Din tainele meseriei de romancier

“Meseria de romancier” volumul cu caracter autobiografic al scriitorului japonez Haruki Murakami, apărut la Editura Polirom din Iași, în 2016, este un fel de manual intim despre tehnica scrierii...
Viena

Liliana Moldovan

“Meseria de romancier” volumul cu caracter autobiografic al scriitorului japonez Haruki Murakami, apărut la Editura Polirom din Iași, în 2016, este un fel de manual intim despre tehnica scrierii unui roman, despre ce înseamnă să îți câștigi existența scriind în care autorul dezvăluie cum e să te afli în pielea unui scriitor care are în cap tot felul de personaje și întâmplări neobișnuite, menite să umple paginile unor romane de succes. Într-adevăr, scriitorul japonez a reușit, o dată cu publicarea primului roman, să atragă atenția cititorilor, să-i farmece ca apoi să-I fidelizeze în așa măsură încât, aceștia să continuă să îi cumpere cărțile pentru simplul fapt că le place felul în care scrie sau pentru că au dat peste un scriitor talentat, capabil să le ofere o lectură promițătoare.
Născut la Kyoto în 1949, Haruki Murakami, după cum rezultă din notele bio-bibliografice de la începutul cărții, a studiat teatrul la universitatea din Tokio, a fost proprietarul unui bar și este un cunoscut traducător. Debutul său s-a produs în 1979 cu romanul “Ascultă cum cântă vântul”, roman care a fost bine primit de public dar și de criticii japonezi. Au urmat volumele “Pinball, 1973”, “În căutarea oii fantastice”, “Pădurea norvegiană”,” Undeground”, “Atentatul de la Tokio și spiritul japonez”, “La capătul lumii și în țara aspră a minunilor”, “Dans, dans, dans”,” Iubita mea, Sputnik”, “Cronica păsării-arc”, “Kafka pe malul mării”, “În noapte”, “1Q84”, precum și seria volumelor de povestiri : “Elefantul a dispărut”,” După cutremur”, “Salcia oarbă, fata adormită”, “Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă”.


Scriitorii, crede Murakami, sunt într-adevăr niște alergători de cursă lungă. Odată au luat startul pe drumul creației literare nu admit să se oprească fiindcă scrisul pentru ei a devenit sau ar trebui să devină un mod de a fi. Desigur, ca și în cazul oricărei categorii profesionale, cum ar fi profesorii, medicii, psihologii, bancherii, bibliotecarii sau afaceriștii, nu putem trasa portretul universal al scriitorului de ficțiune. Nici Murikami, nu încearcă acest lucru. Romancierii sunt și ei oameni, au temperamente diferite, “tabieturi și apucături ciudate” și nu diferă de oamenii obișnuiți decât poate prin talentul de a scrie, de a reda întâmplări, de a descrie personaje și evenimente care nu par mereu extraordinare dar care, transmise prin cuvinte potrivite și asezonate cu descrieri surprinzătoare, dau cititorului senzația de mister.
S-a spus despre Murakami că , deși, are un stil propriu caracterizat prin folosirea unor cuvinte simple și este adeptul unui ritm alert, scrie ca și cum ar traduce. Surprinzător, cu sinceritatea-i dezarmantă autorul volumului “Ascultă cum cântă vântul”, recunoaște că și-a scris volumul de debut în limba japoneză, apoi nefiind mulțumit de rezultat a încercat să rescrie direct în limba engleză, iar, în final, s-a apucat să traducă noua variantă, din nou în japoneză. Rezultatul a fost un roman de debut premiat pentru stilul său orginal, pentru discursul simplu dar alert lipsit de “accesorii inutile”.
O altă particularitate a romanelor lui Murakami se referă la faptul că ele se nasc din “bucuria de a scrie”, autorul recunoscând deseori, pe parcursul acestui volum, că nu a cunoscut niciodată poticniri inspiraționale iar de fiecare dată când s-a apucat să scrie vreun roman ori vreo carte de povestiri lucrurile au evoluat de la sine, ca și cum cartea s-ar scrie singură, ca o partitură muzicală care se adresează mai mult simțurilor decât intelectului. Cu toate acestea, în capitolul “Despre premiile literare”, Murakami admite că scrisul, chiar dacă este, de cele mai multe ori, o îndeletnicire plăcută cu multe satisfacții, nu poate fi mereu o activitate chiar așa de ușoară, ci dă scriitorului bătăi de cap, îl predispun la insomnii, îi dezechilibrează balanța aptitudinilor literare, îl forțează să revadă, să șteargă sau să renunțe la pagini întregi de roman. Frământat de întrebarea : “Ce fel de creații (literare) este capabil să ofere oamenilor?”, Murakami este mulțumit doar atunci când reușește să își îndeplinească “datoria cea mai importantă a scriitorului, aceea de a prezenta cititorilor creații cât mai valoroase” (p. 68). Din acest motiv este permanent angajat pe frontul invenției literare, alegând să rămână un romancier activ, ce preferă aprecierea publicului cititor, în defavoarea aporbării criticilor și fugii după premii fiindcă, după cum e firesc, puțini cititori își vor aminti, de exemplu, ce premii literare a luat Hemingway, dar marea lor majoritate vor recunoaște titlurile romanelor (de succes) pe care le-a scris romancierul american.
Murakami nu deține secretul scrierii unor cărți de succes, de asemenea, nici nu încearcă să-și evalueze confrații, să se compare cu ei, mult mai important este rezultatul muncii de scriitor, capacitatea lui de a se face înțeles de cititori, de a fi original, stârnind “agitație” în rândul publicului, completând piața editorială și bibliotecile cu creații care să reziste curgerii timpului. “După mintea mea- scrie Murakami – un creator de expresie poate fi numit original dacă îndeplinește următoarele condiții de bază: (1) se deosebește clar de alți creatori, (2) își poate îmbunătăți stilul, (3) devine o bogată sursă de inspirație pentru alți creatori” (pp. 82-83). Altruist din fire, ca majoritatea artiștilor, Murakami, se străduiește să găsească un răspuns la întrebarea “ce deprinderi ar trebui să își însușească cineva pentru a deveni un bun romancier?” Iată o întrebare cu răspunsuri greu de formulat, fiindcă, după cum recunoaște romancierul japonez, în ciuda studiilor filologice, nu s-a pregătit pentru a fi romancier, nu a urmat cursuri în acest sens, ci, pur și simplu, a pus mâna pe creion și hârtie urmându-și visul de a scrie cel puțin un roman.
Ce ar trebui totuși să facă cineva care vrea să de vină romancier? În primul rând, să nu se grăbească să tragă concluzii, să observe atent oameni și locuri, să acumuleze informații, să rețină evenimente și întâmplări. În al doilea rând, “să-și construiască în interiorul său un loc unde să depoziteze materia primă” (p. 104). Să fie atent la detalii, să selecteze informațiile valoroase, să le așeze în sertarele minții, în mod sistematic, pentru a le accesa le nevoie. “Din experiență vă pot spune – adaugă Haruki Murakami – unui romancier nu-i servesc prea mult istețimea și iuțeala, și nici puterea de concizie. Ba chiar de multe ori acestea împiedică curgerea naturală a povestirii. În schimb, atunci când autorul scoate tot felul de detalii din cabinetul minții lui și le introduce în povestire, acesta devine uimitor de naturală și plină de viață.” (p. 105). Creația, așadar e o procedură naturală care se declanșează, cât se poate de firesc, atunci când “imaginația se desprinde de voință” iar mintea scriitorului devine “agilă și flexibilă”.
La întrebarea ce trebuie să scriem și cum ar trebui să ne alegem subiectul pentru un viitor roman, concluzia autorului se situează pe palierul bunului simț atunci când mărturisește că secretul stă în puterea imaginației și nu în alegerea poveștii sau personajelor potrivite, fiindcă, cine e capabil să scrie un roman e în stare să ia legătura cu “oameni care trăiesc pe alte planete. ” (a se vedea p. 111). În acest sens Haruki Murakami își amintește că atunci când lucra la primul său roman – “Ascultă cum cântă vântul“ – “era dureros de conștient de faptul că nu e nimic de scris“.
Scrisul, crede Murakami, e legat de lumea magică a imaginației. Cu toate acestea, idea de a concepe un roman s-a născut, la vârsta de 29 de ani, în timp ce urmărea un meci de baseball iar dorința de a trece la fapte a fost atât de arzătoare încât, în aceeași seară s-a apucat să-și scrie romanul și nu s-a oprit până ce nu l-a finalizat. Astfel a apărut “Ascultă cum cântă vântul“ , volumul său de debut, care s a vândut în mii de exemplare și a fost ecranizat în 1981 de regizorul japonez Kazuki Omori.
Într adevăr, creațiile scriitorului japonez așează cititorul la granița dintre vis și realitate. Sunt texte vivace, imprevizibile și abundă în de detalii și comparații surprinzătoare, derutând cititorul, plasându-l în spații concrete, identificabile, descrise cu minuozitate, cum ar fi sediul unui bar sau poartă cititorii prin spații și timpuri ireale, străbătute de personaje ciudate, cu oameni însigurați ce-și caută rostul în lume. Sau după cu crede scriitorul : “Acțiunile oamenilor, oricât de neînsemnate ar părea la prima vedere, au calitatea de a oferi în mod natural, mereu și mereu, subiecte interesate“ (p. 116).
Important rămâne găsirea și menținerea unui stil propriu, original, coroborat cu ambiția și talentul “de a aduna în recipientul numit roman cât mai multe episoade fragmentare, imagini, scene și cuvinte“ (p. 112). Misiunea autorului nu este deloc simplă și nu depinde pur și simplu de ambiție și talent, ci și de capacitatea romancierului, de a-și schimba periodic tehnica de lucru, de a da discursului său prospețime, de a lucra cu plăcere, fiind mulțumit de rezultatele muncii tale, fără a evalua cu prea mare interes reacțiile cititorilor, deoarece un scriitor cu experiență simte că are undeva rădăcinile literare împletite cu ale cititorilor. “Important este ca eu și cititorii să fim conectați, prin ceea ce putem împărtăși“- chiar dacă, atunci când emite această concluzie, Murakami se referă la “ cititorii imaginari“, la potențialii cititori, care nu pot fi mulțumiți în totalitate și pot avea reacții diferite, chiar opuse vizavi de unul și același text, fragment de roman ori personaj.
“Romanele se nasc în interiorul meu și apoi ies în mod natural la suprafață. Nu pot să fac un studiu de piață și pe baza lui să aleg în mod intenționat anumite lucruri“- scrie Murakami. Ceea ce contează este bucuria creației, încrederea în propriul talent și satisfacția de a ajunge în sufletul cititorilor prin intermediul unor romane mai lungi sau mai scurte și a unor povești în care ei să se regăsească și să găsească cheia pătrunderii dincolo de misterul lumii. Iată de ce, Haruki Murakami se ferește să dea rețete ale succesului, evită să ofere o privire de ansambul asupra tehnicilor de scriere literară, mai ales că volumul “Meseria de romanier“, nu are un caracter sistematic și nu a fost scris în scop didactic , ci descrie în manieră delicat de intimă istoria romanelor lui Murakami, insistând asupra mecanismelor extrem de subtile prin care se plănuiește, se zămislește și se finalizează un roman.

Liliana Moldovan

Viena
Categorii
Exclusiv
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole