Dincolo de nepăsare!

Directoarea  Nadia Baciu mi-a transmis volumul Lilianei Moldovan, Reportajele bucuriei* (Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2019), spre a-l citi, ca nouă publicație a editurii. De îndată ce l-am parcurs, mi-am dat...
Viena
Prof. Univ. Dr. Andrei Marga

Directoarea  Nadia Baciu mi-a transmis volumul Lilianei Moldovan, Reportajele bucuriei* (Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2019), spre a-l citi, ca nouă publicație a editurii. De îndată ce l-am parcurs, mi-am dat seama că este o carte plină de inteligență, un adevărat eveniment, nu numai pentru cei care degustă specia reportajului. Nu numai pentru cei interesați de biografii! Este o carte reprezentativă a unei experiențe și a unei priviri asupra lumii care poate fi punctul de plecare al unei noi reflecții cu privire la ceea ce este de făcut pentru a integra congenerii cu dizabilități.

Primul gând care mi-a venit în minte a fost maxima lui Terențiu – sunt om și nimic din ce este uman nu mi-e străin. Numai că aceasta este de obicei înțeleasă mai mult pe latura afirmării tuturor simțurilor în realitatea vieții. Dar când unul dintre simțuri – văzul, auzul, de pildă –  sau însăși posibilitatea mișcării lipsește? Sunt de părere că maxima ar trebui să o înțelegem și pe direcția solidarizării cu cei lipsiți în mod fatal de acestea.

Următorul meu gând a fost o întrebare: cât de mare este dispoziția în România actuală de a-l socoti pe cel în suferință un om asemenea ție? Nu discut aici situații stridente, cel puțin din punct de vedere creștin, în care se atacă persoane care nu pot răspunde, nici situația jenantă în care unii se laudă și astăzi cu loviturile pe care le-au aplicat altora. Mă gândesc la disponibilitatea de a contribui la crearea unui mediu înconjurător încât cel cu dizabilități să se poată simți om ca ceilalți.

Liliana Moldovan reunește în cartea Reportajele bucuriei evocări și fragmente literare sau autobiografice și le pune în circulație cu speranța că într-o zi societatea va reveni la primatul „culturii”, încât să nu mai trebuiască înfruntate, cum spune foarte exact, „săgețile prejudecăților, disprețul oamenilor și dezinteresul oficialităților” față de cei cu dizabilități. Ea mizează pe adevărul că „nici un obstacol nu rezistă în fața unei atitudini de învingător”.

     Fiecare dintre reportajele Lilianei Moldovan ilustrează această deviză. Argumentarea ei insistentă este că, în pofida dificultăților create de paralizii, de distrofii musculare, de absența vederii, de accidente de circulație sau de alte maladii sau împrejurări, și  uneori în pofida abandonării din partea celor apropiați, s-au înregistrat nenumărate reușite profesionale și creative. Mulți oameni s-au ridicat mai mult decât eroic deasupra piedicilor – profesional, civic, moral, artistic. Cineva a devenit poet, altul activist social, altul dascăl, altul plastician, altul lucrător manual, altul concurent sportiv, pe o paletă de eventualități mereu deschisă. Liliana Moldovan redă o bogăție remarcabilă de experiențe sub o convingere profundă: așa cum formulează unul dintre intervievații ei, „noi toți avem abilități, doar să căutăm să le găsim și exploatăm”. Iar peste toate, „nici o boală nu poate pune limite sufletului”.

Consider esențial faptul că aproape fiecare dintre reportajele Lilianei Moldovan lasă în urmă un apel sau măcar un mesaj. O poetă fixată definitiv în scaun rulant spune că „poeziile mele poartă în ele nemulțumiri, frământări, strigăte de disperare și de ajutor” (p.17). Alt interlocutor vorbește de nevoia unei „societăți mai maleabile pentru fiecare dintre noi” (p.27). Altul solicită „un program de vorbire pentru limba română pentru nevăzători” (p.32). Cineva pledează pentru evitarea tendinței actuale de a trece persoanele cu dizabilități în categoria celor cu „handicap intelectual”. Mai mulți cer „infrastructură prietenoasă, atitudine socială bazată e acceptare și respect” (p.69). Unii remarcă faptul că în alte țări se realizează „egalitatea” dintre oameni, indiferent de abilități și dizabilități, și că „cetățenii din străinătate sunt obișnuiți să vadă persoane cu dizabilități, le primesc în preajma lor, nu le simți privirile insistente, așa cum se întâmplă la noi în țară” (p.70). După ce consemnează diferențele dintre atitudinile oamenilor și faptul că sunt și oameni admirabili, un portretizat conchide: „iar pentru ceilalți nutrim speranța că vreo scânteie va aprinde în ei focul sacru care îi va curăța de zgură și vor deveni și ei frumoși” (p.109).

 Cartea Reportajele bucuriei va fi analizată, desigur, de critica literară. Marea ei performanță o consider a consta în aducerea în avanscena discuției publice a felului în care ne raportăm, ca oameni, cetățeni și societate, la aceia dintre noi care sunt marcați de dizabilități.

Cum bine remarca o intervievată din volum, „nu așteptăm milă (urăsc acest cuvânt), avem nevoie doar de respect” (p.73). Acest respect uman, în toate înțelesurile, este chestiunea mereu la ordinea zilei, încât  se cuvine pusă din nou întrebarea: cum ne raportăm la congenerii noștri cu dizabilități? În definitiv, în cartea Reportajele bucuriei ajung să fie ascultați o parte dintre cei cu dizabilități. Sunt însă nenumărați aceia care pot spune foarte multe despre ei și lumea din jurul lor.

   Nu în acest cadru de lansare a unei cărți mai mult decât inteligente și plină de răspundere, care este volumul Reportajele bucuriei, al Lilianei Moldovan, vom desfășura răspunsul detaliat la întrebare. Pe de altă parte, nu voi relua ceea ce am spus cu alte ocazii. Două întrebări nu vreau, însă, să le amân. Ele țin, de altfel, de stricta actualitate.

Vedem bine cât mare este preocuparea pentru cadouri (posturi scump remunerate, privilegii) destinate odraslelor unor inși care au devalizat bănci și bugete publice sau au fraudat posturi în instituții. Nu ar fi cazul unei preocupări mult mai mari cu mulțimea celor care sunt în suferință și au nevoie de un sprijin concret în societate?

Vedem bine cât de agitată este preocuparea de a da cât mai multe locuri în Parlament diasporei. Nu din grijă pentru soarta acesteia, care oricum se decide în țara respectivă, nici de dragul diasporei, ci pentru că, aceasta, trăind mai departe de țară, este, prin forța lucrurilor, mai ușor manipulabilă! Nu ar fi cazul unei preocupări mult mai mari pentru persoanele cu dizabilități, încât acestea să dobândească o minimă reprezentare parlamentară și să-și poată exprima vederile asupra realității și aspirațiile? Mai ales că aceste persoane trăiesc la fața locului.

6 Februarie 2020

                           ANDREI MARGA
(fost Rector al Universității Babeș-Bolyai, fost Ministru al Educației Naționale, fost Ministru al Afacerilor Externe al României)

*Liliana Moldovan : Reportajele bucuriei. Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2019

https://www.edituraecou.ro/carti/reportajele-bucuriei-detail

Viena
Categorii
Exclusiv
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole