Ne naştem cu promisiunea că suntem liberi. Creştem. Ni se spune că avem voie să facem orice vrem cu viaţa noastră, dar: să nu colorăm pereţii cu creioane colorate, să nu ne batem joc de bastonaşele din caietul de caligrafie, să nu plecăm de la masă fără să mâncăm legumele şi să spunem rugăciunea, să nu ne mânjim hainele cu ciocolată, să nu luăm note mici, să nu mai fim agitaţi, să nu vrem îngheţată iarna, să nu umblăm cu hăndrălăi la liceu, să nu ieşim, să nu aducem pe oricine oricând acasă, să nu citim atâtea prostii, să nu alegem facultatea după suflet, să nu alegem să facem şcoală inutilă în loc să facem copii aproape cu cine se nimereşte, căci ovarele nu aşteaptă după pretenţiile noastre culturale sau dorinţele absurde de autocunoaştere. În rest, putem face ce vrem. Şi unde vrem, că nu mai trăim în epoca conexiunii cu glia. Suntem generaţia wireless. Suntem oamenii liberi să plece pe oriunde şi să îşi reconstruiască acasă-ul din orice şi să fie priviţi ca nişte nebuni dacă vor să se întoarcă în ţară.
Existenţa multor opţiuni, presiunea din multe părţi, nevoile de orice fel şi dezgustul faţă de scena politică sunt câteva dintre motivele care te fac să îţi împachetezi identitatea culturală într-un bagaj mare de cală şi să pleci să îţi găseşti Locul cu „l” mare.
Eu nu prea am ştiut că existau atâtea opţiuni. Şi nici nu prea am avut atâtea presiuni. Sau nu m-am prins de ele că eram ocupată să mă uit după vreun fluture prin Bucureşti. Nu am prea multe nevoi defel, iar scena politică e ca icterul la bebeluşi. Cu toţii trecem prin asta, iar câţiva alegem să îl tratăm.
Cu toate acestea, acum câţiva ani s-a întâmplat să fiu dezamăgită de societatea din bula mea (de adulţi, niciodată de copii). Iubitul meu locuia în străinătate, iar eu aveam nevoie să îmi (re)construiesc identitatea. Toate acestea şi poate şi altele, pe care le-am conştientizat sau nu, m-au făcut să îmi împachetez o parte de viaţă şi să plec pe tărâmuri dincolo de Otopeni.
Până la urmă, după o poposire de un an, foarte plăcută, în Londra, unde nu am avut nevoie de un proces de adaptare, am aterizat în Elveţia. În Zürich. Avuseserăm de ales între Zürich şi Bangkok. Ne-a luat ceva timp. Sunt două oraşe extrem de diferite, amândouă aveau în capul meu mâncare atractivă. Bine, aveam să aflu ulterior că mâncarea bună în Elveţia se rezumă la ciocolată. În fine, nu ştiam mai nimic despre cantonul german al ţării cu obsedant de multe văcuţe. Munţii şi ciocolata sunt pasiunile mele, erau singurele lucruri pe care le ştiam a fi reprezentative acolo, aşa că m-am dus încrezătoare. În seara în care am ajuns, am avut nemaipomenita idee de a ieşi în oraş să sărbătorim marea mutare. Era marţi, ora 11 pm.. Ne-a întâmpinat într-un bar un chelner care a făcut sprint de unde era până la uşă să ne-o închidă în nas. Gata, nu mai eram în neobositul Centru Vechi sau în Camden Town! Se închisese la non-stop.
Următoarele două săptămâni le-am petrecut holbându-mă la munţi, constant cu gura plină de ciocolată. Ori mă uitam la copiii care se întorceau singuri de la grădiniţă. Mergeau aşa cu o zgărduţă şi săreau apoi să ajungă la buton de la intrare în bloc, să sune la interfon. Ce să mai! Aproape că făceam câte un atac de entuziasm pe oră. Era prea frumos, prea curat, prea ca într-o ţară civilizată. Iubitul meu, care mai trăise acolo cu câţiva ani în urmă, era puţin sceptic şi îmi tot zicea aproape ameninţător că aveam să văd eu…
Şi am văzut. Nu mi-a luat mult deloc. Dacă în Londra, nici nu mi-a venit să pronunţ cuvântul „adaptare”, aici aproape că aveam nevoie de cursuri de instruire.
Fiind agitată şi cu dorinţă aproape exagerată de a fi utilă societăţii, am început cu disperare să îmi caut de lucru. Am trimis e-mail-uri. Multe. Apoi, mi s-a spus că scrisorile sunt mai de efect în această lume. A fost singurul moment în viaţă când am înţeles rostul orelor de limbi străine când ne învăţau să redactăm scrisori. Am fost la poştă să iau scrisori şi timbre. După ce am stat la coadă cu un bon de aşteptare (ceva SF. pentru realitatea mea), m-am minunat cât de scumpe puteau fi nişte plicuri. Am întrebat şi căutat un preţ mai bun (în franceză, că altfel nu s-a putut, germana mea era inexistentă pe vremea aceea, iar engleza lor era nedorită: deseori îţi spuneau cu o engleză perfectă şi scârbă că ei vorbesc doar germană, că nu ştiu engleză). Am aflat că plicurile care aveau deja timbre lipite erau de 7 ori (am calculat, nu o zic la întâmplare) mai scumpe decât plicurile luate cu timbre separat pe care trebuia să ţi le lipeşti singur. În drum spre casă, am concluzionat că saliva proprie e preţioasă, căci datorită ei am economisit vreo 20 de franci, iar apoi m-am apucat mai ceva ca spiriduşul lui Moş Crăciun să trimit scrisori de angajare.
În total, într-un interval lung de timp, am aplicat la peste 2548 (atunci am încetat să număr, dar m-am oprit la scurt timp după) de joburi mai mult sau mai puţin din domeniul meu. Am avut 9 interviuri în total. Doar 9. În urma a 2 dintre interviuri, am rămas cu cele două servicii pe care le-am păstrat, la 3 dintre ele mi s-a oferit un salariu mai mic decât cel pe care îl avusesem în Bucureşti (pentru că ei ştiu că tu ai nevoie de serviciu ca să ai permis de şedere, nefiind ţară în UE, şi nu prea le pasă dacă poţi trăi cu banii respectivi, neexistând un minim pe economie prevăzut de lege). La alte 2 interviuri am aflat că am două defecte majore: sunt femeie şi sunt din România. Mă şi amuza puţin. O intervievatoare, când a văzut în CV „Universitatea din Bucureşti”, ziceai că sufeream de scabie şi nu ştia cum să mă facă să ies din birou mai repede să nu devin contagioasă. La un alt interviu, mi s-a spus cu iz de reproş că învăţam germana şi nu germana elveţiană care este „cea mai importantă limbă”. Când o să ajung în Djibouti, o să le spun eu. Dacă în timpul în care locuiam în Londra, îmi era uşor ruşine de mine că nu îmi era dor de România, aici mă simţeam aterizată într-un alt secol, verificam constant dacă eram tot în Europa şi încercam să îi conving pe oameni că naţionalitatea română nu e cel mai mare defect inventat.
Asta îmi aminteşte de o întâmplare oarecum haioasă de la naşterea mea. S-a dus doctorul la tata care aştepta emoţionat şi îngrijorat pe hol şi i-a spus: „soţia dumneavoastră a născut, aveţi o fetiţă. E sănătoasă, dar … are un defect”. Iar în timp ce tatălui meu îi defilau scene de la Cernobîl în cap, doctorul a continuat oftând: „are părul creţ”. Cam aşa mi se spunea şi pe aici: „vai, dar pari educată, nu eşti foarte brunetă, nu aş fi zis că eşti din România, deşi am mai cunoscut oameni ca tine de acolo”. „De acolo”. Ajunsesem mai la curent decât în doream cu atrocităţile politice şi sociale din România. Pe unele dintre ele le trăisem şi eu în România, pe altelele citeam sau le eram martoră. Însă „acolo” nu este un loc aşa de rău sau doar rău.
Altfel, viaţa pe ţinutul acesta „non-european” era frumoasă, dar nu neapărat uşoară. Mă minunam în supermaketuri de preţuri, ajunsesem să mânânc ciocolată ieftină. Când am făcut calcul că o şedinţă de terapie pe Skype costa cât două kilograme de roşii, m-am hotărât să încep să am mai multă grijă de mine. Am descoperit că în mine colcăia mult naţionalism şi ceva feminism. Habar nu avusesem.
Printre cele două servicii deloc solicitante (în comparaţie cu cele din Bucureşti şi din Londra), îmi petreceam timpul în tren, la cursul de germană şi în drumeţii. Dacă e să spun repede ce este diferit în Europa de Vest faţă de viaţa în România este relaxarea. Nu aveam eu în România pauză de prânz în care să fi putut merge la picnic cu colegii. Nu înoată nimeni în Lacul Morii şi nu face nimeni valuri artificiale pe Dâmboviţa să se poată antrena pentru surf. Nu spun că nu avusesem o viaţă frumoasă în Bucureşti, dar era diferită. Tramvaiele aici sunt mai punctuale decât moartea. Dacă pierzi un portofel în tren, ţi-l aduc acasă şi le vine să te ia de urechi că au făcut efort. În casă, e mai linişte decât într-un cavou. Nu tu manele, nu tu ţipete de părinţi obosiţi de copii. Iarba de pe câmp are înălţime uniformă. Nu au nici ei benzi de bicicletă suficiente, dar au mai mult decât cei 5,4 km. mult prea lăudaţi, câţi sunt în Bucureşti şi nu ciupeşte nimeni din spaţiul tău aerian şi nu auzi pe nimeni în trafic spunând „tu ştii, boss, cine e tata?”.
Fiindcă unul dintre servicii era la 43 de kilometri, petreceam foarte mult timp în tren. Mai mult decât dormeam uneori. Era prima ţară din cele 3 în care locuisem (România, Anglia, Elveţia) în care nu aveam una dintre grijile de profesoară: întârziatul la ore din cauza mijloacelor de transport. Nu mă stresam niciodată cu întrebările existenţiale ale secolului nostru: că dacă pierd tramvaiul, dacă nu pleacă trenul la timp, dacă nu ajung cu douăzeci de minute înainte de ore. Totul e organizat şi la linie. Însă, în zilele proaste şi lipsite de umanitate, până şi asta mă enerva. Prea era totul organizat! Trenul însă m-a făcut să îi înţeleg pe scriitorii care stăteau în mijloacele de transport să se inspire. Mi se pare că acolo vezi esenţa unei culturi. Mai tot timpul, era curat, funcţional, civilizat. Însă nu e o civilizaţie instinctivă, ci mai mult o teamă de amendă sau un respect mai mare pentru legi. Am avut parte şi de experienţe uşor ridicole sau trist de amuzante.
Odată, vorbeam cu sora mea la telefon. Ea îmi povestea ceva. Vorbeam în limba noastră, evident, şi eram în tren, normal. În timpul conversaţiei, în care eu am vorbit foarte puţin şi deloc ostentativ, stăteam pe un loc alături de trei femei în vârstă. Am observat că nu se uitau la mine deloc prietenos, dar nu era ca şi cum făceau notă discordantă. La scurt timp după ce am încheiat conversaţia, una dintre ele a început să îmi vorbească în elveţiană pe un ton supărat de parcă i se rupsese o unghie. Am oprit-o să îi spun în engleză că nu înţelegeam, iar ea mi-a răspuns şi mai îmbufnată „Suntem în Elveţia, de ce trebuie eu să îţi ascult limba ta?”. Nu am putut să răspund, că nu ştiam ce să zic. Am pufnit în râs şi am plecat pe hol. Ulterior, iubitul meu mi-a spus să îi fi spus că vorbeam retroromană, dar de unde atâta viteză de reacţie. Asta mi-a fost problema generală în Elveţia: mă cucerea aparenţa de ţară civilizată şi mă loveam din plin de rasism şi discriminări demne de alt secol sau de un alt colţ de lume.
Altădată, era foarte de dimineaţă şi, ca să mă trezesc de-a binelea înainte să ajung la şcoală, îmi pusesem muzică tare în căşti şi probabil corpul mi se bâţâia un pic. M-a abordat un tip. Mi-am scos căştile speriată chiar şi de vreo amendă şi am întrebat direct în engleză ce se întâmplase. El a zis mai mult pentru el că ştia el că nu sunt elveţiancă, dansam şi eram prea vie. Mi s-a părut amuzant de trist.
Într-o zi, plictisită că mă tot rătăcisem cu bicicleta, am decis să o iau pe strada care avea un autobuz care ducea spre casă. Nu era o stradă doar pentru autobuz, dar se pare că nu aveau voie bicicletele pe acolo. Erau 7 poliţişti care îi opreau pe toţi rătutiţii ca mine cu bicicleta. M-a luat în primire o poliţistă care mi-a cerut actele. Eu o tot întrebam cât era amenda, iar ea ignorându-mă, se uită la paşaport şi zice „A! România! Am fost şi eu în Braşov să vizitez. Eram curioasă cum arată ţara din care vin cei mai mulţi infractori din Zürich”. Cred că se referea la infractori care făceau mai mult decât să meargă cu bicicleta rătăciţi pe o stradă. Aşa că am respirat obosită şi am zis: „Da, Braşovul e un oraş frumos”.
În ceea ce priveşte birocraţia, nu prea am avut probleme. E nevoie doar de numele tău şi ştiu despre tine mai multe chiar şi decât ştii tu. Toate informaţiile sunt centralizate. Au fost probleme când am avut mucegai în apartament de la ninsori abundente şi am descoperit că „profesionalismul elveţian” nu e nici pe departe pleonasm. S-a rezolvat greu, cu eseuri pe e-mail şi ameninţări de genul „aş vrea să vorbesc cu şeful dumneavoastră”. La şcoală, nu mai zic, era uneori un haos cu orarele şi sălile mai ceva ca la universitatea de unde plecasem.
E redundant însă să dezvolt ideea frumuseţii naturii în Elveţia. Poate se nimerise că acolo m-a lovit o uşoară maturitate şi o preocupare mai mare pentru frumos, însă erau unele locuri în care mă gâdilau fizic şi nemetaforic munţii cu gheţari fantasmagorici, vacile cu alergie la turişti, trenurile pe poduri care traversează păduri interminabile şi lacuri catifelate, colorate, curate şi peste tot. Dar parcă toate acestea îşi pierdeau puţin din farmec când dădeai peste un patriotism fanatic, peste afirmaţii, precum „noi aveam cea mai bună ciocolată din lume”, „conţinutul coletului dumneavoastră din Germania nu a ajuns la destinaţie integral, dar dacă e vina cuiva e vina celorlalţi. La noi nu se greşeşte niciodată.”, „Elveţia e cea mai frumoasă ţară din lume” (creşte inima în mine când se nasc concurenţe şi etichetări pe teme estetice…niciodată!). Parcă ciocolata belgiană prinsese o aromă şi mai intensă. Parcă erau mai enervante însoţitoarele de zbor care întrebau „vreţi sandviş de pui sau cu brânză elveţiană?”. Parcă începeau să aibă sens văicărerile studenţilor mei nemţi care ziceau că se simţeau discriminaţi pe motive de concurenţă. Poate, până la urmă au dreptate. Au o ţară frumoasă, păcat însă că se crede cea mai frumoasă.
Poate vorbeşte ciuda din mine, căci mi-aş dori ca românii să aibă jumătate din patriotismul acestor oameni. Mi-aş dori să mă duc la un secretariat în România în care să nu aud scuipându-se cu ceva ce include „în ţara asta” sau „ca la noi la nimeni”. Mimetismul social şi sentimentul că totul pute în ţara ta îndepărtează şi mai mult evoluţia. Dacă am consolida puţin încrederea în noi şi am construi cu răbdarea ţara noastră!…
Sunt multe experienţe bune şi rele pe care le-am trăit în Elveţia. Nu am ţinut socoteală „elveţiană” care are scorul mai mare. Cei mai importanţi sunt oamenii. Am cunoscut mulţi oameni frumoşi, care demonstrează că natura umană este predominant bună când ajunge la o stare de confort intern şi extern. Oameni din multe colţuri ale lumii, calzi, prietenoşi, amuzanţi cu preocupări de încălzire globală, de sine şi de tine. Mi-am făcut trei prieteni elveţieni. Trei. Foarte diferiţi unul de celălalt şi de prietenii mei, în general. La serviciu, toţi colegii cu care îmi petreceam timpul nu erau elveţieni şi, indiferent de pe ce continent veneau, erau intrigaţi cât de distanţi erau elveţienii cu străinii care nu sunt turişti, ci rezidenţi în ţara lor. O singură dată, am alunecat la serviciu într-o conversaţie cu un coleg elveţian care a ţinut să mă întrebe : „A, voi în România încă mai sunteţi manipulaţi de politicieni prin religie?” A fost o luptă interioară înainte să îi răspund. I-am zis un „da” resemnat. Nu puteam nici să îl mint pe om, poate îşi pusese primăriţa noastră cea firească poză de profil pe Facebook cu zâmbetul ei sârmos şi cele patruzeci de icoane dătătoare de corupţie. În rest, oamenii din jur, mai ales expaţi ca şi mine, mă caracterizau ca pe un individ, nu ca pe o naţiune naţiune. Nu mă etichetau cum îmi vedeau paşaportul cum făceau elveţienii.
În scurt timp, am să mă întorc în ţară. Ca să calmez lumea care se uită ca la o lunatică în momentul în care le spun că vreau să mă întorc în ţară, ţin să precizez că viaţa în diasporă, ca expat, ca imigrant etc. nu este aşa de uşoară cum se vede pe Facebook sau Instagram. E o călătorie în care îţi dai mai mult check-in în interiorul tău decât în locuri turistice. Presupune o confruntare a conflictelor interioare, o luptă continuă pentru o viaţă mai bună a noastră sau a altora, o încercare uneori epuizantă de a ne adapta într-o societate cu reguli de joacă noi care nu mereu avantajoase. Oameni suntem peste tot, însă convieţuirea nu este mereu firească şi intuitivă. De cele mai multe ori, oamenii îşi părăsesc ţara de nevoie şi cu neplăcere. Cunosc oameni în multe domenii care muncesc pe brânci şi abia au timp să îşi vadă familia. Pun deoparte mai puţin decât îşi imaginează cei de-acasă. Se duc în alt loc unde să le fie mai bine, să strângă bani, bunuri şi dor, să fie şi să aibă. Dintr-o populaţie de 20 058 035 au plecat, oficial, 43 7201 din 2007 până în 2012. Este un număr covârşitor care dezgoleşte o ţară de oameni. În studiul de unde am cules cifrele suntem comparaţi cu Siria. Este trist! Nu ne arată decât războiul din corupţie.
Din motive personale sau nu, preferate sau nu, am hotărât să mă întorc în România. Ştiu că şi aici mă voi simţi o vreme străină, căci voi avea nevoie de o perioadă de adaptare, căci îmi va fi dor de străzile elveţiene pustiite de maşini care în România ar fi în stare să fie parcate şi în sufragerie. Ştiu că şi aici mă voi confrunta cu o parte din problemele principale, pentru că îmi aparţin şi le port cu mine pe oriunde până le vin tot eu de hac. Însă nu este deloc nevoie să fiu privită cu milă sau considerată nebună de către familie, cunoscuţi şi necunoscuţi cărora le mărturisesc că vreau să mă întorc, pentru că se poate şi „ca la noi la nimeni, dar de bine”, pentru că simţi că eşti mai util când faci ceva oricât de puţin pentru comunitatea ta, pentru că este obositor să îţi fie dor în oricare dintre locuri te-ai afla, pentru că fiecare are dreptul să se simtă acasă uneori şi ne-wireless.
Angela Dumitran
