Filosofia indiană și sublima ei subtilitate (VI)

            E. Hinduismul             Cu peste 500 de milioane de credincioși, hinduismul reprezintă religia marii majorități a indienilor. Dar este el cu adevărat o religie, atâta timp cât n-are...
Viena

            E. Hinduismul

            Cu peste 500 de milioane de credincioși, hinduismul reprezintă religia marii majorități a indienilor. Dar este el cu adevărat o religie, atâta timp cât n-are un întemeietor, n-are o doctrină bine precizată și un cult unitar (reprezentanții lui nu țin la doctrină și la cult, ci se mândresc cu toleranța hinduismului față de toate concepțiile religioase) și atâta timp cât găzduiește de-a valma forme superioare de religiozitate și unele dintre cele mai elementare? Indologii, de altminteri, recunosc că este vorba de o religie cu totul aparte, respectiv că „hinduismul n-ar fi o religie în înțelesul obișnuit al cuvântului”. Chiar omul politic Jawaharlal Nehru (1889-1964) subliniază în Autobiografie că nu o dată s-a spus despre hinduism „că n-ar fi propriu-zis o religie în sensul obișnuit al cuvântului”.

            La drept vorbind, hinduismul sau neobrahmanismul constituie noua formă a vechii religii hinduse din perioada vedo-brahmană, credință slăbită întrucâtva de marii reformatori religioși Jaina și Buddha, însă păstrată mereu vie în sufletul credincioșilor de rând, cu atât mai mult cu cât doctrinele jainiste și budiste erau de neînțeles pentru poporeni prin subtilitățile lor speculative. Pe lângă toate astea, sistemul castelor pe care se baza brahmanismul, era atât de înrădăcinat în mentalitatea hindusă și viața socială, încât nici măcar budiștii nu s-au atins de el, iar brahmanii, dându-și seama la timp de primejdia ce-i amenința pe ei și cultul lor, „au întreprins o vastă operă de adaptare a doctrinei și riturilor brahmane la înțelegerea și gustul poporului dornic de miraculos, pentru a putea să ducă astfel cu mai multă eficacitate lupta împotriva jainismului și budismului” (E. Vasilescu).

Iată motivul pentru care în hinduism, acest complicat amestec de străvechi credințe populare, elemente vedice și idei brahmane, unii zei importanți ai vedismului (Indra, de exemplu) decad cu totul, în timp ce zei de mai mică importanță (Vișnu și Șiva) se bucură de o venerație specifică monoteismului. Totodată, credincioșii hinduiști adoră o mulțime de zei mărunți, spiririte, demoni, eroi și genii, chiar animale și obiecte, cultul devine foarte bizar în multe privințe, apar gânditori și reformatori religioși influențați de islamism (Kabir, Nānak) și creștinism (Ram Mohai Rai, Rāmakrishna, Vivekānanda), iar vechile sisteme filosofice din perioada brahmană (îndeosebi Vedānta) continuă să influențeze gândirea religioasă, generând noi concepții, aspirații și atitudini: concepția potrivit căreia iubirea lui Dumnezeu (bhakti) este idealul mijloc prin care omul poate să-L cunoască pe Atoatefăcător și să-și asigure mântuirea, aspirația spre nirvāna este completată cu credința în răsplătirea faptelor, indiferența budistă față de viață este înlocuită cu credința în necesitatea și eficiența pocăinței.

La fel ca în cazul celorlalte religii indiene (vedism, brahmanism, jainism, budism), hinduismul poate fi cunoscut din mai multe izvoare, scrieri cu adevărat referențiale pentru cultura indiană și universală. Pe primul loc între ele se situează Mahābhārata (Povestea marelui război al bharaților), enorma epopee sanscrită (peste 200.000 de versuri cuprinse în 18 cărți), atribuită legendarului autor Vyāsa. Tot Vyāsa este considerat autorul altor două monumente literare: Vedele și Purānas (antichități, legende)…

Elaborată în aproape un mileniu (sec. IV î.e.n. – sec. IV e.n.) și fixată în scris în primele secole ale erei noastre, Mahābhārata reprezintă cel mai important monument din întreaga literatură hindusă, care înfățișează nu numai lupta înverșunată dintre Pāndava și Kuarava (reprezentanții a două valuri de imigranți în India, la momente diferite), ci redă – cu mai multă iscusință ca celelalte izvoare – trecerea de la vechiul la noul brahmanism.

Epopeea mai cuprinde și unele capitole cu caracter didactic, cel mai faimos între acestea fiind Bhagavad-gitā (Cîntecul fericitului, adică al zeului Krișna), capitol inclus/interpolat în cartea a VI-a a Mahābhāratei, despre care marele indianist român Th. Simenschy crede că a fost influențat de creștinism (nu se știe în ce măsură) prin acel bhakti sau admirabila idee de iubire arzătoare a lui Dumnezeu ca mijloc de mântuire.

Ca lucrare de sine stătătoare, Bhagavad-gitā a cunoscut o uriașă răspândire și apreciere în India și în lume sub numele de Biblia hinduismului sau Evanghelia lui Krișna, mulți indieni instruiți recitând-o în întregime. Într-o formă realmente captivantă, ne face cunoscut E. Vasilescu, Bhagavad-gitā încorporează „o înaltă speculație filosofică, ținând calea de mijloc între sistemul Sāmkhya, care recomandă «cunoașterea» pentru a ajunge la mântuire, și sistemul Yoga, care recomandă «fapta» în spirit dezinteresat și devotamentul total față de divinitate (bhakti)”. Suficiente motive ca teologul romano-catolic E. Bernard Allo să recunoască că Bhagavad-gitā „se apropie de creștinism prin părțile ei cele mai înalte”, chiar dacă – susține tot el  – Bhagavad-gitā este incoerentă (oscilează între monoteism, politeism și panteism), că problema răului nu este rezolvată și că eshatologia este formată din bucăți care nu se sudează între ele.

Rāmayāna sau Faptele mărețe ale lui Rāma, a doua mare epopee indiană (conține 24.000 de distihuri, respectiv 48.000 de versuri), este atribuită lui Vālmiki, a fost alcătuită între secolele IV-II î.e.n. (în forma actuală datează din secolul al II-lea e.n.), intriga se derulează pe un fond istoric (pătrunderea arienilor în sudul Indiei) și are calitatea de izvor întru cunoașterea hinduismului prin faptul că primul și ultimul ei cânt preamăresc pe zeul Vișnu, întrupat în Rāma.

Alt izvor însemnat pentru cunoașterea hinduismului este Purānas, scriere cu caracter enciclopedic (dezbate chestiuni legate de sistemele filosofice, locurile sfinte, datoriile castelor, originea lumii și a zeilor etc.), ce este compusă din 18 mari lucrări didactice (îndeosebi în versuri), a căror întocmire începe în secolul al VI-lea î.e.n. (secolul al VI-lea e.n. pentru forma actuală), și care are ca scop preamărirea zeilor, în special a lui Vișnu.

Codul lui Manu, a cărui redactare definitivă are loc în secolul al II-lea e.n., are la rândul lui o mare contribuție la cunoașterea hinduismului. Dar încercări de sistematizare ale  hinduismului se întâlnesc doar în Āgamas (tradiții) și Tantras (cărți, manuale ale unui sistem), scrieri compilate după secolul al VI-lea e.n.

De pildă, în Āgamas sunt prezentate doctrinele filosofice ale diferitelor școli, iar Tantras tratează aceleași lucruri în amănunțime, doar că sub formă de dialog întreun zeu și „puterea sa feminină” (cel mai frecvent între Șiva și soția lui Durgā). Formulele rituale (mantras), diagramele simbolice sau silabele misterioase din Tantras sunt foarte apreciate de indieni, fapt  pentru care respectivele scrieri își mențin cota ridicată de interes în rândul acestora.

În fruntea panteonului hinduist se situează trinitatea (trimūrti) Brahmā (creatorul) – Vișnu (păstrătorul creației) – Șiva (distrugătorul). Atâta doar că (1) ea este o creație hinduistă târzie (sec. al IV-lea e.n., cel mai probabil sub influența creștinismului) și că (2) din trinitate nu face parte Brahman, suprema divinitate a brahmanilor, ci Brahmā, un zeu personal de mică importanță în acest cult, a cărui soție se numește Sarasvati. Trecut cu totul pe plan secund în hinduism (nu este obiect de adorare, nu are sărbători proprii, nu i se aduc sacrificii, are un singur loc de cult în nordul Indiei), întîietatea lui în trinitate, mai bine spus în enumerarea zeilor, are un caracter pur formal. Dovada suplimentară că astfel stau lucrurile este aceea că mai multă importanță în hinduism are Sarasvati (zeița erudiției și a elocvenței), cu care Brahmā are mai mulți copii.

Principalul zeu al hinduismului este Vișnu, cel despre care am spus la momentul potrivit că are o importanță secundară în religia vedică. Totuși, în neobrahmanism el devine zeul bun, îndurător și milos cu toate vietățile, motiv pentru care, prin diverse întrupări (pește, broască țestoasă, mistreț, leu, pitic), el săvârșește remarcabile fapte pentru binele omenirii. Firește, toate aceste avatāras („coborâri”, metamorfoze, transformări) au în teologia hinduistă o interpretare mistică…Dintre întrupările umane ale zeului Vișnu, cele mai importante sunt următoarele: în Krișna, eroul menționat de Bhagavad-gitā, și în eroul Rāma din epopeea Rāmayāna

Cel de-al doilea mare zeu al hinduismului (al treilea în trinitate) este Șiva, despre care indianiștii spun că este înfățișarea „mai nouă” a zeului vedic Rudra („urlătorul”), zeul furtunii și al distrugerii. La fel ca „ruda” sa îndepărtată în timp, Șiva locuiește în munții din nordul Indiei, răspândește boli și moarte printre oameni, dar aduce totodată leacuri și forme noi de viață. Da, pentru că este un zeu complex, „în a cărui ființă se resimte influența credințelor populare preariene din India” (E. Vasilescu). Cu timpul, hinduiștii au trecut asupra soției sale Durgā  (Pārvāti) aceste însușiri distrugătoare, astfel că figura lui Șiva se mai înseninează nițel. În pofida acestei ajustări, ca zeu consacrat al distrugerii, de regulă Șiva este reprezentat în forme monstruoase: cu trei ochi, cu trupul încolăcit de șerpi, cu cranii în jurul gâtului etc.

În strînsă legătură cu cultul hinduist al lui Șiva este cel al soției sale Pārvāti (zeița munților), care mai este numită Durgā (inaccesibila), Kāli (cea neagră) și Mahādevi (marea zeiță). Cultul ei este plin de senzualitate și practici magice, întrucât, aidoma lui Șiva, posedă aceleași calități (deodată distrugătoare și binefăcătoare pentru oameni), așa încât ba are parte de reprezentări înspăimântătoare, ba de întruchipări deosebit de grațioase. Esențial pentru evoluția hinduismului, inclusiv pentru sectarismul acestuia, este faptul că teologia o consideră pe Durgā principiul feminin al existenței, respectiv energia activă (șakti) a lui Șiva sau puterea miraculoasă cu care acesta stăpânește pământul!

Tot în legătură cu cultul lui Șiva este cultul fiului său Ganeșa, reprezentat cu cap de elefant, animal care la indieni simbolizează înțelepciunea, cu pântece mare, cu un singur dinte și cu ghirlande de perle sau din capete de morți în jurul gâtului. Considerat „zeul care inspiră marile hotărâri și gândurile înalte”, Ganeșa este zeul suprem al unor secte.

Pe lângă acești zei principali, hinduismul are mulți alți zei de mai mică importanță: Krișna sau Krishna (cel negru), Rāma, Sūrya (divinitate vedică a soarelui), Sarasvati (soția lui Brahmā, zeița erudiției și a elocvenței), Lakșmi (soția lui Vișnu, zeița frumuseții și a bogăției sau Afrodita indiană), Skanda (zeul războiului), Kāma (Cupidonul indian, căruia Eminescu îi spune Kamadeva în poezia pe care i-o închină) etc.

Din hinduism nu lipsesc nici formele inferioare de religiozitate: cu animale (vaca în primul rând), cu plante/copaci și cu ape considerate sfinte. De exemplu, taurul este animalul sfânt al zeului Șiva, maimuțele sunt asociate cu Rāma, șerpii și unii arbori cu Brahmā, iar Gangele este venerat.

Cum în hinduism nu există o concepție teologică unitară (fiecare sectă are pretenția că „deține ortodoxia”, subliniază profesorul Vasilescu), zeii nu sunt veșnici (excepție fac cei care sunt asimilați cu Vișnu și Șiva), așa că după o perioadă foarte lungă de timp, perioadă numită kalpa (eră cosmică în mitologia vedică, care înseamnă o zi și o noapte din existența Sufletului universal sau 24.000 de ani divini), întreaga creație (ceea ce înseamnă că și zeii) „se resoarbe în curentul existențelor”, pentru a reveni în noua structură a Universului. Permanent rămâne numai Brahman, principiul absolut din speculațiile filosofico-teologice ale brahmanilor.

Nota 6: Cu titlu informativ și funcție de zeul venerat (Vișnu, Șiva sau șakti – principiul feminin al lui Șiva), iată principalele secte hinduiste: vișnuiste, șivaiste și șaktiste.

           Sighetu Marmației,                                                             George  PETROVAI

           25 ian.-15 feb. 2020

Viena
Categorii
Cultură
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole

  • SONETOTERAPIE 17

     MĂ STRĂDUIESC   Mă străduiesc să-ncep călătoria Spre mitic Elohim şi-antíce Vede Pe drum de fum pe care poţi accede Doar de-ai găsit în viaţă armonia.Răzbat în timp, cu urmele-mi...
  • Filosofia indiană și sublima ei subtilitate (IX)

    9.Interinfluențe sau un „firesc” sincronism cultural? De foarte multe ori m-am întrebat cum se explică formidabilele simultaneități dintre piramidele egiptene, ziguratele mesopotamiene și enigmaticele piramide mayașe (atenție, cu mii...
  • TEATRUL COQUETTE Un teatru cu suflet și dichis!

    TEATRUL COQUETTE aduce online unul dintre cele mai vesele spectacole pentru copii!Lansare online – 25 martie!In precomanda acum! Teatrul Coquetteprezinta Vulpea si CorbulSireata Vulpe il pacaleste pe Corb, care isi...
  • Sufletul unei povești

    Oare am fost noi doi sufletul unei povești încă nescrisă? Cu siguranță că da dar, asta nu înseamnă că a fost o poveste de dragoste ieșită din comun. Nu,...