DESLUŞIRI POEME)

LUMEA BASMULUI MEU (Lui George Anca)   De-atâta timp îmi recit povestea basmului meu scris de tine, de-atâta timp personaje faţetate îmi tulbură nopţile nedescifrate, că-mi termin zilele ghem...
Viena

dumitrescu-adinaLUMEA BASMULUI MEU

(Lui George Anca)

 

De-atâta timp îmi recit povestea

basmului meu scris de tine,

de-atâta timp personaje faţetate

îmi tulbură nopţile nedescifrate,

că-mi termin zilele ghem – totem

pe Insula Paştelui cu umbletul pe dinăuntru.

Ieri urmăream în grădina lărgită a

blocului, leuştean, paparudă zăludă

îmbrăcată în brâul lui Josephine Baker

din banane dansând, cerând venirea

ploilor, acum sunt creanga… şti tu, a lui

Satyavan, plecat pe maidan să-şi facă

relele, damblalele, acum mă urci sus, la

colţul camerei păianjen, apoi tu îmi apari

incubus călare pe preşul zburător grăbit

să mă desfăşor fir de nimfă, apoi, despre mine, că-s doar

sucubus zburând pe crupa lycornei sunând

goarna apropierii. Mă feresc să m-apropii

şi totuşi vin, rămâne urma scaunului meu ocupat,

niciodată al nostru, c-am şi dispărut ca în neant

apărând în format neclar jpg, acum ne ning

gâturi tăiate  pe jumătate pseudopode de hydre

mirate. Nici nu ştiu care dintre noi suntem

basilisci şi care păuni, care busuioc şi care toacă de

biserică, straturi, straturi au compus basmul din tăceri

şi priviri de copaci bătrâni, din mirările lui Prospero

pe morbul lui Pott suflet de Caliban, ţi-am înfiat „câpele”, iubitele

şi iubita-ţi pe viaţă, mi-am zis să stau prin apropiere când

o fi să se deschidă poarta cea mare, să intrăm amândoi

odată şi mă trezesc dată pe mâna inchiziţiei la schimb

achiziţiei odihnei veşnice în straie cucernice şi gând

înghiţit. Ş-aici basmul vrea să ia o nouă turnură pe

prescură. Probabil nu simţi zbaterea ghioceilor sub

zăpadă, ţi se arată legământul cel de pe urmă, al rugii şi

tăcerii, mie al curgerii, fugilor lui Bach şi anotimpul

când înfloreşte primul mac pe mirişte. Linişte fi-va

destulă-n mormânt, dar, să-ţi spun drept, n-am nici un gând.

Mă rog, mă spovedesc şi mă-nchin aceluiaşi Domn Divin, dar

dacă eşti până la urmă cinstit, trebuie să recunoşti,

timpii ne sunt diferiţi şi aici e turnura basmului stratificat:

cuminecătura până-n veşnicie la tine şi cea până-n spovedanie, apoi

renaştere, la mine. Şi mai e dans, dans, dans, prin iarbă verde. Mă crede!

 

 

PĂZEAI ESTUARUL

 

Păzeai estuarul, puf trestioară, cu frică.

La o adică, la prima pală ai fi sărit,

te oprea puful obrazului, împăcarea

cu sinele-ţi, vieţile atâtor luceferi

pătate de Luciferi împănaţi spiţelor

bicicletei cu roţi inegale.

Stăteai la taclale cu tine pe marginea

fluviului, te socoteai un învins şi-a învins

delăsarea. Culcarea, ţi-ai zis, nu mai

e nimic de făcut, e de privit şi de scris,

lucrul obişnuit. Tot puful, tot aproapele-ţi

fusese aspirat de pâlnie.

Dafnia translucidă din spate

tremură, se frământă, îşi rupe mâinile,

nu ştie cum să te facă să-ţi iei avânt,

să te arunci învolburării. Se strânge arc

şi te înţeapă, te aruncă şuvoiului.

Apă, mâl şi nisip, grohotiş adus din

munte, arbori uscaţi, arbori verzi,

cirezile gândurilor închistate, înscrise

în pătratele  sau cercurile mărginite,

embrionii stelelor de mare, toate se

malaxează, unele cad la fund,

altele se agaţă de cele din faţă,

apele urlă surlele îmbrăţişărilor

morţilor cu vii, numai spre seară apare

pe val lumina pufului trestioarei, fulguraţia

Euterpei, cu înţelesul grav, întruchipat

în Apollo. Zâmbea. Apele se liniştiseră,

sita triase pepita împrăştiind-o.

Şi dafnia? se întreabă transfocatorul

în pauza de ţigară, se aruncă şi ea?

Acvariul e gol, gupii n-au de mâncare,

scalarii se-agită. Se aude: vin,

vin, vin acum, cu sânul plin!

 

 

SĂ MĂ DESLUŞESC

 

mă hrănesc  cum pot, cât pot şi de unde pot

să aleg ar însemna

să dau cu piciorul zilelor

puţine cuvinte arunc, mă scufund

în baia de busuioc înflorit, în mine, în tine

şi mă întind peste vale şi grind.

din plopi ruguri se aprind când nu m-aştept

iau sau trag fumul în piept şi aşa cum  mă vezi

mă îndrept spre întâia clopotniţă

baniţă bântuită azi de ruguri din plopii

despre care vorbii.

din amvon se aude citania, liturghia

mă gândesc la chilia în care se scriu cântece de pe Olt

nu pot să nu le ascult.

un tumult mă plimbă printre fraţi, printre bărbaţi adevăraţi

le spun să mă aştepte puţin, revin

după ce alung toate durerile peregrinului apter

abatere de la morală, ciomăgeală curată, boală

greu de vindecat. revin printre bărbaţi curăţindu-i.

mese întinse rotondelor Anania duc Arhiepiscopia

pe un drum necunoscut, am recunoscut numai fiorul

simţit la citirea memoriilor. odată, mai demult! doctorilor prelaţi

respectaţi mă plec, aplec capul în faţa  stareţei

de la Piatra-Fântânele, trimişilor mănăstirii Nicula

spre cula oltenească să-i mulţumească pentru

OMUL din Glăvile. nu mai am stare de calm,

mă reazem de zidul Episcopiei şi îmi spun rugăciunile

pentru minunile cerului, prelatului, duhovnicului, omului.

e noapte, alte şoapte îmi vorbesc despre Luther  şi Katharina

despre azima de religie renegată şi înviată ca sfântă, despre

luteranismul ce refuză indulgenţele, inteligenţele

cu pantofi roşii, despre întinderea renegatei

deviata de la fregata acestora. E şi mai noapte

ştiu, nu îndrăznesc să se facă auzite şoapte,

dar de nu fac injecţia lui Titel în astă zi

nu s-o mai milí de mine să mă mai primească

în regesc loc, la Pietrari, unde meşteri făurari

potcoviră lycorna. mă hrănii şi astăzi,

zice olteanul, mă hrănişi Doamne cu binele

lumii. un strop de ploaie? să cadă, să răsară

grădina Domnului aproape de finele zilelor omului

de pe lumea asta. aceasta-i răsplata hranei locului.

fermecata, preafericita…

 

 

FLACĂRA INTERMITENTĂ

 

Lumina lumii sub pete solare

toamna sau iarna făcută sloi,

lumina lunii hrana vârcolacilor

periodic, lumina bunilor noştri confraţi

cu capete luminate

suflată cât mai departe, înapoi,

lumina din noi aprinsă

sporadic din nimic, din păreri,

pe această lumină o găsesc.

Simt că e ascunsă undeva.

Şi păşesc în pas reptilian de triton

olog ajuns vegetarian

printre negrele umbre, cornate,

săritoare de minge pe buza cazanului.

Sunt numai radarul pineal, apendice rudimentar,

fără să-mi revendice nimeni

târâtul, că-i ascuns, ieşit din uzanţă

sau e zdreanţă aruncată,

mestecată de bena maşinii

ce transportă gunoiul.

Am găsit-o. E flacără intermitentă

în funcţie de  întrerupător.

O privesc, nu mă dumiresc,

parcă am mai văzut-o undeva

ori în alte timpuri, friguri îmi

curentează spatele, am ajuns

să nu-mi mai recunosc spusele,

palmele, care-s roşii ca la hepatici?

Port lumina aceasta cu mine

de când mă ştiu, în rest am uitat totul,

rostul mi-e-n ochi, chiar de-i închid

sau deschid periodic. Şi dacă flacără

e, chiar de apare intermitent în tine,

în mine şi sub poalele copacilor

vecini aurului dacic, înseamnă

că se poate întinde, poate fi trasă

în fire acoperitoare, asemănătoare

soarelui. Şi dacă iezerul Vâlcii e azi

întunecat, poate mâine se-aprinde.

O, pământ de pădure, de deal, de ferigă

făcută covrig, nu mă ning, nu te ningi,

nu te lăsa pradă întunericului frunţilor

goale, ascultă, nicovalele bat potcoavele cailor

de povară şi sar scântei ca-n jurul

artificiilor zilelor mari, însemnate.

Speră, arzi şi bucură-te!

 

 

POEMELE

 

Gândise, scrisese prea mult, erau

laolaltă prea multe tomuri,

legende, drumuri,

statui ale zeilor,

aforisme de literaţi,

tuşe-ngroşate de muzici

ton-ton-semiton,

ziceri şi zvonuri, premoniţii.

Bunii şi neaveniţii

consumaseră faţa poemului.

Să dăm drumul aerului s-o spele,

s-o oglindească-primenească

de zgură. Fără mălură, pură.

 

Se deschid ferestrele

odată cu uşa de la intrare

spre  camera mică.

Aerul devine curent, mişcă,

prinde viteză

se desface-n săgeţi

ieşind şi intrând,

amestecând înăuntrul

acoperământul

cu dinafara. Abisul cu valul,

marea cu străfundul, cu zarea.

 

Intră o frunză de toamnă,

poem cu miresmă de glie

şi măciulie de mac.

Stă-n mijlocul camerei mici

în imponderabilitate. Poate,

i s-a făcut sau nu dreptate

fiind aici. Voalurile anotimpurilor

îi zboară-n direcţia săgeţilor,

a golurilor, într-un ungher simte

unda poemului vestejit

acoperit încă de scrum, de fum,

ce-şi caută drum să dispară. Afară.

 

Îl priveşte şi-l simte, ia aminte

purpura-i apare, e boare de jar

de sfială, dar are şi-o stinghereală

de poem scris afară.

Se-nchid ferestrele,

uşa spre camera mică,

poemul de-afară prins înăuntru

recită, declară

– Aproape trecută e toamna,

aşternută-i castana pe caldarâm.

Auzi paşii iernii

din negura vermii

cum aleargă spre noi?

Vezi albul masteacănului

ca un fum aşternut

în pădure acolo unde rugul de mur

pierde murmurul fructelor fumurii?

Vezi  tumbele  coliliei uscate,

ale scaieţilor pe câmpii?

Vezi îngerii cum schimbă penajul,

limbajul aducând a bună-vestire?

 

Obosit, murmurat vine răspunsul

poemului dinăuntru

– Am îngerul tras în penel,

pe rastel, gânditor sau în zbor.

Mă uit la el în trecere.

Fără să vreau.

Stau, vrând-nevrând în legendă

între zei şi muze adunate în joc.

– Vrând-nevrând?

Cine te ţine în loc?

– Obişnuinţa, ori silinţa să scot

tot ce pot din trecut,

din prezent, din legendele  lumii, pe rând.

Scriu despre fazele lunii

schimbate de zei,

despre orbite solare şi

buchetul de floare

de iasomie aşezat în faţa lăutei.

Despre voaluri acoperitoare

zăvoare şi despre

tărâmuri pe valuri.

Doar că acum,

simt scrum, fum,

alchimii mă-mpresoară

fără s-apară metalul,

reacţiile alchimice, schemele,

calculul electronilor

sau numărul neuronilor pierduţi.

Ai putea să m-ajuţi

la găsire, triere, scriere.

 

– La transcriere! Ori la schimbare.

Nu, nu la schimbare de stil,

spuse poemul naturii umil.

Ţi-aduc marea şi sarea din lacrimă

anotimpurile  pe rand,

pământul reavăn gemând,

ramuri rupte de vântul furtunii,

cuibul sărac de lăstunii

plecaţi, obligaţi să se-ntoarcă

urmărind altă barcă, alt catarg

de pe marea brânduşelor.

Ţi-aduc pădurea scoruşelor sângerii

ciugulitul sticletelui cu penele arse

coapsele-nalte, groase ale mistreţilor

după culesul porumbului.

Doar că, mi-e greu în muzeu

să stau mereu. Să şi scriu!

Boarea, fluturele, floarea,

cerul cu zarea ţintită, oglindită

fac  locul meu mişcător

pe-o orbită neobişnuită

perpendiculară pe cea solară,

cu diametrul nemăsurabil,

dar cu inima, palpabil.

Sunt poemul alternanţelor,

al tumbelor. Tu eşti al umbrelor.

Nu ne-am fi de folos.

– Bine, dar m-am obişnuit cu tine,

de când mă ştiu

vorbesc numai cu mine

patină am prins,

fum şi cenuşă

şi zgură-mălură.

Am să mor respirând

după tine.

Rămâi mai bine, ai loc la masă,

în casă şi privelişte

spre cele de tine descrise.

Avem loc amândoi,

nu departe, ci-n carte.

Două poeme despre două iubiri,

iubirea de-afară

tiară naturii şi cea dinăuntrul camerei,

istoria artei, a literaturii

scrisă, trimisă prin acelaşi har.

Lumea de ieri şi de-acum născute

sub acelaşi umbrar.

 

Răsfoiesc cartea poemelor,

mă opresc, îmi regăsesc

în culorile anotimpurilor jurul

şi tremurul, reverberaţia interioară

ca răspuns rimei întregite de vioară,

papirusului ivoriu nesigilat, arătat

cui vrea să-l vază şi-al apropierii

statuii. Două poeme contemplative

pe aceeaşi idée. Dar, ca două stiluri

În gând le-mpletesc,

lipesc sensuri, ocolesc, mă întorc

să nu pierd  tremurul inimii

în inflexiunea rimei

din acelaşi poem.

Mă tem.

Unul? Parcă două citisem…

Recitesc şi zâmbesc. Întregit, e un singur poem

Picătură de limerick într-o mare de liric….

 

 

AZI ÎNSINGURAREA

 

Lumea cearşafurilor sfâşiate

împânzeşte pământul,

spoiala muşchilor verzi-albăstrui,

fata morgana lacului cu ape stătute,

lacul murdărit de ţiţei,

şuviţe albe printre şuviţe albastre,

cârpe rupte, uzate înainte de vreme

pierdute din pânza catargului eşuat

sau prădat de piraţi,

lumea cearşafurilor sfâşiate

bucăţi, iţe rupte încurcate de ape,

de vânt, legăminte deşarte,

apropieri fugărite de val înspre mal,

depărtări, riviere vărsate-n ogive sparte,

case cu hornuri goale,

răscoale din vaiete de furtună,

nisipul dunei vânturat

fără nod de norod, cerc în coroană

fără zala legată de altă bucată,

fără apropiere sau înţelegere,

timpi evaporaţi din balans de pendul,

căutarea căldurii – vas gol, destăinuire

cearşafuri singure lipite  în deviere,

trupuri  mototolite covrig,

urme clănţănite de frig,

apărătoare împletită aliată chimic

nimic desfăşurat, totul simţit

ambalat, nimic nu e de vorbit. Doare tăcerea

respiraţiilor căutate în alte suflete. Ţipă

închise atele, volutele inimilor îngropate

amuţesc, însingurarea rană linsă pretinsă

civilizaţie devine treptat enumeraţie:

unul după altul,

niciunul.

 

 

EPOPEEA CALULUI FĂRĂ OCHELARI      

(sacrificiul calului adus zeului purificării, „veşnic tânărului” Agni)

 

încă străfulgerat de raza

soarelui de apus, el vorbeşte ca orbul

braille înţeles al degetelor-copite tăiate,

de dinţii fierăstrăului

pe care-l ştia instrument muzical,

armoniu. caval. cântare din frunză.

gândeşte…din dizarmonică exprimare,

el, calul, îşi cere iertare

c-a nechezat pe limba lui

şi-acum aproape că piere,

ca orice ciocârlie de gorun bătrân,

ca orice penaj de sticlete,

ars din apropiere de soare .

s-a luat în seamă, s-a crezut mânz şi-a  zburdat

ponei de cărat copilăria pe sute de ani,

s-a crezut aripat pegas şi mândru licorn,

în galop s-a crezut aducătorul de vise,

calul lui ştefan, scară dublă din fir de mătase,

armăsar fără hăţuri şi fără zăbală

când de fapt, el era doar un biet cal

adus de la munte în lunca dunării, la corabia

printre pietre şi bărci aruncate, printre stârvuri de cai

lăsaţi de stăpâni sau struniţi de dresor cum să piară.

suferea. a citit printre rânduri cum că-i calul troian

sau că-i bara cea groasă sprijinită-n mânere,

punte de acrobat de pe care el însuşi să sară

şi-n arenă să facă ocolul, să-şi îndoaie piciorul,

să primească emfatic onorul…

nu se mai adăpa, chinina cuprinse ovăzul,

râu de lacrimi cu sânge şi praf făceau cruce

pe pieptu-i cu lama, cu şişul,  cu cordul.

rana lui sângera, singur el şi-o muşca, o mărea

învăţat cu durerea, cu trap-galopul, cu aplecarea-n manej,

roată făcând în amar laur din circularele loji

şi tot mai credea în stăpân vorbitor, în dresor,

mai credea în cununa de roze, în  peştişori aurii

şi-n mormolocii de val, când venea să se-adape.

am sosit. dă şaua jos, dă căpăstrul şi steaua din frunte

spune repede de mai ai vreo dorinţă

îţi mai dau un minut şi mă duc.

aş fi dorit, o, stăpâne, călăreţ de aramă pe cal de fuior

tu tot mereu Andromaca,

să-mi dai timp să-ţi citesc, să-ţi povestesc despre

zile negre în care sori străluceam

să nu piardă copiii cărarea

despre gropi şi-astupări cu copita-mi

despre ţancuri şi văi nivelate de mine

să nu piardă zefirul cărarea-nserarea,

despre râul pădurii nevăzut nici de cai, nici de pui de stăpâni

dar n-ai timp. grăbeşte. încarcă pistolul şi trage

că se scutură norii şi creşte băltoaca, de pe malul dunării, din corabia

şi-ţi pierzi locul la premiera spectacolului lumii-n  derivă

ce nu se întreabă  – „şi caii se-mpuşcă?”

da,  se-mpuşcă, odată cu tremurul pufului pe obraz de codane,

cu susurul apei din izvorul ce-n aval e barat,

odată cu salcia-n mugur de sidef şi de alb,

apasă trăgaciul! eu mă duc iar în colb,

ai grijă de tine, stăpâne!

—————————–

Adina DUMITRESCU

Râmnicu Vâlcea

7 ianuarie 2017

Viena
Categorii
Sens Giratoriu
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole