DIALOG CU IUDIT ŞI DUCI COHEN (2)

Interviu realizat de Getta Neumann,Lod, Israel, noiembrie 2012. Publicat în volumul„Destine evreieşti în Timişoara. Portretul comunităţii din perioada interbelică până azi”. Editura Hasefer 2014   MULTE ŞI MĂRUNTE DESPRE...
Viena

Interviu realizat de Getta Neumann,Lod, Israel, noiembrie 2012.

Publicat în volumul„Destine evreieşti în Timişoara.

Portretul comunităţii din perioada interbelică până azi”.

Editura Hasefer 2014

 

MULTE ŞI MĂRUNTE DESPRE VIAŢA LA TIMIŞOARA

 

GN: La voi acasă se ţinea caşer?

Iudit: La noi în casă, nu. Bunicul mânca la noi în farfurii speciale. Fratele lui mama, deci fiul lui, n-a mâncat nicio felie de pâine la noi. Nu am fost caşer. Era şi greu de ţinut şi lipsea convingerea… La noi se ţineau sărbătorile, mergeam la biserică, ne ducea cu şcoala la biserică.

 

Duci (iritat, o corectează): La sinagogă!

 

Iudit: La sinagogă! Se respectau sărbătorile. Eu aprind lumânări de Şabat, de când ne-am căsătorit. Vineri seara. La sinagoga de aici nu mă duc – am fost doi ani la rând, dar nu e aşa cum era la noi.

 

Duci: În fiecare sâmbătă, noi, din oficiu, eram la sinagoga ortodoxă din Iosefin, pentru că eu am făcut acolo nu numai grădiniţa, ci şi şcoala elementară, care era direct în curtea sinagogii. În aceeaşi curte se făcea şi tăierea rituală. Cu ocazia unei vizite scurte a prietenului meu, Gyuri Gerö, ne-am dus să vizităm locurile unde am copilărit împreună şi am găsit uşile fostei grădiniţe închise cu bare. Nimic nu mai era acolo, nimic! Clădirea frumoasă a şcolii primare a devenit depozitul unei fabrici. Nici n-am putut să intrăm. Ne-am dus să vedem clubul de canotaj Előre. Se face încă ceva canotaj, dar… totul e străin, înţelegi?

 

Iudit: Duci a vâslit la opt plus unu, eu în dublu cu Zsuzsi. Am devenit campioni, aşa a scris în Neue Banater Zeitung, că nu am avut concurenţă. (Râdem) Până când au început serbările colective la Comunitatea evreilor, serbam Purim-ul cu prietenii. Uite, în fotografia asta suntem noi doi! Duci şi cu mine, îmbrăcaţi ca Pierrot şi Pierrette, la un Purim la familia Buium Stux. Iar în poza asta, Duci a fost domnişoară, a îmbrăcat nişte chiloţi (râdem), budigăi[1] cu elastic galben şi nu ştiu de unde a avut şi o fustă plisată. El şi cu Feri Reich erau domnişoare. (Râde) În alt an, Duci a fost mirele lui Zsuzsi, care s-a costumat ca mireasă gravidă. (Râdem) Împrumutam costumele de la Krauser!

 

GN: Închipuie-ţi, Krauser există şi acum în Fabrik! Şi azi se închiriază costume de acolo!

Iudit: Nu mai spune! Păi, am împrumutat costume ţărăneşti şi pentru copii, pentru serbări. Din ’52 am format o gaşcă a noastră, cinci fete şi cinci băieţi. O rudă ne-a adunat şi ne-a spus: „De ce nu sunteţi voi prieteni?” Ne-am întâlnit la podul Neptun. Băieţii şi-au împărţit deja între ei cine la cine va face curte. (Râdem) Tomi Werner – săracul, a murit! – trebuia să fie cu Zsuzsi, dar Zsuzsi era cu trei capete mai înaltă (râdem) şi au facut switch pe drum. Ne întâlneam zilnic la Ştrandu’ Mare, la Pădurea Verde, la mine acasă, că mama ţinea casă deschisă şi spunea: „Nu contează cum arată scaunul, ci cine se aşază pe el!” Şi nu conta că veneau douăzeci sau treizeci. Nici nu făceau mare pagubă. De obicei era picnic, fiecare aducea ce putea, iar băieţii erau foarte serioşi. Ăştia toţi au terminat Politehnica şi au ajuns foarte departe. Peter Wittenberger, iniţiatorul grupei – săracul, a murit!– a ajuns la Banca Mondială, ca sfătuitor pentru irigaţii şi investiţii din partea Israelului. Bandi Weisz[2] a făcut primul aplicaţiile primului calculator pentru mecanică şi pentru industrie. Acum lucrează la întreprinderea de apă din Israel. Nu-l lasă să iasă la pensie, cu toate că are vreo 79 de ani. Miki Schön a ajuns pediatru în New York. Gyuszi Weiss are un birou de proiectare electrică în Israel. Matyi, adică Reich Feri, a fost inginer în armată. Şi acuma lucrează!

 

GN: Şi cântă la vioară

Iudit: E pe şantier la construcţii şi cântă la vioară. Mergeam la concerte! Acolo ne-am cunoscut cu Kohn. Dragoste mare! În ’48 s-a înfiinţat Filarmonica în Timişoara. La fiecare concert am fost: un leu biletul la galerie. Pe urmă am coborât la sală, deja cu doi lei. Savurăm muzica şi acum fantastic de mult, avem noroc cu canalul Mezzo, vedem nişte spectacole nemaipomenite. Nu demult am văzut Hamlet, cu Thomas Hampton şi Dessay. Ceva atât de frumos! Deci ne-am cunoscut în 1954, la un an după aceea ne-am căsătorit. Săraci. N-am avut lună de miere. Aşa de bine stăteam cu banii, că mâncam la cantina Sfatului Popular sau la Centrofarm şi, bineînţeles, mergeam acasă pe jos, luam o prăjitură, costa un leu…

 

Duci: …şi pe aia am mâncat-o în doi. (Râdem)

 

Iudit: Bogaţi n-am fost niciodată! Noi, cu Kohn, niciodată n-am fost bogaţi. Am fost odată foarte, foarte săraci. Când am terminat Medicina, n-am mai avut bursă, iar Duci avea 300 de lei salariu ca preparator la Politehnică. Cu trei lei am rămas! Patru lei costa o pâine. M-am dus cu cei trei lei la loterie şi am câştigat! (Râdem) Duci îmi spune: „Eşti nebună?!”

 

GN: Să dai ultimii bani pe un bilet de loto!

Iudit: Da. Asta-s eu. Jucăuşă. Homo ludens.

 

GN: Mama mi-a povestit că aţi jucat rummy împreună. Ea a ţinut foarte mult la tine.

Iudit: Da, la o partidă de rummy ne-am cunoscut. Am admirat-o întotdeauna la sinagogă, toate privirile erau îndreptate către locul unde stătea. Rebeţin, cu pălăria aia cochetă, cu voal aşa, întotdeauna elegantă. Nu ştiu cine a plecat din grupa de rummy şi m-au chemat să vin, că „Rabineasa vrea neapărat să vii”. (Râdem) Şi a fost aşa… o dragoste la prima vedere! Cum să-ţi spun eu, am simţit nevoia să stau cu ea. Am ieşit de la facultate, am avut o oră liberă, la voi m-am dus, înţelegi? Şi cu ea şi cu tatăl tău se putea vorbi despre orice subiect. Şi mă simţeam acasă… cu toate că era o diferenţă mare de vârstă între noi. Era o femeie atât de înţeleaptă! De multe ori i-am cerut sfatul în anumite lucruri. Ieşeam pe terasă ca să vorbim, că ştiam că sunt ploşniţe[3] peste tot. (Râdem)

Am avut numai de câştigat din această prietenie. Eu n-am mai avut prieteni, n-am avut părinţi, n-am avut rude în Timişoara, ea a fost totul pentru mine! Şi m-a împins în sus, înţelegi? Ţi-am mai povestit cum am petrecut o zi cu Editke la Szeged. După ce s-au deschis graniţele, lumea încerca să facă un ban prin vânzare de vechituri. Şi noi am plecat în mare taină la şuk[4]-ul din Szeged. În mare taină, că nu se cădea pentru o rabineasă şi pentru o doctoriţă să meargă la piaţă să vândă vechituri. După ce în 10 minute am făcut bani cât să ne ajungă pentru un taxi, ne-am dus în oraş şi ne-am răcorit în cofetăria cea mai de lux. Am băut o cafeluţă bună şi am pornit-o spre casă. Am fost frânte de oboseală, pentru că la graniţă am stat o groază. De asta n-am mai vrut să repetăm aventura, cu toate că ne distrasem aşa de bine. Binecuvântată să-i fie amintirea!

 

GN: Ai fost în cercuri de evrei şi de neevrei. Ai observat vreodată manifestări antisemite?

Iudit: În anturajul meu, efectiv, n-a existat antisemitism. De ce? Pentru că Timişoara e atât de cosmopolită! Eu n-am auzit să se spună la noi acasă: „neamţul ăla” sau „românul ăla” sau „az a goy [5]. N-a fost! Conta omul! Aşa am fost educaţi! Aşa mi-am educat şi eu copiii. Toate amorurile lui Adina au fost studenţi români. Dacă o lua unul de nevastă, nu era nicio problemă! Iar pe mine, toţi m-au luat aşa cum sunt.

Antisemitism n-am simţit din partea colegilor, dar politica oficială era altceva. La începutul studiilor am fost 27 de evrei în an. În anul V i-au dat afară aproape pe toţi. Eram 270 în an, cam aşa ceva, din care 27 de evrei, deci 10%. Eu am rămas şi Jakabfi Vera care nu se declarase evreică. Ceilalţi erau înscrişi să plece în Israel şi i-a dat afară în sesiunea de examene! Au fost daţi afară din UTC cu tam-tam mare, că patria este unde te-ai născut şi poveşti dintr-astea… Treaba cu „originea nesănătoasă” a fost la admiterea la facultate. Am aflat ulterior că aveau o listă cu cine n-are voie să intre: copiii de „capitalişti”, proprietari de magazine, de fabrici… Nu era împotriva evreilor, dar mulţi evrei au intrat în această categorie. La români, mai erau şi copiii de preoţi. N-aveau nicio şansă să intre.

 

GN: Cum era văzut statul evreu, Israelul?

Iudit: S-a înfiinţat Asociaţia de prietenie România-Israel; am avut 500 de membri din mediul intelectual. Pe mine m-au pus secretară. Primul preşedinte a fost Gheorghe Leahu[6]. Aşa un filosemit! El ştia şi idiş. El a povestit prima dată despre Yad Vashem[7], despre secţia cu un milion şi jumătate de copii ucişi. Al doilea preşedinte a fost Pius Brânzeu[8]. Băcanu[9] a fost membru, a fost la fiecare şedinţă, era extraordinar. Dădea note mici, dar ceea ce m-a învăţat era fantastic! Zicea: „Cum nu ştii ce e în medicamentul ăla? Ce îi scrii bolnavului? Păi îl omori dacă nu ştii!” (Râdem) A avut dreptate. De atunci, primul lucru pe care îl fac şi azi este să mă uit ce compoziţie are un medicament, fie el generic sau negeneric.

S-au ţinut conferinţe, toţi s-au luptat să poată să ţină o conferinţă la asociaţie. Rabinul Neumann a aranjat să avem un sediu foarte frumos, un apartament cu patru-cinci camere, unde se ţineau şi concerte. Lumea venea! Ce mai, crema Timişoarei! Pe Kogălniceanu a fost sediul. Păcat că s-a desfiinţat, nu ştiu de ce. Înainte de Asociaţia asta, conferinţele se ţineau la Comunitate, organizate de rabinul Neumann; veneau foarte mulţi neevrei. Conferinţe excepţionale! A fost şi Nicolae Cajal. [10] Povestea că medicina este o meserie de cercetare, că trebuie să pui mereu întrebarea talmudică: „De ce?” Nu accepţi lucrurile aşa cum vin, ci întrebi de ce!”.

 

Duci: Şi Anatol[11] a ţinut conferinţe.

 

Iudit: Da. Şi unul care a devenit parlamentar pe urmă.

 

GN: E vorba de Radu F. Alexandru, nu?

Iudit: Da. Conferinţele se ţineau fără bani, iar cotizaţiile erau modeste.

 

PLECAREA ÎN ISRAEL – O PREOCUPARE CONSTANTĂ

 

Iudit: Părinţii mei au venit în Israel în 1960, când a fost Brit Mila a lui Andrei. În ’59 au primit paşaportul, renunţaseră deja la locuinţă, dar s-a oprit plecarea şi au aşteptat timp de un an, în condiţii foarte proaste. La sora mea a fost aceeaşi poveste, numai că ea a aşteptat doi ani.

Părinţii au sosit singuri în Israel. Tata a cules frunze în parc şi mama a fost servitoare. În trei locuri. Mie mi-au scris că mama lucrează la un atelier de croitorie. Cineva l-a sfătuit pe tata să meargă contabil într-un moşav[12] şi aşa a ajuns la Arbel, un moşav în nordul ţării. Superb! Lângă Tiberias. În foarte scurt timp, el a ajuns capul moşavului, că era un organizator înnăscut. A făcut o fabrică de lapte, adică un loc unde să se adune laptele, ca să nu meargă fiecare separat în oraş, cu laptele lui. A studiat ce soiuri de vaci sunt adaptate pentru regiunea aceea şi a adus vaci din Elveţia. Moşavnicii se uitau la el ca la un Dumnezeu!

Când moşavul a împlinit 50 de ani, am asistat la o serbare mare. Din păcate, n-am înţeles eu tot ce se vorbea, că eram în vizită. Asta a fost în ’69. În timpul întregii serbări a fost vorba de tata. Au făcut scenete umoristice despre el. Ştii cum? În ivrit „mi” înseamnă „cine” şi „ma” înseamnă „ce” şi el tot spunea invers! (Râdem) Era ca un copil, îşi ridica ochelarii, era foarte miop, şi zicea: „Mi, ma”! L-au iubit nemăsurat. În fiecare an spunea că pleacă, pentru că mama nu suporta să trăiască într-un sat. Se duceau în concediu şi, când veneau înapoi, cei din moşav îl aşteptau cu o baie nouă sau cu un pridvor. În fiecare dimineaţă îi aduceau lapte şi lubeniţă şi tot felul de bunătăţuri. Era pur şi simplu adorat! În cele din urmă au plecat din moşav, s-au dus la Haifa şi acolo a suferit el. Clima e foarte grea la Haifa, e cald şi umed. A lucrat ceva la sora mea, dar era veşnic nemulţumit.

Moartea lor a fost foarte tragică pentru mine. Mama a avut cancer laringian, era fumătoare, fuma două pachete pe zi. Nu mai avea voce, dar nu s-a dus la un orelist. Iar tata a murit înaintea ei, de necaz! Pur şi simplu de necaz. Chiar i-am spus zilele astea lui Duci: „Am să spun asta public: nu a fost frumos cum s-au purtat pe atunci autorităţile de la paşapoarte”. Am vrut să o văd pe mama care era pe moarte. Era în ’75-’76, am obţinut foarte greu paşaportul de la Miliţie. N-a vrut să-mi dea, por… ăla, cum îl chema…

 

Duci: Cu „V” parcă îi începea numele. [13]

 

Iudit: Nu voia să-mi dea paşaportul. Tot mă întreba ce părere am despre ăia care îşi lasă copiii şi rămân afară! Până la urmă, m-a lăsat. Am sosit seara. Mamei i se făcuse deja traheotomia. A învăţat ventrilogie, iar profesoara ei mi-a spus că a excelat în grupa ei. În prima seară ne-am sfătuit cu cumnatul meu, un băiat adorabil şi binecrescut, şi cu sora mea să o internăm într-o clinică. Tata ne-a auzit fără să vrem şi a zis: „Dacă faceţi asta, eu mă sinucid!” A murit la 71 de ani, cu câteva luni înaintea mamei, de o congestie cerebrală. Astea-s amintiri grele! Noi voiam să rămână acasă, dar nu era simplu, ştii? Copiii surorii mele erau mici şi să vadă un om suferind aşa…

 

GN: Voi nu aţi vrut să plecaţi?

Iudit: Nu, noi n-am vrut! De fapt, nu pot să spun la plural. (Privind spre Duci) El n-a vrut! N-a vrut şi n-a vrut!!! Nu te uita aşa la mine! Da, da. „Că sunt războaie şi copilul trebuie ferit… Că dacă ne înscriem, atunci pe mine mă dă afară din facultate! Că băiatul va fi dus la armată…” Tot felul…

 

Duci: Nu a fost aşa de simplu. Prin 1946-1947, împreună cu prietenul meu, Gyuri Gerö, ne-am prezentat la poliţie pentru a primi formulare de cerere de plecare în Israel, mult înainte de a o cunoaşte pe Iudit. Eram în organizaţia sionistă Hanoar Hatzioni[14]. Ghinionul a fost că cel care se ocupa de această problemă era un căpitan evreu, cunoştinţă a părinţilor noştri; locuia chiar într-o casă cu noi. Soţia lui fusese ilegalistă, făcuse şi închisoare. Ne-a alungat pur şi simplu, nici nu ne-a dat formular.

Când s-a pus din nou problema să facem alia, eram deja inginer chimist cu serviciul la Politehnică. Repercusiunile ar fi însemnat desfacerea contractului meu de muncă, fără posibilitatea de a fi angajat altundeva, copiii nu ar fi fost admişi la facultate; nu ştiam ce s-ar fi întâmplat cu Iudit. Desigur, în această perspectivă de a rămâne, pe de o parte, fără venit material, pe de alta, Israelul înconjurat de duşmani, ca şi în prezent…

 

Iudit: Şi într-un ocean de arabi şi de războaie, unul după altul.

 

Duci: În afară de asta, realmente mi-a plăcut foarte mult ceea ce făceam profesional.

 

Iudit: Eu am fost întotdeauna sionistă! Am fost în organizaţia Dor Habonim, pentru că asta era în casa de vizavi. Asta a fost organizaţia pentru chibuţim, organizaţia sionistă cea mai de stânga, de care am aflat între două pupături cu băieţii. (Râdem)

 

GN: Dor Habonim ce înseamnă?

Iudit:„Dor” e „generaţia” şi „habonim” ‒ „constructori”. Generaţie de constructori.

 

GN: Scopul era pregătirea pentru alia?

Iudit: Probabil. Ne-au dus în trei tabere de vară, se chema „Moşava”. La Bucureşti era o asociaţie care organiza cursuri de agronomie, ca pregătire pentru viaţa la ţară. Eu am fost din ’46 până în ’48. În ’48 s-a desfiinţat, sionismul a intrat în ilegalitate; atunci am rupt steagul, l-am făcut bucăţi şi l-am purtat pe corp, că devenisem ilegalişti. Organizatorul nostru era securistul care ne-a şi turnat. (Râde) Am aflat ulterior. Era membru în Dor Habonim, a spus să ne întâlnim din când în când, că eram în ilegalitate. Ne-am întâlnit de vreo două-trei ori şi pe urmă a zis: „E periculos, nu ne mai jucăm, nu realizăm cu asta nimic”.

În casa părinţilor tăi l-am întâlnit pe Mazen, ambasadorul Israelului în România. M-a întrebat: „Organizaţiile sioniste mai au vreun rost în România?” Eu i-am zis că nu văd viitor în asta. Se poate pleca, nu e nevoie de nimeni să organizeze plecarea în Israel.

 

GN: Ai tăi au plecat şi voi…

 Iudit: …noi am rămas. Nouă ani nu ne-am văzut. Când am venit aici, nu mi-am recunoscut mama. Aşa o durere… Mare durere!

 

GN: Ai venit singură?

Iudit: Întotdeauna singură. O dată am fost cu Andrei. Nu ne-a dat voie împreună sub nicio formă.

 

GN: În cele din urmă aţi plecat cu copiii împreună?

Iudit: Adina a terminat Medicina şi a venit aici singură, în ’90, iar Andrei a venit în ’96. Noi, în ’97.

 

GN: Cum de v-aţi hotărât?

Iudit: Eu am spus că nu mai vreau să vin. Când am fost ultima dată, am văzut lucruri triste, apoi moartea mamei… Am zis: „Gata, eu renunţ la lupta asta!” Dar am rămas singuri, tu! Am rămas fără copii, fără familie, fără prieteni, fără nimic! Am avut noi prieteni, dar cei mai mulţi erau deja aici. (Spre Duci) Ce te-a făcut să spui să venim?

 

Duci: În primul rând, copiii. Şi-n afară de asta, mi-am dat seama că este vorba de o comunitate în dispariţie.

 

Iudit: Da. Foarte trist. Să vezi oamenii aşa, bătrâni, dormeau acolo, la sinagogă, la căminul de bătrâni.

 

GN: Totuşi comunitatea este încă activă, dar este

Duci: …în scădere, fără posibilitatea de revenire.

 

AM SOSIT ACASĂ

 

Iudit: Şi am ajuns, cu 50 de kilograme fiecare. Un tip de la Sohnut a venit la aeroport, la Otopeni, şi mi-a şoptit „Haţlaha! [15] când am plecat. Doi bătrâni. A fost un succes, aşa simt eu! Ajungi la aeroport, te întreabă cum vrei să te cheme. Spui: Nu vreau „Dezideriu”, vreau numele evreiesc, „David”; nu vrem „Kohn”, vrem „Cohen” – nicio problemă! Că Kohn-ii aici sunt toţi Cohen.

Am stat la Adina vreo două săptămâni şi pe urmă ne-am şi mutat aici. Am primit o pensie imediat! A doua zi am primit buletinul israelian. Şi, după încă două zile, asigurarea medicală în casa de asigurări cea mai bună. O sumă de bani cu care am putut să cumpărăm toate cele. N-am venit nici noi cu mâna goală, înţelegi? Noi nu am avut avere, dar am economisit ceva.

 

GN: Sunteţi luptători!

Iudit: Luptători suntem, da. Şi prieteni avem! Tu! Tu vii acasă! Vii la copiii tăi şi vii la prieteni. Îţi spun: n-am pus încă fundul pe scaun, când prietena mea din copilărie, Zsuzsi, a sunat-o pe Adina: „Da’ când vine odată mamă-ta?” A simţit că eu vin. N-a ştiut, că n-a fost în legătură cu Adina. Foarte mulţi prieteni au venit, fiecare cu un cadou. Adina mi-a zis: „Să nu aduci cratiţe, nici farfurii, toate o să le primeşti!” Şi aşa a şi fost. Zsuzsi: „Fată, vrei asta? Uite, ia sticla asta!” Şi sticla sticlă-i! O am şi-acuma. Ştii? Am fost primiţi cu entuziasm! Cea mai mare dificultate este însă limba, pe care n-o vom mai învăţa.

 

GN: Aţi făcut ulpan?

Iudit: Am făcut ulpan şi am început şi ulpanul B, dar s-au născut gemenele, fetiţele Adinei, şi… Eu citesc ziarul în fiecare zi; înţeleg televizorul 80%. Duci, nu! Şi ăsta-i un handicap groaznic! El citeşte ziarele israeliene, dar în limba engleză. Ascultăm ştirile israeliene, dar în limba engleză. Este infernal de greu. Ilogică limba asta! Nu seamănă cu nimic! Rabinul, tatăl tău, m-a ajutat foarte mult. Mi-a spus cum să caut rădăcinile cuvintelor şi să caut logică în ele şi mi-a dat şi nişte cărţi foarte bune. Am venit în ţară cu o mie de cuvinte ştiute. Am avut un ulpan excepţional! Cinci luni, zi de zi. O profesoară din Yemen, iar elevi, de pretutindeni: din Ucraina, din Rusia, din America, din Venezuela, din Etiopia, din Turcia… De unde n-or fi fost?!

 

Duci: Brazilia!

 

Iudit: Brazilia. Nemaipomenit! Aşa tineri ne-am simţit! Era perioada poate cea mai frumoasă în Israel, ştii?

 

GN: Studenţie!

Iudit: Studenţie. Directoarea: „Tu, doctoriţă, el, profesor universitar, mergeţi într-o clasă de avansaţi”. „Dar noi nu ştim aproape nimic!” „Ştiţi să scrieţi, să citiţi, mergeţi acolo.” Am învăţat repede şi bine. Însă prima palmă acolo am primit-o: când am absolvit, a venit tipa de la Sohnut să ne spună ce drepturi avem. A intrat şi-a spus: „Zdrazvuite!”[16] (Râd) Râzi! E o insultă groaznică. M-am ridicat şi am spus: „În sala asta se spune Shalom”. Şi aici sunt mulţi evrei din Rusia şi vorbesc tot timpul ruseşte, dar îi pun la punct! Nu-i normal. Te duci la o policlinică şi aia începe să-ţi vorbească pe ruseşte! Am zis, „Spune-mi încă o dată, în ivrit”. Atunci, vaaai, că n-a ştiut, că mă confundă. Noi am venit acasă, în Israel, ei îşi aduc casa lor, aici. Aduc marfă rusească, conserve ruseşti.

 

GN: Am fost şocată când am ajuns la aeroport, scria sus…

Iudit: „Bine ai venit!” în ruseşte.

 

GN: În engleză, ivrit şi după aia, ruseşte!

Iudit: Pe pachetele de alimente scrie ruseşte. Mi-am cumpărat un robot de bucătărie, Dumnezeu să îl binecuvânteze, instrucţiunile ‒ în limba rusă! Noroc că scrie şi în româneşte! (Râsete) Dar nu în ivrit!

 

GN: Spuneai că în Israel trăieşti perioada cea mai fericită din viaţă. Te simţi acasă?

Iudit: Mă simt acasă! Am ieşit în primele zile pe o terasă – nu era elegantă – şi am văzut palmierii! Avem un parc foarte frumos şi aici, vizavi. Şi mi-am zis: nu-mi vine să cred că sunt aici! Toate visele mele erau legate de Israel! Am vrut să trăiesc aici. E ţara mea! Meseriile de bază sunt aici soldaţi şi cântăreţi. Tot al doilea evreu cântă ceva acolo, melodii sefarde şi aşkenaze şi ce vrei tu, frumoase… unele splendide. Stă publicul acolo şi cântă şi cunoaşte textul cântecelor. La Cezarea şi la Herzliya este un amfiteatru şi se dau spectacole în aer liber!

 

Duci: Şi concerte se ţin acolo, şi spectacole de operă, şi…

 

Iudit: …şi expoziţii, şi muzee. În Israel e aşa un amalgam de populaţie. Ghetoul îl duci cu tine. Adică noi nu avem alte cunoştinţe decât timişoreni. Nu români. Timişoreni. Am o vecină sus, aia-i din Bucureşti şi nu mă am bine cu ea. (Râdem) Adina a avut prietene şi sabre[17], de origine marocană. Dar acum şi ea e prietenă cu două familii din Cluj. Au ceva în comun.

 

GN: Dacă suntem atât de diferiţi, care sunt trăsăturile noastre comune?

Iudit: Inteligenţa! (Râdem) Genele, este dovedit. De ce să ne ascundem?! Deci: evreul este o fiinţă inteligentă. Foarte asimilabilă. Foarte flexibilă, probabil din cauza nomadismului şi poliglotismului.

 

GN: Dragostea de carte! Ne numim „am hasefer” [18].

Iudit: O să moară cu computerul, dragostea de carte! Copiii ăştia nu mai citesc; şi nu spun că e rău. Pentru că am luat foarte mult gunoi, în afară de frumos, din cărţile pe care le-am citit. Şi eu citesc pe internet, pe Facebook, mă uit pe Google după o carte, după un actor. Mă uit la un film, uneori nu îl înţeleg complet. Îl caut pe Wikipedia sau pe Rotten Tomatoes[19]! Mă uit pe Google, aflu totul!

 

GN: Şi dacă scriitorul sau actorul e evreu! (Râde)

Iudit: Da! În primul rând! Nepoatele mele îşi bat joc de mine că tot vreau să ştiu dacă unul e evreu sau ba! (Râsete)

 

GN: Ne leagă religia?

Iudit: Am studiat singură embriologia, ceva fantastic de interesant. Atunci când am terminat de citit, am spus că trebuie să existe Dumnezeu! Este fantastic cum se formează omul! Cum, din câteva celule, ies şi osul, şi muşchiul şi vasele! Şi Einstein a zis că lumea-i aşa de perfectă.

 

GN: Şi a spus că Dumnezeu nu dă cu zarul.

Iudit: Da, a spus că nu e întâmplător. Duci este religios.

 

GN: De când?

Iudit: Dintotdeauna. El se roagă în fiecare vineri. Şi face Kiduş vineri seara. Eu aprind lumânări de Şabes, dar sunt împotriva religiilor. Ţin la tradiţie şi dau mai departe ceea ce am primit. Fetiţele ştiu pe dinafară Kiduş-ul lui Ota. Şi chiar dacă fiică-mea nu ţine acasă…

 

Duci: Aprinde lumânări vineri seara.

 

Iudit: Aprinde lumânări. Una din nepoate a sărutat mezuza[20] şi i-am zis: „Ai să devii religioasă?” Iar ea a zis: „Asta e legat de tradiţie, nu de religie”. Eu sunt atee. Dar o forţă? În asta cred. Am văzut un film după romanul lui Gabriel Garcia Marquez, „Dragostea în vremea holerei”. Unul întreabă: „Crezi în Dumnezeu?” „Nu, dar mi-e frică de El”. (Râdem) Dumnezeu – ca forţă de generare a lumii, de facere a lumii. Aşa văd eu. Trebuia să fie o forţă la întâlnirea a două molecule. Dar sunt împotriva religiilor, pentru că au creat mizerie! Şi războaie! Şi ură! Şi poate exista ura aia oricum, că este în firea omului să fie răzbunător. Nu ştiu, eu nu am asta în mine. Eu n-am avut sentimentul că trebuie să mă răzbun pe cineva sau să simt furie. Religia a reuşit să prostească oamenii să creadă în toate poveştile absurde, una mai absurdă ca alta. Cine a scris Biblia? S-a transmis din gură în gură! Tu crezi c-a fost dată de Dumnezeu? Tablele lui Moise? Au colaborat mai multe creiere şi mai multe generaţii. Dar ce se tot adaugă la ea este dezastruos. Să inventezi lifturi care se opresc la fiecare etaj[21] şi să spui că tu n-ai denigrat Şabat-ul, dar să pui pe altul să-ţi aprindă lumânarea! Cum zice Oz[22], nu poţi dialoga cu trei categorii de oameni: cu fundamentaliştii, cu extremiştii şi cu Dumnezeu.

 

GN: Cum i-ai caracteriza pe evreii israelieni?

Iudit: Eu văd aspectele pozitive ale acestui popor. Nevoia de a ajuta pe aproapele tău face parte din identitatea evreului. Nu-l laşi în stradă, nu-l laşi în mizerie. Se spune că nu ştiu cât la sută trăieşte sub nivel mediu şi eu trăiesc la limita sărăciei sau sub limita sărăciei. De-ar trăi toţi pensionarii din România aşa cum trăim noi! Deci, o trăsătură comună este solidaritatea. Şi asta se învaţă, am primit asta prin educaţie, probabil. La noi în casă, în fiecare sâmbătă, lua masa cineva de la casa de bătrâni.

 

Duci: În Israel este dezbinare: între sefarzi şi aşkenazi, între secularişti şi reformişti, între ultrareligioşi şi tradiţionalişti. Şi categoriile sunt bine definite! Mafia există şi aici, nu numai în Sicilia! Există o categorie mare de intelectuali, una de bogătaşi, alta, foarte mare, de săraci. Şi, în afară de asta, există categoria de haredim[23].

 

Iudit: Şi mai sunt tradiţionaliştii, ca noi.

 

GN: Privind din Israel, cum vi se pare mentalitatea românească astăzi?

Duci: Sunt mult mai docili decât alţii!

 

Iudit: Îşi subestimează capacităţile! Văd totul în negru, tot ce se întâmplă în ţară.

 

Duci: Ceea ce nu este de mirare, pentru că e corupţie foarte mare, dar nu există ţară în care să nu fie.

 

Iudit: Sunt extrem de autocritici, până la autodenigrare şi nu au speranţă! Nu sunt destul de activi să înlăture ce pot înlătura! Nu sunt nici destul de patrioţi. Nu-şi iubesc destul ţara!

 

SUB SEMNUL DORULUI

 

Duci: Asta am uitat să-ţi spun. În anul III şi IV, am avut doi profesori nemţi: unul era chimist şi era reprezentantul IG Farbenindustrie. Eu ştiu că în anii războiului a stat la poarta de la Deutsches Haus la Timişoara, îmbrăcat în uniformă maro, cu cizme. A ajuns profesor la Facultatea de Chimie, la Politehnică. Celălalt profesor preda tehnologia produselor farmaceutice, iar înainte avuse farmacie la Arad, unde era afişat afară „Juden unerwünscht”[24]. Am învăţat pentru examenul de farmaceutică din monografii, am citit despre enzime, despre antibiotice. N-a avut ce să facă! Trebuia să-mi dea nota maximă. Cel cu Deutsches Haus, mare hitlerist, ăla mi-a dat numai 9. Dar n-au avut ce să-mi facă! Le-am spus lucruri pe care, eventual, nici nu le ştiau! Am citit atunci enorm de mult, monografii întregi. Nu era aşa simplu…

 

Iudit: N-a avut o viaţă uşoară, Duci al meu…

 

Duci: Şi încă ceva! Trebuia să lucrez de trei ori mai mult decât ceilalţi colegi! După ce eram deja asistent şi făceam cercetare, de trei ori mai mult am lucrat! Ca să am suficiente lucrări. Am avut foarte multe lucrări, numai că nu au apărut în străinătate, doar după ’89. Ştii ce este? Acuma îmi dau seama că cine vine în Israel trebuie să vină cât timp e tânăr. Eu, când am venit aici, eram deja un om în vârstă, la pensie. Şi nici aici n-a fost uşor…

 

Iudit: Nu. Pentru Duci n-a fost uşor. Nu a fost uşor…

 

Duci: Au fost şi părţi foarte frumoase…

 

GN: Vă lipseşte Timişoara?

Duci: Mie? Da! Da, da, îmi lipseşte. Eu nici nu neg treaba asta!

 

Iudit: Mie nu-mi lipseşte, dar eu iubesc Timişoara! Nu-mi lipseşte. Îmi place acolo. Cum să spun? Plec de acasă şi mă duc acasă. Mă plimb pe străzi, parcă n-aş fi plecat! Ştiu fiecare colţ, fiecare casă. E frumos, e splendid! Şi oamenii! Noi nu ştim de necazurile săracilor şi ale pensionarilor. Cei pe care îi cunoaştem, se descurcă. Nu se plâng. Am fost la mulţi foşti colegi de la facultate şi ne-au primit aşa de frumos!

 

Duci: Eu am fost iniţial foarte rezervat faţă de întâlnirea de la Haifa[25], că am zis că n-am ce să fac eu, bătrânul, acolo. Dar am găsit şi oameni mai în vârstă şi m-am întâlnit cu o serie de foşti studenţi de ai mei.

 

Iudit: Întâlnirea a fost formidabilă, încă o dată trebuie să te felicit. Cât m-am luptat cu snobii ăştia, cu Duci şi cu alţii, că sunt numai tineri şi ce să caute, că nu ne cunosc şi nu-i cunoaştem… Ce m-am bucurat! Au fost copiii prietenilor mei; şi Adina cu tot corul de la Comunitate stăteau la o masă. Păi nu-i frumos? Şi ginerele meu bucureştean, ce încântat a fost! Şi a zis: aşa ceva bucureştenii n-au să facă niciodată. Nici nu pot!

 

Duci: M-am întâlnit acolo cu o serie de oameni chiar de vârsta mea. Cu Tomi Laszlo, de exemplu, el e mai în vârstă ca mine şi pe el îl ştiu din liceu.

 

Iudit: Frumos a fost! Şi tămâierile, scurte. Totul a fost foarte reuşit!   Când am fost în Timişoara acum doi ani, a fost chiar Şavuot. Şi cine cântă? Eva, Gloria şi soprana era Florica Ivan, care a fost cântăreaţă de operă şi care a fost colegă de clasă cu mine. Când a cântat „Şema, Israel[26], s-a uitat la mine…

 

GN: Îţi curgeau lacrimile!

Iudit: Da, da. Mi-a spus, „Pentru tine am cântat.” Asta îmi lipseşte aici!

 

GN: Serviciul divin era foarte frumos la noi!

 Iudit: Splendid! Şi cuvântările rabinului Neumann despre pericopa săptămânii erau întotdeauna legate de actualitate. Dacă se întâmpla ceva în Israel, ne rugam pentru Israel, dacă era război, dacă se întâmpla ceva în lume, apela la compasiune pentru ceea ce se întâmpla în lume. Când am fost acuma doi ani în sala aia nenorocită de lângă Sinagoga din Fabrik, care şi-acuma funcţionează, n-am vrut să stau pe locul unde a stat mama ta. Am stat lângă locul ei.

 

GN: Îmi vine foarte greu să merg acolo!

 Iudit: Te cred. Eu nu intru în casa în care am crescut! N-am fost! Niciodată. Că aud vocile. Nu, nu, nu pot să mă duc. M-am uitat de departe cum arată, n-am intrat. Şi ţie ţi-e greu… Auzi vocile! Auzi vocile… Ne e dor!

 

Duci: Un chimist alimentar terminase la Galaţi şi a venit să se înscrie la doctorat cu frecvenţă. Era la laborator, împreună cu noi. L-am ajutat, că era în domeniul pe care l-am studiat şi eu, i-am dat bibliografie, i-am dat o serie de idei. Acum e decan la Sibiu. A venit la Timişoara, pentru că ştia că vin, de la o colegă pe care o ajutasem la doctorat. Pe ea am ajutat-o în sensul că i-am făcut legătura cu acest profesor la Sibiu, care a acceptat să fie membru în comisia ei de doctorat, pentru că şeful meu nu a acceptat-o. Ei bine, decanul de la Sibiu a aflat de la această colegă că venim la Timişoara şi a venit special, ca să ne vadă. Zilele trecute mi-a telefonat iar colega.

 

Iudit: Şi din Germania îl cheamă colegii, tot timpul. Era foarte respectat. Aici nu prea are prieteni, nu ridică telefonul, nu vorbeşte la telefon.

 

Duci: Îţi spun care este handicapul mare: din poziţia pe care am avut-o, nu că era nu ştiu ce, eu nu mă laud grozav că am fost ceea ce am fost, dar acum am devenit un analfabet, înţelegi? Asta este ceea ce mă dărâmă! Cum să-ţi spun? Se spune că vorbeşti ivrit cala, ebraică elementară, dar ivritul meu este deosebit de elementar! Când am fost la ulpan să învăţăm limba, nu auzeam! Acum am un aparat auditiv, dar atunci n-am avut! Dacă nu am în urechi aparatul, nu înţeleg cuvântul. Şi vârsta contează, pentru că n-am venit la 20 de ani!

 

Iudit: Şi este foarte meticulos. Desena literele, avea nişte caiete grozave. Şi cine are caiete frumoase…

 

Duci: …nu are timp să înveţe.

 

Iudit: E foarte meticulos. Şi la computer, şi cu telefonul. Îi spun: nu încerca să înţelegi tot! Apasă pe buton şi vezi! El citeşte şi se uită la filme. Citeşte scrisori, ziare, foarte multe ziare, în cinci limbi, germană, engleză, franceză, română şi maghiară.

 

Duci: Uneori, foarte rar, în maghiară, ca să mă autoexcit! (Râdem) Să-i înjur! [27]

 

GN: Ce ziceţi: alia în Israel a fost o hotărâre bună?

Iudit: Pentru mine, sută la sută.

 

Duci: Dar preţul a fost totuşi destul de ridicat…

 

SFÂRŞIT

—————–

NOTE

 

[1] Chiloţi largi (regionalism).

[2] Vezi interviul cu Andrei Weisz.

[3] Cu sensul de „microfoane”. Calc după maghiară sau germană.

[4] Piaţă (ebraică)

[5] „Neevreul ăla”. Goy (idiş) = neevreu, de obicei folosit cu sens peiorativ.

[6] Actor şi regizor de teatru; directorul Teatrului de Stat din Timişoara (1956-1973).

[7] Memorialul oficial al Statului Israel pentru victimele Holocaustului şi centru de cercetare istorică.

[8]  Pius Brânzeu (1911-2002), chirurg, membru al Academiei Române.

[9] Gheorghe Băcanu, n. 1926, medic diabetolog, profesor universitar; tatăl Smarandei Vultur, colaboratoare la acest volum.

[10] Nicolae Cajal (1919-2004), medic, cercetător, academician, politician. Preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreilor din România (1994-2004)

[11] Constantin Anatol, n. 1921, actor şi regizor la Sibiu, Bucureşti, Cluj, Timişoara, Haifa; elev la Liceul Israelit din Timişoara.

[12] Cooperativă agricolă asemănătoare cu chibuţul, dar unde fermierii au proprietatea lor individuală.

[13] Bănuiesc că e vorba de acel Vrăbeţ, amintit de Zsuzsi Stahl şi Andrei Weisz.

[14] Mişcare de tineret sionistă.

[15] Succes! (ebraică)

[16] Bună ziua! (ruseşte)

[17] Născute în Israel.

[18] Poporul Cărţii (ebraică).

[19] Pagină de web cu critici de cinema.

[20] Pergament cu rugăciunea de Şema, Israel, închis într-o teacă fixată pe pervazul uşilor din casă.

[21] În locurile publice şi în hotelurile din Israel sunt lifturi care funcţionează nonstop de Şabat, fără să fie nevoie să apeşi pe un buton. De Şabat, zi de odihnă, munca este interzisă.

[22] Amos Oz, celebru scriitor israelian.

[23] Evrei foarte religioşi.

[24] „Evreii nu sunt bineveniţi”, adică interzis pentru evrei. (germană)

[25] În mai 2011, a avut loc la Haifa o întâlnire a evreilor timişoreni din Israel, cu participarea unora din alte ţări.

[26] Rugăciune care exprimă chintesenţa monoteismului iudaic. Şema, Israel, Adonai Elohenu, Adonai Ehad. În traducere: Ascultă, Israel, Domnul Dumnezeul nostru este Unic.

[27] Aluzie la situaţia politică actuală din Ungaria, unde partidul de extremă dreaptă face parte din Parlament.

Viena
Categorii
Exclusiv
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole