DESPRE INTIMITATEA VERSURILOR NECESARE

Într-o conversaţie avută cu neuitatul Adrian Păunescu (astăzi, 20 iulie 2017, el ar fi împlinit 74 de ani), l-am auzit pe acesta spunând: „Tot mai mulţi intelectuali simt în zilele...
Viena

Într-o conversaţie avută cu neuitatul Adrian Păunescu (astăzi, 20 iulie 2017, el ar fi împlinit 74 de ani), l-am auzit pe acesta spunând: „Tot mai mulţi intelectuali simt în zilele noastre nevoia să-şi exprime gândurile şi sentimentele intime în valuri de versuri şi din această cauză, la ora actuală, avem atât de mulţi  versificatori, mai ales pe internet, dintre care unii se dovedesc a fi, într-adevăr, poeţi talentaţi, dar, după mine, poeziile, în genere, nu pot fi decât  de două feluri:  poezii mereu necesare şi poezii care nu sunt niciodată necesare nimănui…” Cred că, altfel spus, marele Adrian, pe bună dreptate,  voia să le categorisească limpede în poezii utile şi poezii total inutile. Cele utile, de la bun început, îşi dovedesc o valoare intrinsecă, mai întâi pentru sufletul  autorului însuşi, mai ales în cazul că o parte din ele pot fi cu adevărat norocoase,  bine realizate, întrucât lasă frumose ecouri, nu doar în conştiinţa autorilor lor, dar , în aceeaşi măsură, ele sunt poate chiar mai necesare şi pentru suflete multor cititori, căci le îmbogăţesc acestora, spontan, setea de frumos şi de adevăr…

Citind cartea poetului Gheorghe A. Stroia,  „Cer şi Pământ”,  am categorisit-o imediat în seria versurilor necesare atât autorului, dar şi ale celor din jurul lui. Mai mult decât atât: minunat ar fi dacă, măcar o dată, absolut toţi poeţii care se consideră creştini  şi îndatoraţi faţă de Divinitate, faţă de părinţii care le-au dat viaţă ori faţă de mediul lor familial în care au crescut, ideal ar fi ca fiecare din ei să imite gestul măreţ de recunoştinţă şi  de model nobil oferit de impresionantele versuri ale distinsului nostru poet adjudean.

Vă mărturisesc că sunt poate unicul scriitor român care, plin de curiozitate, am căutat să cunosc personal, ba chiar să iau interviuri şi să stau de vorbă cu acei oameni minunaţi (români sau străini) care, la rândul lor, au stat şi ei de vorbă – după mărturiile făcute chiar de ei – cu… Dumnezeu Însuşi, cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cu Fecioara Maria, cu îngerii şi sfinţii (şi asemenea martori nu au fost puţini), după care eu am scris amănunţit despre ei, i-am fotografiat, le-am înregistrat vocile şi declaraţiile, având uneori destule îndoieli, am fost un verificator insistent pe teren, care i-a căutat peste tot, alergând după ei chiar şi peste graniţe, până ce i-am dibuit cam pe toţi aceşti misterioşi vizionari, majoritatea lor fiind faimoşi în toată lumea… Astfel, vă pot spune că l-am căutat – şi l-am găsit la Maglavit – pe vestitul cioban Petrache Lupu,  cel care, în anul 1935, declara că L-a văzut pe Dumnezeu care i-a vorbit clar; la fel, am discutat cu Maria Petre din Parepa-Ruşani, Prahova, care, tot în 1935, pe când era o fetiţă de 14 ani, a relatat că L-a văzut şi ea pe Tatăl Ceresc (în acel loc, la Parepa, s-au petrecut multe minuni supranaturale)… De asemenea, în Bosnia-Herţegovina, fosta Iugoslavie, în 1989, am fost timp de zece zile, la Medjugorje, unde am vorbit cu cei şase copii vizionari, care vorbeau zilnic cu Sfânta Fecioară (şi acolo am asistat la unele minuni impresionante). Lângă Chicago, de asemenea, am vorbit cu un bătrân vizionar care primea zilnic mesaje de la Fecioara Maria ce-i apărea la o mare cruce de fier dintr-un cimitir (eu m-am aflat o dată lângă el, chiar dacă nu vedem ce vedea el)… Ulterior, am corespondat în limba portugheză cu celebra Lucia din Fatima, Portugalia, vizionara care vorbise cu Mama lui Iisus, singura supravieţuitoare din grupul de copii care primiseră nişte mesaje despre viitor,  unele preziceri fiind deja realizate în totalitate. Nu o dată, am studiat icoanele făcătoare de minuni din România şi din America, fiind surprins de existenţa lacrimilor Sfintei Fecioare izvorâte din ochii Madonei.  De prezenţa lor mi-am amintit imediat când am citit versurile poetului Gheorghe A. Stroia  din cartea sus menţionată, unde ni se vorbeşte de lacrimile Preacuratei, explicându-le şi cauza pentru care Măicuţa Sfântă plânge:

„Cum Îţi e, Măicuţă Sfântă,

lângă Crucea cu suspine,

a iubitului Tău Fiu  –

Jertfă pentru-o-ntreagă lume?

Cum îţi e să vezi, azi, omul,

care strigă şi huleşte

Numele cel Sfânt al Celui

care lumea primeneşte?

 

Cum Îţi e, Măicuţă Bună,

lângă Cruce ca să plângi

şi atâtea lacrimi sfinte

Tu în suflet să le strângi

şi să crezi că numai Ţie,

Domnul soarta Ţi-a sortit

să naşti Pruncul Preacurat –

Dar din Ceruri coborât? ”

(Cum îţi e?)

 

„Drumul aspru al Crucii” din Ierusalim, unde, cu umilinţă, am mers şi eu pe jos pe urmele lui Iisus, care a decis ca, din ceruri, să coboare pe acest urcuş , mi-a apărut dintr-o dată şi mai viu, regăsindu-l în evocarea impresionant  descrisă de poetul român în cartea sa „Cer şi Pământ”:

„Te-ai coborât din Ceruri

şi Te-ai făcut Cuvânt,

Te-ai aşezat pe cruce

pentr-un întreg Pământ,

Ai tot purtat cu Tine

batjocuri şi ocară,

să poţi să smulgi din spate

a omului povară.

 

Ai izvorât Lumina

cea Sfântă şi Divină,

sosită dinspre aştri

fără să aibă vină,

ni Te-ai înfipt în suflet

cu rană şi durere,

bând smirna şi oţetul

din trista zi de fiere.

 

Ai stat supus ca Mielul

trimis către Tăiere,

pe drumul aspru-al Crucii,

cuvinte, palme grele,

Ţi-au fost trimise-n „dar ”

de cei ce n-au crezut,

de cei fără iertare,

Celui Făr’ de-nceput.”

(Drumul crucii)

 

De la mirifica lume cerească pe care poetul o priveşte cu sufletul plin de admiraţie şi de regret că oamenii nu o respectă precum s-ar cuveni, autorul se coboară tulburat la chinuita lume terestră unde părinţii, familia şi casa părintească echivalează cu micul rai simpu, dar plin de nostalgii fermecătoare unde izvorul principal de fericire îl constituiau părinţii şi locul natal.  Şi pentru că am început aceste rânduri amintind de poetul Păunescu care, la rândul lui îşi diviniza părinţii cu aceleaşi cuvinte de sfinţenie şi de respect (în treacăt, amintesc câteva din ele: „Sărut mâna mamea mea!/ Sărut mâna, tatăl mea!/ Rămas bun, băiatul meu!/ Rămas bun, fetiţa mea!/ Tatăl meu, băiatul meu,/ Mama mea, fetiţa mea!” – trebuie  să observăm că şi Gheorghe A. Stroia îşi idolatrizează cu imagini frapante părinţii, deşi într-o manieră destul de diferită.

De la descrierea mamei lui Iisus, poetul vrâncean trece purificat la descrierea mamei sale, Aurica, o simplă şi minunată femeie româncă de la ţară, cu mâinile crăpate de muncă, prcum le avea şi soţul ei.  Şi dânsa este descrisă ca o mamă plini de sfinţenie, care toată viaţa s-a jertfit pentru a-şi creşte pe cei unsprezece copii harnici şi valoroşi ca şi părinţii lor. Portretul mamei simţim că ni se întipăreşte imediat în minte ca un firesc memento clasic, destul de bine realizat,  parcă după modelul lui Eminescu:

 

„O, mamă – Amintire,

dulce e al tău nume,

eu l-am rostit mereu

şi tot mereu, în gând,

am resimţit puterea

cum creşte înzecită,

pornind adesea-n zbor,

plutind peste pământ.

 

O mamă – o Icoană,
dulce e al tău nume,
te-am pomenit mereu
în ruga cea de seară
şi am simţit cum gândul
mi te-aducea aproape,
iar sufletul scria
cu flori din călimară.
O, mamă – o Grădină,
dulce e al tău nume,
pe care îl rostesc
din zori pân’ la apus,
şi simt cum tot mai strâns
iubirea ta mă leagă,
cu lanţul de lumină
ce ieri mi te-a răpus.

O, mamă – Alinare,
ce dulce-i al tău nume,
îl port gravat în suflet –
bijuterie sfântă,
mereu îmi e putere
şi talisman, şi vis,
şi fi-va tot mereu
alean în viaţa cruntă!”

(O, Mamă …)

 

Aceleaşi cuvinte sfinţite de lacrimi de dragoste, de profundă recunoştinţă şi de nobil respect i se dedică şi lui Andrei, tatăl poetului, ca şi pământului binecuvântat de sudoarea şi de trudnicia lui:

 

„Nu îmi aduc aminte
de tine, în fiecare an,
ci-n fiecare clipă
şi-n fiecare ceas,
nu pot să calc
peste pământul moale,
fără să mă gândesc
duios, la al tău pas.

Te-ai dus, demult,
în ţara fără vârstă
şi ai plecat gonind,
din prea multă durere,
mereu ai tot muncit,
mereu ai tot trudit,

în fiecare​ zi
din viaţa ta de fiere.

Ai răsădit flori multe
în curtea casei tale
şi le-ai udat cu sârg,
le-ai dăruit lumină,
ca în pământul reavăn
de pe al tău mormânt,
liniştea să îţi fie
eternă mare lină.”

(În Ţara fără vârstă…)

 

La fel de nostalgice şi pline de o impresionantă delicateţe ne apar şi versurile  dedicate celor două surori plecate prea de vreme pe drumul veşniciei, Dorina şi Maria, precum şi o vibrantă odă dedicată frumoasei lui soţii, Maricica. Dacă pentru Dorina există regretul că nu i-a trimis nicio scrisoare, deoarece şi acum lucrează la ea, pentru Maria există consolarea că o plânge întreaga natură prin lacrimile de sânge ale unei sălcii bâtrâne ce i se pleacă peste mormânt. În  final, toţi cititorii vor rămâne surprinşi de declaraţiile de dragoste întru totul inedite dedicate soţiei. Ele par de-a dreptul surprinzătoare şi originale:

 

Adoratei mele soţii, Maricica:

 

Iubita mea, iubită,
cu gust de mure coapte,
cu gust de-albastru Rai
şi-aromă de căpşună,
cu gust de pâine albă şi
Lună Nouă-n noapte,
eşti lângă mine pururi,
în Timpul ce tot mână…

 

Iubita mea, iubită,
cu gust de verde cetini,
ropot de ape limpezi,
izvoare cristaline,
cu gust de valuri albe
la răsărit de ţărmuri,
secundă fericită
în Timpul ce tot vine…

 

Iubita mea, iubită,
cu gust de lămâiţă,
cu gust înalt de zbor,
peste întinsul mare,
cu gust de libertate
de la-nceput de lume,
clipa iubirii noastre
în Timpul ce nu moare.

 

Desigur, între coperţile acestei cărţi, în afară de traducerea în franceză a unor impresionante versuri, translate cu multă exactitate de profesoara Virginia Bogdan, mai există o serie întreagă de alte surprinzătoare iconsensuri şi imagini splendide în poemele finale Picură cu stele, Legenda tăcută, Speranţa, Lespede tăcută etc, inclusiv aceste  scintilări încântătoare din poezia Mă topesc (cu dedicaţia: „Minunatei mele familii):

Mă topesc
de dragul tău,
floare-albastră,
ce străluci
printre lumi
ca o astră,
mă topesc
de-al tău drag,
fericire,
ce mă-nvălui
mereu
cu-amintire.

Mă topesc
de dragul tău,
iarbă moale,
ce-mi aşterni
praf de stele-n
petale,
mă topesc
de-al tău drag,
zi cu soare,
ce îmi spui că
a noastră clipă
nu moare.
Mă topesc
de dragul tău,
auroră,
ce-n culori
mă pofteşti
iar în horă,
mă topesc
de-al tău drag,
câmp cu flori,
ce mă porţi
mai mereu
peste nori.

Mă topesc
de dragul tău,
frumuseţe,
ce îmi dai
doar speranţă
în dimineţe,
mă topesc
de-al tău dor,
lună plină,
ce în nopţi de iubire
mă transformi
în lumină.

 

Neîndoios, Gheorghe A. Stroia, poetul membru al Academiei Româno-Americană de Ştiinţe şi Arte (A.R.A.), un mare editor prolific, director al editurii „Armonii Culturale”, s-a dovedit şi de data aceasta, prin volumlul „Cer şi Pământ”, acelaşi nedesminţit autor  care tinde să se impună, de la un volum la altul, prin lirismul şi pluralităţile sale incontestabile, ca un original creator, cu admirabile consesnsuri diverse şi cu pronunţate aptitudini verbale neoromantice, destul de vizibil omogenizate  cu melancolii evocatorii impregnate, cu eleganţe şi sensibilităţi lirice frapante, ce-l vor propulsa cu rapidă constanţă pe valurile cele mai favorabile artei scrisului, tot înainte, spre ţărmurile cu bogăţii sprituale dintre cele mai compensatorii.

—————————–

Dr. Cristian Petru BĂLAN

Membru titular al Uniunii Scriitorilor Români

Glen Ellyn, Illinois, SUA

20 iulie 2017

Viena
Categorii
Sens Giratoriu
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole