așa e și cu celebritatea: ți-o doresti, te pregatești pentru ea și mergi mai departe pe drumul propus.

Hollywood BLVD 1990
Ca Simona Halep, de exemplu. Și-a dorit să fie o tenismenă de talie internațională și a făcut câte alegeri și sacrificii au fost necesare. În ambele noastre cazuri, celebritatea a decurs firesc din succes. Faptul că dintr-o elevă la școala de muzică și o studentă la teatru, a ieșit o artistă de scenă nu a fost nimic extraordinar. Ce este extraordinar? Faptul că am succes de atâtea zeci de ani !

Revenind la trecut, în momentul în care am ajuns la 20, 21 de ani, am făcut această alegere a carierei și cu mintea și cu inima. Cu inima pentru că iubesc fenomenul artistic, scena, televiziunea, filmul, actul artistic simplu, urcat pe 3 mese într-o piață ca pe vremea lui Shakespeare… Probabil m-am născut cu vocația de a fi artist de scenă.

Și cu mintea ce ați ales?

Când eu eram încă elevă, eram domnișoară – noi chiar eram domnișoare și vreodată vom dezvolta acest concept „demodat” – colegele mele, prietenele mele aveau un țel al epocii: să găsească un băiat bun, să se mărite și să întemeieze o familie care era presupusă să dureze până la adânci bătrâneți, dupa cum spune basmul.

În RDG la Karl Marx Stadt
Eu încă din liceu gândeam ca o femeie de carieră: mă gândeam să merg mai departe la facultate. Nu mă vedeam la 17 ani măritându-mă și făcând un copil. Eu eram de la 7 ani pregătită pentru cariera de scenă, să zicem de violonistă. Deci aveam pregatirea mentală de a urma o carieră înainte de toate. În plus, „știam” că am o chemare către scenă: „Mai întâi îmi construiesc o carieră și văd eu mai departe”. La 17 ani aveam tot timpul din lume. S-a întâmplat că între timp am văzut câteva cazuri dezatruoase de căsătorii care au fost catastrofale: cu bătăi, cu gelozii, cu ars cu țigara, cu dat de pereți și smuls părul de pe cap, adică violență în familie dusă la absurd. Iar asta se întâmpla destul de des în anumite cazuri. Faptul ca ea „se pupa” pe scenă sau într-un film cu un coleg fiindcă așa voia regizorul sau așa cerea textul jucat era de cele mai multe ori un pretext pentru bătaie. Există realități în cadrul familiei de acasă incompatibile cu viața de scenă.

Și atunci a fost o alegere simplă…

Nici nu cred că mi-am pus problema dacă să aleg sau nu. Cred că alegerea s-a făcut de la sine după ce am văzut și auzit acele cazuri. Cred că am spus „decât riscul să se întâmple așa ceva, mai bine lipsă”.

Eu cred că e normal ca un bărbat să își dorească familia lui, adică o soție și copii. Acel bărbat își dorește o femeie de casă, una care e cuminte și acasă. Una care măcar să pară așa! Tot așa cum o femeie își dorește o familie doar a ei, cu un bărbat care să fie de casă și al ei. Sau măcar să pară așa!!!

Aș îndrăzni să spun că aceste două drumuri, cariera și familia, chiar dacă nu sunt complet incompatibile, rămân paralele.

Vorbesc de drumul scenei și cel al familiei. De drumul carierei sau cel al familiei. În cazul unei artiste de scenă, al muzicii ușoare să zicem, se poate ca cele două deziderate să fie compatibile dacă ea este artistă și el este impresarul ei, de exemplu .

Dar la un moment dat ați fost căsătorită…

Da, m-am căsătorit la 42 de ani.

V-ați căsătorit în America și v-ați întors în țară…

Încercările de căsătorie la maturitate au și ele, ca și cele din tinerețe, aceleași opțiuni. Țin mai bine la maturitate, sau nu țin deloc.

Bunica mea avea o vorbă genială: „Dragă, până nu mănânci cu un om cel puțin un kilogram de sare, nu-l cunoști”. Iar acest kilogram de sare se poate transforma în mai multe kilograme până ajungi să cunoști cu adevarat pe cineva.

Hollywood BLVD 1988
Eu nu eram prima lui soție, nici nu am fost ultima, a fost o încercare sinceră de a fi împreună, el a fost flatat că o curtează pe Corina Chiriac… Eu am fost flatata că sunt curtată de un domn mai tânăr…Acesta e un alt aspect al celebrității. În momentul în care ești o persoană celebră, oricât de bine intenționată sau amabilă ar fi persoana care te curtează, nu poate să facă abstracție de celebritatea ta. Iar această celebritate afectează în moduri neașteptate: cineva poate să devină flatat, cineva poate să devină complexat si din asta devine violent…sau devine banal de obositor si alege pe altcineva…

Acesta a fost un alt aspect pe care l-am văzut la colegele mele, mai tinere, mai puțin tinere, mai celebre sau mai puțin celebre și azi, sunt fericită că mi-am spus la 17 ani: „pe mine nu vreau să mă intereseze lucrurile astea”.

E atât de frumoasă cariera mea, e atât de frumos ce am eu de făcut că nu ar fi fost corect să încurc viața unui bărbat care are nevoie de o familie stabilă și în timpul săptămânii și de revelion.

Cum se măsura celebritatea înainte de 1989?

Se măsura astfel: piesele se înregistrau și intrau în planul de difuzări ale Radiodifuziunii române. De luni până vineri exista la radio o emisiunea de o oră sau două care se numea „Melodia preferată” și radio ascultători din țară sunau și cereau să asculte sau să dedice cuiva drag o anumită melodie. Cât de solicitate erau melodiile cântate de tine, atât erai de celebru. Acesta era barometrul de celebritate.

SURSA : https://life.ro/

Viena
Categorii
Uncategorized
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole