FILOZOFIA, RELIGIA ȘTIINȚA și POLITICA (37) – Jean-Marie Guyau

„A rămâne tânăr mult timp, a rămâne copil chiar, prin spontaneitatea și dragostea inimii; a păstra – nu în manifestările tale exterioare, ci în adâncul ființei tale chiar –...
Viena

„A rămâne tânăr mult timp, a rămâne copil chiar, prin spontaneitatea și dragostea inimii; a păstra – nu în manifestările tale exterioare, ci în adâncul ființei tale chiar – ceva ușor, vesel, înaripat, acesta e cel mai bun mijloc de a fi stăpân pe viața ta, căci ce forță mai mare este decât tinerețea?”

– Jean-Marie Guyau

Jean-Marie Guyau (1854-1888) a fost un filozof și poet francez. S-a născut la Laval, Pays de la Loire, în vestul Franței și a murit tot în Franța, la Menton, oraș în sud-estul Franței, situat pe litoralul Mării Mediterane, pe Coasta de Azur. Guyau a avut o comportare nobilă, cu sclipiri geniale ale amănuntului, a fost apreciat pentru gândirea, claritatea și frumusețea expunerilor sale. A avut o viață scurtă, dar fecundă. Gânditor precoce, a avut importante contribuții în estetică, filozofia religiei, etică și pedagogie. A fost inspirat de filozofiile lui Epicur, Epictet, Platon, Immanuel Kant, Herbert Spencer, Alfred Fouillée, și de poezia și literatura lui Pierre Corneille, Victor Hugo și Alfred de Musset. Trăsăturile spirituale îl apropie de Nietsche, de care se deosebește totuși, printr-o notă vădită de iubire și înțelegere a omului și a vieții.

A cunoscut din tinerețe scrierile lui Platon și Kant, precum și istoria religiilor, prin intermediul tatălui său vitreg, filozoful Alfred Fouillée. Datorită mediului în care a fost crescut, a obținut licența în litere la vârsta de 17 ani, vârstă la care a și tradus compendiul lui Epictet. La 19 ani a publicat lucrarea de 1300 de pagini „Mémoire”, pentru care a primit în anul 1874 un premiu din partea Academiei Franceze de Științe Morale și Politice și care l-a ajutat să obțină un post de profesor de filozofie la Lycée Condorcet. Acolo a stat puțin, deoarece s-a îmbolnăvit de o boală pulmonară. Pentru recuperare, a plecat spre sudul Franței, unde a rămas până la decesul care a survenit la vârsta de 33 de ani.

Mama sa, Augustine Tuillerie, care s-a căsătorit cu Fouillée după nașterea lui Guyau, a publicat în 1877 „Le Tour de France par deux enfants” sub pseudonimul G. Bruno. Soția lui Guyau a publicat romane scurte pentru tineri sub pseudonimul lui Pierre Ulric.

Spre deosebire de Nietsche și Bergson cu care deseori este comparat, Guyau nu este tot atât de bine cunoscut, cu toate că unele eseuri scrise în 1885, au ceva din freamătul acelor zile care i-au adus o reputație și o măsură de notorietate asemănătoare cu a lui Nietsche. Aceasta a fost consolidată cu lucrarea scrisă doi ani mai târziu „Nereligiunea viitorului”.

Dintre lucrările cele mai importante ale lui Guyau, putem cita:

Essai sur la morale littéraire ( Eseu despre moralitatea literară), 1873 ;

Mémoire sur la morale utilitaire depuis Epicure jusqu’à l’ecole anglaise (Disertație despre moralitatea utilitară de la Epicur la școala engleză), 1873 ;

Première année de lecture courante (Primul an de lectură fluentă), 1875;

Morale d’Epicure (Morala lui Epicur), 1878;

Morale anglaise contemporaine (Morala engleză contemporană), 1879 ;

Vers d’un philosophe (Versul unui filosof)

Problèmes de l’esthétique contemporaine (Problemele esteticii contemporane), 1884 ;

Irréligion de l’avenir (Nereligiunea viitorului),1886; în engl. The Non-religion of the future, New York, 1962;

L’art au point de vue sociologique (Arta din punct de vedere sociologic), 1889;

Education Esquisse d’une morale sans obligation ou sanction (Schița unei morale fără obligație sau sancțiune),1884 ;

et Heredite. Étude sociologique (Educație și ereditate. Studiu sociologic),1902.

Concepția lui Guyau este ilustrată în lucrarea „L’art au point de vue sociologique” (Arta din punct de vedere sociologic), 1889, cap. I, II, în care susține că scopul artei nu este doar să producă plăcere, ci să creeze simpatie între membrii unei societăți. Prin extensie, el susține că arta are puterea de a reforma societățile, precum și de a le forma din nou. „Mai întâi, scrie Guyau, nu prea există emoție estetică fără o emoție simpatică, și nu există emoție simpatică fără un obiect cu care intrăm în societate într-un fel sau altul, pe care îl personificăm, pe care îl îmbrăcăm cu o anumită unitate și o anumită viață. Deci, nici o emoție estetică nu este în afara unui act al inteligenței prin care antropomorfizăm mai mult sau mai puțin lucrurile, făcând din aceste lucruri ființe animate, iar pe ființele animate concepându-le după tipul uman. Chiar abstracțiunile trebuie să pară că trăiesc pentru a deveni frumoase”. Și aceasta nu o putea spune cu convingere, decât un poet. Guyau mai afirmă că un exercițiu abstract al inteligenței determină o deșteptare a unei dorințe, uneori pasionale, a puterii întregi a ființei, exemplificându-l pe Pascal care, când lucra, uita de durerea de dinți. Cu adevărat, emoțiile noastre sunt implicate în toate activitățile, fie ele personale, sociale sau profesionale.

   Amintesc că am scris cândva un poem: Se spune că durerea de dinți / îl exaspera pe Pascal / și atunci desena cele mai regulate / figuri geometrice. / Pe noi, când viața ne doare, / ce putem face decât să ne refugiem / în geometria cuvintelor. //

Dar, să revin la Guyau – „revenons à nos moutons”, cum spune francezul (expresie folosită când o persoană se abate de la subiectul discuției, cunoscută după o fabulă franțuzească scrisă în 1400, de către un autor necunoscut). Guyau vorbește despre Solidaritatea socială și simpatia universală, principiul emoției estetice celei mai complexe și mai înalte: „Obiectele pe care le numim inanimate  sunt mult mai vii decât abstracțiunile științei, și de aceea ne mișcă, ne produc simpatie, deșteaptă în noi emoții estetice. O simplă rază de soare sau de lună ne atinge, dacă evocă în gândirea noastră figurile surâzânde ale celor două astre amice”.

 Astfel, despre peisaj Guyau spune: „Pentru a gusta un peisaj, trebuie să te armonizezi cu el. Pentru a înțelege raza de soare, trebuie să vibrezi cu ea; trebuie de asemeni, cu raza de lună, să tremuri în umbra serii; trebuie să scânteiezi cu stelele albastre sau aurite; trebuie, pentru a înțelege noaptea, să simți trecând peste noi cutremurul spațiilor obscure, al imensității vagi și necunoscute. Pentru a înțelege primăvara, trebuie să ai în inimă ceva din ușurința aripii de fluture, pe a cărei pulbere fină răspândită în cantitate apreciabilă în aerul primăvăratec o respirăm (…) pentru a înțelege un peisaj, trebuie să-l armonizăm cu noi înșine, adică să-l umanizăm. (…) Ființa vie și sensibilă împrumută lucrurilor sentimentul și viața sa. Trebuie să fii poet în tine însuți pentru a iubi natura: lacrimile lucrurilor sunt propriile noastre lacrimi”.  „Pentru a înțelege un peisagiu, spune Guyau „trebuie să-l armonizăm cu noi înșine, adică să îl umanizăm.(…) Ochiul nostru are o lumină proprie și nu vede decât ceea ce el limitează cu propria-i lumină”.

Despre Emoția artistică și emoția morală: „Frumusețea este deja binele realizat, iar binele moral este frumosul de realizat în individ sau în societatea umană”. „Frumosul dacă este plăcutul intelectual, cu siguranță nu poate fi identificat cu utilul care este doar căutarea plăcerii; dar utilitatea (și astfel Guyau crede că îi corectează pe Kant și pe evoluționiști) nu exclude totdeauna frumusețea și adesea ea constituie o treaptă inferioară a acesteia. Sculptura se bazează mai ales pe anatomie, și fiziologie; pictura pe anatomie, fiziologie și optică; arhitectura pe optică; muzica pe fiziologie și acustică; poezia pe metrică, ale cărei legi mai generale sunt acustice și fiziologice”.

   În introducerea lucrării „L’irreligion de l’avenir” (Ne-religiunea viitorului),1886, afirmă că orice religie este stabilirea unei legături, la început mitică, mai târziu mistică, unind omul cu forțele universului, apoi cu universul însuși și în cele din urmă cu principiul universului, aceasta reieșind din toate studiile religioase. Amintește multe definiții care au fost date religiei. Una dintre acestea sună astfel: „Religia este un sociomorfism universal. Societatea cu animalele, societatea cu morții, societatea cu spiritele, cu geniile bune sau rele, societatea cu forțele naturii, cu principiul suprem al naturii, nu sunt decât forme diverse ale acestei sociologii universale în care religiile au căutat rațiunea tuturor lucrurilor, tot atât de mult a faptelor fizice ca trăsnetul, tempesta, boala, moartea, cât și a relațiilor metafizice – origine și destin, sau a relațiilor morale, virtuți, vicii, lege și sancțiune”. În finalul lucrării Guyau afirmă că „este greu să ne resemnăm a crede că nimeni nu ne aude, că nimeni nu simpatizează de departe cu noi, că furnicarul universului este înconjurat de o imensă singurătate. Dumnezeu este prietenul pururi prezent al primei și al ultimei ore, acel ce ne întovărășește pretutindeni, pe care-l vom regăsi chiar acolo unde ceilalți nu ne pot urma, până și în moarte. Cui să-i vorbim de ființele care nu mai sunt și pe care le-am iubit? Printre acei ce ne înconjoară unii abia își amintesc de ele, ceilalți nici nu le-au cunoscut: dar în această ființă divină și omniprezentă noi simțim re-formându-se societatea fără încetare, sfărâmată de moarte. „In eo vivimus” (trăim în el), În El nu mai putem muri. Din acest punct de vedere, Dumnezeu, obiect al sentimentului religios, nu apare numai ca un tutor și un stăpân, El e mai mult decât un prieten: e un adevărat tată”.  Nevoia de protecție și de afecțiune a sfârșit după mii de ani, prin atingerea problemei menirii omului și a lumii. „Astfel religia, aproape fizică la origine, spune Guyau, ajunge la o metafizică”.

Lucrările lui analizează și răspund în primul rând filozofiei moderne, în special filozofiei morale. Văzut în mare măsură ca un epicurian, el privea utilitarismul englezesc ca o versiune modernă a epicureismului (filozofia predată de Epicur (341-270 î.e.n.), fondată pe baza idealului de înțelepciune potrivit căruia fericirea, adică liniștea sufletului (ataraxia) fiind scopul moralei; această doctrină ne învață să nu ne fie teamă nici de zei, nici de moarte (conform materialismului), și să căutăm plăcerile simple și naturale ale vieții (conform hedonismului). Deși un admirator entuziast al operelor lui Jeremy Bentham și John Stuart Mill, el nu i-a scutit de o examinare atentă a abordării lor față de moralitate.

În lucrarea „Esquisse d’une morale sans obligation ou sanction” (Schița unei morale fără obligație sau sancțiune) 1884, probabil cea mai importantă lucrare a sa despre teoria morală, el începe de la Fouillée, susținând că școlile utilitare și pozitiviste, în ciuda admiterii prezenței unui inconștient în teoria morală, expulză în mod greșit ipotezele individuale îndreptate spre acest lucru de necunoscut. Afirmă că orice teorie validă a eticii trebuie să considere sfera morală ca fiind formată nu numai din fapte morale (abordarea utilitară), ci și, mai important chiar, din idei morale. Pe de altă parte, spre deosebire de Fouillée, el nu vede inconștientul în sine ca fiind capabil să contribuie la un „principiu practic care limitează și restricționează conduita”, adică a „simplei justiții” care se apropie prea mult de noțiunile kantiene de datorie…”. O mare parte din tratatul său este dedicat argumentării pe ce teorie morală se poate pune baza, și care i-ar elibera pe teoreticienii morali de a se baza pe datorie, sancțiuni și obligații. Singurii „echivalenți” sau „înlocuitori” ai datoriei, ar fi:

  1. Conștiința puterii noastre interioare și superioare, la care vedem datoria practic redusă.
  2. Influența exercitată de idei asupra acțiunilor.
  3. Fuziunea crescândă a sensibilităților și caracterul din ce în ce mai social al plăcerilor și durerilor noastre.
  4. Dragostea de risc în acțiune.
  5. Dragostea de ipoteză metafizică, care este un fel de risc al gândirii.

Guyau s-a interesat și de teoria estetică, în special de rolul acesteia în societate și evoluția socială. În primul rând, teoriile estetice ale lui Guyau infirmă ideea lui Immanuel Kant că judecata estetică este dezinteresată și, în consecință, separată de facultățile minții responsabile de judecata morală.

În lucrare vorbește despre puterea vieții și a acțiunii; despre iubirea riscului fizic și iubirea riscului moral, la om: „Ființa superioară este aceea care întreprinde și riscă mai mult, fie prin gândirea sa, fie prin actele sale. Această superioritate vine de acolo că ea are o mai mare comoară de forță interioară, are mai multă putere; prin însăși aceasta, ea are o datorie superioară”. Sacrificiul vieții poate fi în anumite cazuri, o extindere a vieții. Dar tot atât de bine putem concentra o viață într-un moment de iubire sau de sacrificiu. „Principiul artei, spune Guyau, constă în viața însăși; arta are deci seriozitatea vieții.”

   Aș spune nu numai atât: viața ne este așa de scurtă, încât noi trebuie să încercăm s-o lungim și mărirea acestei dimensiuni se poate face cu ajutorul clipelor de fericire obținute prin artă. Cantitatea, adică numărul clipelor vieții capătă atunci calitatea strălucirii în care se pierde ființa noastră.

   „Numai puterea vieții și acțiunea pot să rezolve, dacă nu în întregime, cel puțin în parte, problemele pe care și le pune gândirea abstractă”, spune Guyau. El nu dă dreptate celui sceptic care crede că pretinsul progres este un simplu mers pe loc și exemplifică faptul că părinții își feresc descendenții de erorile în care au căzut ei. Astfel se obține un progres al generațiilor următoare, prin eliminarea unor erori, făcând loc unor îmbunătățiri în mersul societății. Guyau nu dă dreptate nici celor care cred că posedă adevărul întreg, întrucât sunt erori amestecate în orice adevăr, că în gândirea noastră nu este nimic perfect, pentru a fi definitiv. Munca o consideră adevărata rugăciune. Dar, greșește, spun, când afirmă că „Nici o mână nu ne conduce, nici un ochi nu vede pentru noi; cârma este ruptă demult sau mai degrabă nu a existat niciodată, ci trebuie făcută de acum înainte: e o mare operă aceasta, și e ceea ce noi avem de îndeplinit”. Cred că aici este influența filozofiei lui Nietsche.

În lucrarea „Les Problèmes de l’esthétique contemporaine” (Problemele esteticii contemporane) 1884, Guyau susține că frumusețea activează de fapt toate dimensiunile minții – senzualul, intelectualul și moralul. Senzațiile estetice sunt pe deplin integrate în viață și moralitate. Ele sunt, de asemenea, semnul auto-actualizării omului. Contrar gânditorului britanic Herbert Spencer (1820-1903) susținător al „legii libertății egale”, un principiu de bază al liberalismului care susține că orice individ este liber să facă ce dorește atâta timp cât nu îi dăunează altui individ, și a teoriei că dezvoltarea artelor este un indicator al declinului societății în general, Guyau susține că, pe măsură ce societatea continuă să evolueze, viața va deveni din ce în ce mai estetică. El combate teoria jocului, pentru a-i substitui pe cea a vieții.

„La genèse de l’idée de temps” (Geneza ideii de timp), tradusă în engleză „The Origin of the Idea of ​​Time”, este o carte despre filozofia timpului (1890). Susține că timpul în sine nu există în univers, ci este produs de evenimente care apar, astfel timpul pentru Guyau este o construcție mentală din evenimentele care au loc, un produs al imaginației, memoriei și voinței umane.

Deși Guyau este acum considerat a fi un filozof relativ obscur, abordarea sa asupra filozofiei i-a adus multe laude din partea celor care știau de el și de filozofia sa. Deoarece rareori și-a explicat ideologia politică, Guyau a fost descris ca un socialist, un anarhist și ca un liberal libertarian în stilul lui John Stuart Mill. Cu toate acestea, se știe că el și-a exprimat în mod clar simpatiile republicane în care a lăudat Revoluția Franceză, a salutat promovarea educației civice și morale din Republica a III-a, a descris votul drept o „datorie” și a susținut cu prudență că democrația oferă condiții favorabile dezvoltării creative.

El este sursa originală a noțiunii de anomie (dezordine, haos într-o societate), care a folosit filozofiei  contemporanului lui, filozoful politic, revoluționarul anarhist rus – Émile Durkheim, care a găsit-o într-o recenzie a „Irréligion de l’avenir”. A fost admirat și bine citat de filozoful politic, revoluționarul anarhist rus Piotr Kropotkin (1842-1921), în lucrările lui despre etică, unde Guyau este descris ca un anarhist. Piotr Kropotkin îi dedică lui Guyau un capitol întreg în Etica sa, descriind învățătura morală a lui Guyau ca fiind „atât de atent concepută și expusă într-o formă atât de perfectă, încât este o chestiune simplă să-și transmită esența în câteva cuvinte”, în timp ce filozoful american Josiah Royce (1855-1916) – fondatorul idealismului american, ideile sale incluzând versiunea sa de personalism, apărarea absolutismului, idealismului și concepția despre Dumnezeu – îl considera drept „unul dintre cei mai proeminenți critici filozofici francezi recenți”.

Într-un eseu, scris cu mai mult timp în urmă, notam ceea ce continui să cred: că lumea de astăzi, are nevoie de un idealism care să-i redeștepte conștiința legăturilor sale profunde cu universul, cu Lumea superioară a spiritelor, cea care conduce destinele realității văzute și nevăzute. Prea ne-am obișnuit a privi numai pe orizontală și a nu ridica ochii spre cer! Materialismul a ignorat viața spirituală, a aruncat, după spusele lui Alexis Carrel – chirurg și biolog francez –, laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie și Medicină în 1912, o „cortină” între fenomenele materiale și cele spirituale, între vizibil și invizibil, între om și Dumnezeu.

Filozoful, juristul, scriitorul român Antoniade (1880-1954) arată că, odată apărută ideea continuă a noului, veșnica întoarcere a tuturor lucrurilor, familiară în antichitatea filozofilor stoici, ea a determinat un efect moral diferit: în timp ce pe Nietzsche îl îmbărbăta, pe Guyau îl înspăimânta. „Partea de repetiție a fenomenelor îngăduie precizarea lor; însă originalitatea calitativă  a vieții, tot ceea ce este creațiune, sinteză nouă, nu poate fi prevăzut”.  Bergsonismul său este și mai pronunțat în aserțiunea: „Stofa acestui flux continuu al vieții psihice este timpul. Viața psihică nu este o realitate dată, făcută gata, ci o realitate care se face. (…) Personalitatea noastră crește întruna. Fiecare clipă aduce ceva nou, ceva care nu a mai fost”.  Îndepărtatul discipol al lui Heraclit exclamă cuprins de un extaz admirativ: „Este desigur un plan al Universului cu legi nestrămutate; dar înlăuntrul acestui plan, privind la amănuntele fenomenale, ce varietate de creațiune, ce veșnică noutate și tinerețe!”. De aici încheierea tonică: „Nihi nove sub sole (nimic nou sub soare), exclamă deznădejdea și amărăciunea; omnia nova (totul nou), răspunde viața și nădejdea”.

Filozoful italian Benedetto Croce (1866-1952), în cartea sa „Estetica privită ca știință a expresiei și lingvistică generală”, spune: „După  părerea celui care a fost considerat ca fondator al esteticii sociologice, și cu care, după spusele unui critic francez, ar începe cea de a treia epocă în istoria esteticii, menirea artei ar consta în dezvoltarea simpatiei sociale; doctrină a idealului la Platon, apoi a percepției la Kant, și, în sfârșit, „Estetică a simpatiei sociale” – la Guyau.

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Viena
Categorii
ActualitateCulturăRomânia
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole