Democraţia şi libertatea la români

Democraţia şi libertatea la români de Mihai Tudor Ce vreţi, suntem aici la porţile Orientului, unde totul se înfăţişează mai puţin grav… – Raymond Poincaré (avocat şi om politic...
Viena

Democraţia şi libertatea la români

de Mihai Tudor

Ce vreţi, suntem aici la porţile Orientului, unde totul se înfăţişează mai puţin grav…
– Raymond Poincaré (avocat şi om politic francez, 1860-1934)

Citatul face parte din pledoaria lui Poincaré ca avocat al companiei concesionare austriece în procesul de la Bucureşti al fraudelor comise cu prilejul concesiunilor de căi ferate.

M-am uitat în dicţionar la cuvîntul democraţie. Provine din cuvîntul grecesc demokratia, demos însemnînd popor, iar kratos putere. Sensul este evident şi nu mai merită comentarii. Aplicat şi aprofundat încă din Grecia antică, rămîne singura opţiune în edificarea unui sistem liber şi prosper. Mărturisesc că am fost nevoit să caut acest cuvînt datorită realităţii halucinante în care trăiesc şi pentru a-mi lămuri angoasele şi neliniştile existenţiale.
Trăiesc într-o ţară care de secole nu cunoaşte acest cuvînt, nu l-a învăţat şi nu a reuşit să-l adopte la nivelul realităţii lui sociale şi politice. Au fost încercări, în parte reuşite, la începutul existenţei sale dinastice şi mai tîrziu, în perioada dintre cele două războaie mondiale.
România-aţi ghicit, aceasta este ţara la care mă refer- şi-a întrerupt lungul şi sinuosul drum al reformării şi modernizării ţării din cauza îmbolnăvirii şi rătăcirii pe o altă cale, născută la umbra unui imperiu şi cedată apoi parţial teritorial, fără împotrivire şi rezistenţă, din dorinţa sa revanşardă de autoritarism, forţă, discreţionar şi samavolnicie. O perioadă nesfîrşită de tiranie și întuneric în istoria naţională. Odată libertatea redobîndită, speranţele au renăscut; alt cuvînt căutat în dicţionare prin prisma practicii sale incomplete şi mistificate. Două cuvinte-aspiraţii esenţiale pentru un stat puternic, modern, performant şi firesc-funcţionabil, înjosite şi terfelite însă de cei care le însîngerează călcîndu-le în picioare.
Banul, kitschul, nesimţirea, iresponsabilitatea, incompetenţa, lipsa asumării a tot ceea ce ar trebui să însemne datoria, cinstea, onoarea şi demnitatea, indolenţa, non-valoarea şi non-cultura guvernează autoritar peste o societate anchilozată, anemică, descurajată şi confuză. În pofida creşterii economice constante şi a investiţiilor solide, nu reuşeşte să-şi depăşească condiţia de ţară marginală a Uniunii Europene, cramponîndu-se de trecut, fără viitor şi perspective clare şi sigure, mulţumindu-se să lîncezească în postura de simplu consumator al zonei europene şi avînd forţă de muncă ieftină şi bine instruită pentru economiile dezvoltate care fie o atrag peste hotare, fie îi exploatează potenţialul în ţară, cu consecinţe nesemnificative pentru capitalul comunist. Pardon capitalist.
O altă constantă socială şi politică este atomizarea şi fragmentarea forţelor, de la nivel decizional pînă la omul simplu, şi împărţirea sa în coterii luptîndu-se pentru interese personale sau de grup veroase şi netransparente. Proiecte şi reforme mari, generoase, se pierd în mocirla mediocrităţii şi a retoricii populiste şi patriotarde.
Valorile reale şi personalităţile de înaltă ţinută morală şi profesională sunt distruse şi desconsiderate cu o apetenţă devoratoare umilitoare pentru un neam pretins inteligent şi înţelept şi înlocuite cu V.I.P.-uri şi vedete de carton, cuvinte împrumutate ca sinonime comerciale din culturile altora. Acestea îşi pun în valoare doar calităţile fizice şi charisma, fără profesionalism sau merite artistice şi sunt în căutare de publicitate la televiziunile noastre eşuate în senzaţional, pornografie, scandaluri ieftine şi mult circ. Fără pîine. Astfel nu trebuie să ne mirăm dacă histrionismul şi amatorismul care macină în prezent România, nu vor aduce cîndva duhoarea respingătoare a imbecilizării.
Televizorul a devenit de asemenea şi noul dicţionar al limbii române. De aici şi memoria scurtă cultivată românului de rînd raportată la pretenţiile sale hiperbolizante şi ameţitoare. Pretenţii nefundamentate şi nejustificate atîta timp cît productivitatea şi dişciplina muncii sunt negative, la fel şi domenii vitale pentru viitor ca învăţămîntul, cercetarea, cultura şi medicina. Aş mai adăuga şi alte elemente negative care impietează asupra dezvoltării normale a ţării şi mă gîndesc la mita şi corupţia din planul economic şi din cel politic, prin intermediul căruia se reglementează acţiunile economice dorite. Ele nu sunt numai endemice, dar reprezintă şi adevărate rezervoare ale „industriei“ naţionale. Exemplele pot continua cu lipsa acută a reformării justiţiei şi a administraţiilor locale-lăsate de izbelişte, nedescentralizate şi cu fonduri insuficiente, a infrastructurii rutiere, feroviare şi aeriene precare, impedimente majore pentru investiţiile de anvergură, şi, nu în ultimul rînd, lipsa îngrijorătoare a autorităţii statului, a legalităţii şi eficienţei sale legislative.
Revenind însă la cele două drepturi fundamentale puse în discuţie, democraţia şi libertatea, observăm cum în scurt timp, am făcut trecerea de la sistemul autocratic nimicitor la o oligarhie la fel de nemiloasă şi nu mai puţin de bulversantă. Menţionez că oligarhie provine dintr-un alt cuvînt grecesc, oligarchia, oligos însemnînd puţin, iar arche putere. Alt cuvînt care a fost prezent şi a existat de-alungul timpului ca formă de conducere. Demosul din Antichitate se rezumă acum la actorul pasiv şi inert, exploatat fără scrupule de noua oligarhie politică şi economică. Libertatea sa se limitează la contemplarea privilegiilor amintite, adevărate reguli ale economiei de piaţă disfuncţională şi aservită. Gîndul mă poartă inevitabil la teza mereu actuală dezvoltată de Orwel în „Ferma animalelor”. „Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decît altele”. Se pare că deşi ne-am rupt lanţurile, ne simţim şi ne comportăm în continuare ca şi cum am fi încătuşaţi. Reflexele, obiceiurile şi mentalităţile trecutului ne-au marcat invariabil atitudinile şi iniţiativele. Nu ştim sau nu mai putem să ne luptăm pentru drepturile care cîndva însemnau totul. Ne-am resemnat şi ne lipseşte entuziasmul, energia şi forţa învingătorului. Învingătorii vin din trecut şi trăiesc tot acolo. Ne lipsesc, îi regretăm şi totuşi ne mulţumim inexplicabil cu condiţia actuală de perdanţi letargici, în căutarea gloriei faptelor de odinioară.
Un alt rol important în istoria românilor care a contribuit la apariţia inactivităţii prezente atît de molipsitoare, îl constituie nenumăratele dictaturi, interne sau externe. Ajungînd să avem o lungă tradiţie a acestora, am dat viaţă şi ne-am folosit de un întreg cult al supravieţuirii derivat din deprinderile pe care am fost nevoiţi să ni le cultivăm. Înţeleg prin aceasta tot mecanismul politic şi social alcătuit şi perpetuat în perfecţionarea eludării, înşelării şi păcălirii autorităţii, prin reţeaua sa de instrumente legale, instituţionale şi constituţionale.
Aşadar nu ne-am eliberat de trecut, nu respectăm regulile, nu suntem uniţi şi ne simţim neputincioşi, aşteptînd să fim conduşi cu mînă de fier.
În condiţiile date putem afirma cu tărie că cele două elemente indispensabile în construcţia unui stat modern şi responsabil la care am făcut vorbire nu ne priesc şi, cel puţin deocamdată, nu ni se potrivesc. Dacă nu luptăm şi nu întreprindem ceva pentru schimbare şi îmbunătăţirea condiţiilor prezentului, generaţiile viitoare, singurele consolări şi certitudini, nu vor mai putea face nimic şi vor orbecăi în continuare, derutate şi vulnerabile, în bezna tot mai adîncă, de neînlăturat. Luminîndu-le lor drumul, vom reuşi să ne orientăm nouă înşine paşii în direcţia aşteptată. Nu rămîne să ştim decît dacă o vom face la momentul oportun.

Viena
Categorii
RomâniaSocial
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole