ESEURI FILOSOFICE ŞI LIROSOFICE DIN LITERELE DE AUR ALE „CIORNELOR ŞI ZILELOR“

Eseuri filosofice şi lirosofice din literele de aur ale „ciornelor şi zilelor“ Licenţiatul în filosofie de la Universitatea din Bucureşti, din anul 1978, Ion Dur (născut în Zodia Gemenilor,...
Viena

Eseuri filosofice şi lirosofice din literele de aur ale „ciornelor şi zilelor“

Licenţiatul în filosofie de la Universitatea din Bucureşti, din anul 1978, Ion Dur (născut în Zodia Gemenilor, la 26 mai 1950, în localitatea Poiana, din comuna Turburea, judeţul Gorj), are un debut jurnalistic remarcabil, matur, cu eseuri filosofice şi de lirosofie (îndeosebi, recenzii, cronici literare), în anul 1981, atât în revista de cultură / literatură, Transilvania, din Sibiu, cât şi în revista craioveană Ramuri.

Trece până la admirabilu-i debut editorial un deceniu de colaborări la foarte importante reviste din România (Convorbiri literare, Luceafărul, Ramuri, Revista de filosofie, România literară, Transilvania, Viaţa românească etc.), impunând profilul unui tânâr intelectual de sorginte noiciană, un profil de verticalitatea „firului cu plumb“ foarte vizibil în arhitectura, ori pe „şantierele ideilor“ lui din acel prezent-viitor, aşadar, un deceniu de profundă structurare fiinţial-intelectuală. Este vorba despre un volum de debut matur, un monument de prudenţă ridicat în perimetrul luat în posesie: Exerciţii de recunoaştere, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1992. Maturitatea acestui debut eseistic este remarcată astfel de Constantin Cubleşan, în revista Steaua:

«Substanţialul capitol de eseuri are calitatea unei incisive şi disociative în acelaşi timp pătrunderi critice în teritoriile disputelor teoretice, stârnite de abordarea operei eminesciene, simţind mereu nevoia lărgirii în altitudine şi profunzime a înţelegerii filosofice a celui mai de seamă spirit novator din cultura noastră naţională.» – p. 368 sq.).

Lucrarea Noica între dandysm şi mitul şcolii (Bucureşti, Editura Eminescu, 1994), este cartea secundă a lui Ion Dur, despre care, tot în acelaşi an al ivirii acesteia în lumina tiparului, s-au făcut aserţiuni substanţiale:

mai întâi, Dan C. Mihăilescu subliniază argumentat că lucrarea aceasta este

«serioasă, […] făcută fără patetism şi grandilocvenţă […], cu pricepere de filosof care nu neglijează istoria literară» (p. 369);

mai apoi, Vasile Avram relevă faptul că

«Ion Dur ocoleşte deopotrivă exegeza encomiastică – în care au căzut nu puţini admiratori – şi interpretarea seacă […]; el îl citeşte pe Noica prin sine însuşi, însă mai precis prin sinele aşezat în el de îndelungata stăruinţă în preajma omului şi a operei pe care şi le-a ales drept model pentru propria aventură a spiritului» (p. 370);

Dar s-au înregistrat şi aserţiuni goale de conţinut, afirmaţii „zongoristic-toboşariste“, ca, de pildă, cele ale „sibiano-münchenezului“ Titu Popescu:

«Un Noica văzut – ‘din interior’ –, prin două din coordonatele aventurii sale livreşti şi existenţiale; deasupra acestora, cercetătorul identifică un ‘elogiu posibilului’ ca emblemă a întregii opere; extrăgând ‘morala’ acestuia, autorul sesizează ‘apostolatul’ filosofului în slujba acţiunii de întreţinere, la noi, a prestigiului marii gândiri europene» – p. 369).

A treia carte alui Ion Dur, De la Eminescu la Cioran (Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1996, este tot un op eseistic văzut în „exactitatea admiraţiei“, la apariţie, de prof. univ. dr. Ilie Guţan, în revista sibiană, Saeculum:

«Ion Dur nu e tentat de fandări cazuistice sau de retorică solipsistă; aparent, el se lasă ‘dirijat’ de somaţiile textului, dar, fără a fi mimetic ori obedient, cum procedează retorii sterili, implică textul într-un traiect problematizant menit să-l ‘resemnifice’» (p. 370).

Mai mult ca sigur, Ion Dur, prin aprilie-mai 1980, deci cu 16 ani mai înainte de îndoctorandirea-i în filosofie, din anul 1996, cu teza Publicistica lui C. Noica (susţinută la Universitatea din Bucureşti), şi-a ales drept Maestru pe marele filosof din secolul al XX-lea, de la Păltiniş-Dacia, când Constantin Noica peregrina prin Ţară (inclusiv pe la Craiova) întru alcătuirea „grupului celor 22 de tineri filosofi“ pentru „antrenament“ în priveliştea ideilor, „antrenament“ inspirat din viaţa competiţională a echipelor de fotbal (11 + 11). Circumstanţele opţiunii / deciziei lui Ion Dur pare-se c-au fost cele de mai jos, pe care le dorim surprinse cu ochi de veridic prozator.

Pe la ora zece a dimineţii de sâmbătă, 26 aprilie, 1980, mai mulţi tineri din Craiova şi din alte oraşe din Dolj – între care şi eu, tânărul profesor de liceu din oraşul Filiaşi, şi, neîndoielnic, şi Ion Dur, tânărul profesor de liceu din Craiova – au fost convocaţi – prin directorii de instituţii / întreprinderi, cu trei zile mai înainte, cum era un bun obicei pe-atunci – la „o întâlnire“, fără a ni se da şi alte detalii, cu filosoful Constantin Noica, la sediul revistei Ramuri din Craiova, strada Săvineşti nr. 3 bis. „La ora zece fix“, a intrat Constantin Noica, sprijinindu-se uşor de braţul nepoatei sale, Simina, luând loc „la masa prezidiului“ din sala de şedinţe a revistei craiovene, unde ne-adunaserăm vreo 15 – 20 de profesori, medici, ingineri, nerăbdători să-l vedem „în carne şi oase“ pe vestitul, bătrânul filosof. Între altele, ne-a spus că a fost în audienţă la preşedintele Ţării şi i-a explicat că intenţionează să călătorească prin marile oraşe din România spre a forma un grup, „Grupul 22, din cei mai dotaţi tineri absolvenţi de facultăţi, ce n-au împlinit 30 de ani“, deci un grup de tineri intelectuali „cât două echipe de fotbal“, evident, „cu scoatere din producţie“, dar „cu salariul asigurat pe doi ani de instituţia / întreprinderea la care era angajat fiecare“, pentru a fi antrenaţi în perimetrul filosofiei, „mama tuturor ştiinţelor“, Grup 22 pentru a cărui înfiinţare de peste două-trei luni – de la acel prezent anotimp – are „acordul verbal al lui Nicolae Ceauşescu“, „al conducerii supreme din stat“. În discuţiile purtate aproape două ore cu filosoful, a venit vorba despre „Arheul nostru naţional [Valah]“, ce nu trebuie jignit vreodată de cineva, indiferent cine-ar fi acesta, aşa cum se întâmplase cu câteva zile mai înainte, într-o emisiune culturală, Spectacolul lumii, de la Televiziunea Română. Filosoful Constantin Noica ne-a vorbit atunci despre jignirea arheului Valahimii, până când o lacrimă a început să i se prelingă pe obrazul drept. Ion Dur n-a putut fi prezent la această întâlnire cu Noica. Dar peste vreo trei zile de la eveniment, văzându-mă cu Ion Dur, la redacţia revistei Ramuri, mi-a mărturisit că „în mare“ ştia despre intenţia marelui filosof de a alcătui Grupul 22 şi m-a întrebat dacă mă înscriu pentru admiterea în respectivul grup. I-am răspuns că eu, având trei zeci şi trei de ani, nu mai am dreptul de a mă înscrie. Ion Dur, mai tânăr, având încă vreo 27 de zile până la împlinirea a 30 de ani, limita superioară de admitere în Grupul 22, se temea să nu fie cumva respins din acest motiv. L-am îndemnat să-şi depună urgent „actele cerute pentru admitere“. Descriindu-i şi scena finală, în care marele filosof Constantin Noica a plâns pentru că Arheul Valahimii a fost jignit, am constatat la Ion Dur impresionarea-i de-adânc de suflet şi, totodată, am „citit“ în ochii lui luarea unei irepresibile hotărâri: aceea de a intra în Grupul Noician al Celor 22, aceea de a-l avea Maestru pe Constantin Noica…

Oricum, „rodirile“ acelor întâlniri cu Constantin Noica în peregrinările-i prin Dacia se văd prin / peste anotimpuri, mai coapte şi mai frumoase, parcă la Ion Dur, dacă le comparăm cu cele de prin „livezile rostirii“ tuturor celorlalţi.

Între titlurile deja evidenţiate (supra), titluri „fixate“ parcă pe „patru petale cardinale“ şi „petala“ de sub lupa noastră, pe care-i imprimat un semnificativ titlu, Ciorne şi zile (Sibiu, Editura Universităţii „Lucian Blaga“ [ISBN 978–606–12–0403–8], 2012; pagini A-5: 380), opera lui Ion Dur şi-a mai încorolat:

Noica. Portretul gazetarului la tinereţe (Sibiu, Editura Saeculum, 1999), carte unde – după remarca lui Daniel Deleanu –

«criticul [Ion Dur] surprinde pendularea spirituală a filosofului între cele două tărâmuri taumaturgice: cel al gândirii speculative, perpetuate prin iniţierea succesivă a neofiţilor / aleşilor […] şi cel al al interiorizării prin regăsirea rugăciunii / meditaţiei isihaste […]., însemn al deschiderii unei alte dimensiuni a fiinţei sale, una a sacralităţii» (p. 371);

Hârtia de turnesol. Cioran – inedit. Teme pentru acasă (Sibiu, Editura Saeculum, 2000), apreciată în „închidere de mileniu“, de Marin Diaconu, în revista Viaţa românească, drept

«o lucrare de referinţă în istoria filosofiei româneşti», cartea fiind dedicată deopotrivă aleselor spirite din veacul al XX-lea, Nae Ionescu şi Emil Cioran, cartea fiind totodată şi foarte importantă pentru că tipăreşte şi «zece texte inedite ale lui Emil Cioran – peste 80 p[agini]; sunt texte scrise în intervalul 1928 – 1931» (p. 373), inclusiv Intuiţismul contemporan, teza de licenţă în filosofie, din anul 1931, a lui E. Cioran;

Cariatide (Sibiu, Editura Psihomedia, 2007) – care, după Constantin M. Popa, arată că

«Ion Dur este unul dintre cei capabili să dea şi răspunsuri dilemelor […] esenţiale ale acestui timp, ştiind că lumea s-a schimbat şi că, odată cu ea, s-au schimbat şi maeştrii pe care mizează în continuare: Noica, Eliade, Cioran» (p. 376);

Noica. Vămile gazetăriei (Iaşi, Editura Institutul[ui] European, 2009), volum unde – potrivit observaţiei lui Vianu Mureşan –,

«Pentru cuprinderea intuitivă a figurii lui Noica, profesorul Ion Dur recurge la imaginea vămilor văzduhului, pe care însă le valorifică în contrasens, adică nu sunt răspântii ale purificării sufletului în exodul său postum, ci chiar, dimpotrivă, locuri de popas pângăritor…» (p. 376);

şi

Maculatorul cu spirală (Sibiu, Editura Universităţii „Lucian Blaga“, 2010), o carte unde – după cum suntem încredinţaţi de conf. univ. dr. Minodora Sălcudean –

«regăsim personaje hard ale culturii române: Eminescu, Blaga, Motru» (p. 377).

Ciorne şi zile (Sibiu, Editura Universităţii „Lucian Blaga“ [ISBN 978–606–12–0403–8], 2012) are o prefaţă semnată de autor, cu un inspirat titlu, din trei infinitive „scurte“, A scrie, a (re)citi (trei zic, deoarece avem în vedere şi parantezuirea: reciti), prefaţă din care selectăm pentru Distinsul Receptor câteva aserţiuni esenţiale, atât întru lămurirea titlului cărţii – ce se face şi printr-un motto din Alfonso Reyes, poet, prozator, dramaturg şi eseist mexican: «Publicăm / ca să nu corectăm la nesfârşit / aceleaşi ciorne» –, cât şi întru înţelegerea „întregului“ acestei cărţi:

«…aşadar, stăpânit de un aleatoriu sincer şi bine-intenţionat, am ales vreo şaisprezece texte din cărţile scrise şi semnate de mine vreme de douăzeci de ani, le-am aşezat în succesiunea cronologică a publicării» (p. 8); «…e mai mult decât o chestiune de igienă axiologic-mentală în vizita oarecum intempestivă făcută propriilor texte, cărora este nevoie să le efectuezi, periodic, măcar unele „analize“ (sugerate de domnul dr. numit spiritul timpului); dacă nu cumva vreo cataractă le-a înceţoşat vederea, ce tensiune mai au…» (ibid.).

De sub capătul de curcubeu de la Ciorne şi zile, de Ion Dur, capăt marcat de addenda „bifurcată“, Când prefaţa devine postfaţă (pp. 323 – 367) / La judecata de azi a criticii (pp. 368 – 378), este bine a se reţine, în primul rând, ceea ce a subliniat cu privire la sacrul raport naţional – universal:

«Nu vom substitui, chiar dacă sub anumite aspecte operaţia funcţionează, cele două dimensiuni [ale] binomului naţional – universal, însă vom spune că întruchipările pe care, de fiecare dată, le capătă cultura pot fi – tocmai datorită identităţii sale – o şansă de acces la universalitate» (p. 323).

Aserţiunea duriană se iveşte, desigur, în complementaritate la ceea ce răspicat lăsa a se înţelege Tudor Arghezi, prin 1965, într-o prefaţă la un volum de Poezii, de Mihai Eminescu (cităm „din memorie“): cu cât eşti mai naţional, cu atât eşti mai profund-universal.

În al doilea rând, se impune din „prefaţa postfaţator-duriană“ încă un adevăr indiscutabil / incontestabil:

«Istoria spiritualităţii româneşti rămâne deopotrivă o confruntare dintre topos şi cronos, conjugată cu alta dintre Geist şi Zeit; o neîntreruptă aflare-de-sine şi o febrilă încercare de a propune şi impune aiurea valorile sale reprezentative; o atare maturizare s-a produs poate cel mai mult prin gândirea filosofică sublimată într-o metafizică românească, dar, în egală măsură, şi prin artă şi ştiinţă – cariatidele sau atlanţii culturii noastre.» (ibid.);

mai ales – adăugăm noi – de n-am fi cunoscut în spaţiul Daciei strămoşeşti, prin vitregele „istorii“, atlantidizările (< Atlantida + suf. verbal -iza / substantival -izare) provocate de europenele imperii antice, evmezice şi contemporane.
Op-ul Ciorne şi zile, de Ion Dur, sub un titlu ce vizează dialectica ens-ului (> insului) teluric între hesiodicele „munci“ din zorii istoriei, substituite azi de „ciorne“ (prin transsimbolizare, „munci ale intelectului“), coordonându-şi copulativ o dimensiune fundamentală a universului, timpul metonimizat („zilele“), îşi structurează „materia“ / „substanţa“ eseistic-filosofică / lirosofică în arhitectură „monumental-mausoleică“, aşa-zicându-se pentru că are în temei „octogonul“ (de prin anul 377 î. H. al sfârşitului vieţii „primului“ Mausol, guvernator persan al Cariei cea cu vestitul port Halicarnas, în memoria căruia fiul-moştenitor şi soţia acestuia, Artemisa, au ridicat monumentul-minune-a-lumii ce le poartă numele prin istorii), ori, mai geometric spus, are în bază „octoedrul“ ce – la Ion Dur – îşi relevă inconfundabilele opt „chipuri“ întru perenitatea oglindirii de profunzime:

(I) Interogaţia poetică şi filosofia (cu „versiunea definitivă“ din anul 1992, „drept ax“ având «gâlceava filosofiei cu poezia» / «raporturile gândului filosofic cu expresia poetică»; pp. 11 – 30) / Blaga. Fiinţa limbajului (cu „versiunea definitivă“ tot din anul 1992, cu inedite focalizări, în „plan secant“, pe faptul că «metafizicul există în interiorul metaforicului», adică pe «dezvăluirea părţii ascunse» a „icebergului“-operă-a-lui-Blaga; pp. 31 – 44);

(II) Noica. Între mitul şcolii şi revolta metafizică (având „versiunea definitivă“ din anul 1994, studiu cu bogată bibliografie, dezvoltând paralela Dandy-ul lui Camus – Dandy-ul lui Noica; pp. 45 – 73);

(III) Eminescu. Cunoaştere şi adevăr (cu „versiunea definitivă“ din anul 1996, înrăzărind noi lirosofic-eminesciene „unghiuri de fugă“: mai la vale de modul de gândire antinomic, «specific lui Eminescu» şi «nu la modul kantian»; în concepţia conturată din opera lui Eminescu ce evidenţiază «două dimensiuni prin care omul se raportează onto-gnoseologic la realitate», pentru că, după cum Eminescu însuşi ne atenţionează, din cosmicitate grăind: Tot ce este are şi raţiune de a fi – citat de I. Dur din „ms. 2267, f[ila] 31“; pp. 74 – 90);

(IV) „Buna Vestire“: un „service inutile“ (cu „versiunea definitivă“ din anul 1999, în admirabilă „deschidere“ noiciană privitoare la rost / rostuire de Poet în Cetate: «Dacă un poet oscilează între politic şi spiritual, de acceptă să facă un „serviciu“ asumându-şi un rol în actualitatea socio-politică, atunci un astfel de oficiu rămâne, în raport cu legea interioară a insului, ceva „inutil“; sciziunea acestui „dacă“ o va resimţi Noica după eşecul mişcării legionare…»; pp. 91 – 106);

(V) Nae Ionescu. Experienţa temporalului (cu „versiunea definitivă“ din anul 2000, impresionant studiu de înală ţinută universitară / academică, despre crezul lui Nae Ionescu, nădăjduitorul în Creştinismul de «schimbă chiar „poziţia omului în Cosmos“»; pp. 107 –152) / Cioran. Uvertura tragicului (cu „versiunea definitivă“ tot din anul 2000, unde „uvertura tragicului“ cioranian derivă din «sinceritatea credinţei religioase şi criza fundamentelor», din «nesupunere divină», sau din: spiritualitate, «tristeţe metafizică, reformă morală», «absenţa măsurii ca vitalitate», «donchişotism local şi revoltă metafizică», «semnele unui provincial incurabil» etc.; pp. 153 – 166);

(VI) În contra lui Maiorescu şi fără paşoptism (cu „versiunea definitivă“ din anul 2007, studiu unde este abordată – din deschiderile modernităţii postpaşoptiste – „împaraleluirea“ spiritului modern-critic-maiorescian cu spiritul modern-critic-noician, prin „secantele“: „Goga“ şi „Iorga“; pp. 167 – 187) / Caragiale. Gazetăria ca moft al momentului (cu „versiunea definitivă“ de pe locul secund, tot din anul 2007, aproape „o monografie“ de altitudine, de clasicizat „spirit-Cioculescu“, unde Ion Dur, după ce trece în revistă, documentat, „etichetările“ / „încadrările tipologice“ antume şi postume – «tipul cabotinului literar», «cu studiile făcute „la şcoala lumii – unde nu se cer examene“», «după George Călinescu, Caragiale a fost „un copil liber, un mahalagiu“, „liceul tot nu l-a terminat niciodată“, spiritul lui este „în linii generale, de tip gallic“ – spirit care-i poartă totuşi numele», caragialismul etc. – „răutăţi balcanic-impotente“ la adresa genialului autor al comediei O scrisoare pierdută, îşi îndreaptă obiectivul cercetării sale asupra enigmaticei perenităţi a „actualităţii“ caragialiene, tăind gordianul spre a ajunge la concluzia cea mai sănătoasă: «Să alegem cu grijă aurul din gangă şi să spunem că (şi) pentru valoarea operei lui Caragiale, timpul fost-a şi rămâne supremul silogism.»; pp. 188 – 226) / Goga. Căderea în temporal (cu „versiunea definitivă“ de pe locul al treilea, tot din anul 2007, studiu aruncând „în lături“ clişeele, şabloanele de până acum, din jurul mesianicului / politicului-Goga, insistând pe «imaginea precară a celui învins de istorie şi de temporal.»; pp. 227 – 234) / Mircea Vulcănescu. Arheologia unui posibil om românesc (cu „versiunea definitivă“ de pe locul al patrulea, tot din anul 2007, eseu unde „arheologhează“ cu succes „dimensiunile“ valahe ale existenţei, luând atitudine împotriva celor «mai iritaţi şi mai revoltaţi dintre exegeţii textelor metafizice ale lui Mircea Vulcănescu», combătând, îndeosebi, «esenţialiştii predispuşi la respingerea unor ipoteze sau silogisme, prompţi în a sancţiona subtilităţile şi construcţiile în filigran ale gânditorului», militând, mai exact spus, împotriva soiului de mancurţi, ori de „superioare scursori ale imperiilor de pe-aici, de prin strămoşeasca-ne Dacie“, „scursori“ ce atentează chiar şi la «dreptul de marcă înregistrată» [vulcănesciană]; pp. 235 – 248) / Sandu Tudor. Între acatist şi pamflet (cu „versiunea definitivă“, de pe locul al cincilea, tot din anul 2007, unde se insistă din motive obiective, pe un portret neînrămat al lui Sandu Tudor, pseudonimul lui Alexandru Teodorescu, născut la 22 decembrie 1893, mort prin martie 1963 în închisoarea deţinuţilor de la Canalul Dunăre – Marea Neagră, cel din temeiul „Rugului Aprins“, părintele filocalismului valah; pp. 249 – 262);

(VII) Noica. Un aristotelic viclean (cu „versiunea definitivă“, din anul 2009, unde „foto-lentila-ciclopic-aristotelică“ surprinde pe Noica «între aporie şi sistem», dinspre «empatia învăţăcelului», dinspre «sărăcirea de sens a vocabulei „informaţie“, sau, mai exact, a verbului „a informa“, care semnifica altădată „a da formă, a modela, a întruchipa“», dinspre verbul informa şi puterea „lucrării“ acestuia până la extincţie, dinspre novicele care întreabă, dinspre „formele aristotelice“, ori dinspre Noica aristotelicul; pp. 263 – 291)

şi

(VIII) Eminescu. Fără laptop, wireless şi celular (cu „versiunea definitivă“ din anul 2010, eseu – ce n-ar trebui să lipsească din bibliografia studenţilor de la facultăţile de jurnalism din România – pornind de la analiza «dotării de natură tehnică» şi a „documentării în newmedia“, prin raportare la statutul de jurnalist «fără laptop, wireless şi celular» al lui Eminescu, «întâiul nostru publicist profesionist», din secolul al XIX-lea, şi la statutul jurnalistului de astăzi, spre a se sublinia că «fără să dispună de cunoscutele facilităţi pe care le va oferi, ulterior, conjuncţia dintre tehnică şi jurnalism, Eminescu este, totuşi, un gazetar modern», pentru că „poruncă din morala de căpătâi – nu din morala de „interval“– este scris-cititul «documentaristului Mihai Eminescu»; pp. 292 – 299) / „Trifoiul verde“ împotriva „Crinului Alb“ (cu „versiunea definitivă“, de pe locul secund, tot din anul 2010, este penultimul eseu, proiectându-şi analiza «între „manifestul literar“ şi „programul cultural“», de la articolul-program al Daciei literare – Iaşi, 1840 – încoace, cu atenţie specială atât pentru Manifestul „Crinului Alb“ (semnat de Petre Pandrea ş. a., publicat în 1928, de Nichifor Crainic, în revista Gândirea), cât şi pentru Manifestul „Trifoiului Verde“ (publicat de Constantin Noica în periodicul Clipa, nr. 181 / 4 noiembrie 1928), manifeste ce bipolarizează generaţiile din cultura interbelică a României; pp. 300 – 308), / B. Fundoianu. Un gânditor dubitativ (cu „versiunea definitivă“, de pe locul al treilea, tot din anul 2010, este eseul în care se pune accentul pe câteva meditaţii estetice ale poetului „vitalist“ B. Fundoianu – pseudonimul lui Benjamin Wexler / Wechsler, luat de la toponimul valah, Fundoaia + suf. onomastic-valah -anu; la Fundoaia-Dorohoi, se afla moşia bunicului său dinspre tată, unde şi-a petrecut vacanţele de vară; eseul lui Ion Dur face o serie de trimiteri / conexiuni speciale la interesanta-i lucrare publicată în 1938, Fals tratat de estetică; în ultimă instanţă, conchide că textele lui B. Fundoianu – născut la Iaşi, în 14 noiembrie 1898, şi decedat la Auschwitz, în 2 noiembrie 1944, ce şi-a semnat lucrările publicate în limba franceză şi cu „numele-i valah, Fundoianu, tâlmăcit“ în Fondane –, textele, «nu doar eseurile sale filosofice, ne dezvăluie un spirit dubitativ, în căutarea unei logici vecine, poate, cu aceea a „holomerului“»; pp. 309 – 322).

Ciorne şi zile (2012), de Ion Dur, certifică nu un „tânăr filosof noician, în curs de clasicizare“, ci existenţa unui filosof matur, profund, în deplinătatea forţelor sale creatoare, posesor al unui „teritoriu“ / „perimetru“ ce arată priveliştii / zariştii un inconfundabil, original relief de gând, ori de înaltă arhitectură de spirit justiţiar, de sub un curcubeu cu sublimă arcuire în viitorime / fiitorime, un filosof, dublat benefic pentru istoria filosofiei / culturii / esteticii noastre – dinspre „muzica sferelor“ – şi de un autentic lirosof (luăm termenul în accepţiunea lui Vl. Streinu, abordând întregul operei lui Lucian Blaga), a cărui ivire zalmoxian-cogaionică, adică epifanie epoptă din ştiinţa strămoşilor Daci de a se face nemuritori, era aşteptată de un sfert de veac în Euro-Dacia / România contemporană.*

____________________

* Variante ale profil-cronicii Eseuri filosofice şi lirosofice din literele de aur ale „ciornelor şi zilelor“, de I. P.-T., au fost publicate în periodicele : Aşii români – Germania / Nürnberg, ISSN: 1844-6493, director-fondator: Ionela van Rees Zota –, marţi, 25 februarie, 2014, http://www.asiiromani.com/sens-giratoriu/21802-eseuri-filosofice-si-lirosofice-din-literele-de-aur-ale-ciornelor-si-zilelor.html; Constelaţii diamantine – Craiova, ISSN 2069-0657, redactor-şef: Doina Drăguţ –, anul al V-lea, nr. 3 / 43, martie, 2014, pp. 19–21, www.scribd.com/doina_dragut; Onyx – Iaşi, ISSN / ISSN-L 2344 – 3855, redactor-şef: Ioan Mititelu –, anul al III-lea, nr. 2 /19–20, martie–aprilie, 2014, pp. 21–25; etc.); şi în Ion Pachia-Tatomirescu, Pagini de istorie literară valahă de mâine, vol I, Timişoara, Waldpress (ISBN 978-606-614-091-1 / ISBN 978-606-614-114-7), 2014, pp. 506 − 514.

CONFLUENŢE LITERARE Ediţia nr. 3456 din 17 iunie 2020
Autor: Ion Pachia Tatomirescu

Viena
Categorii
Cultură
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole