ÎN VIAŢĂ LUCRURILE NU SE PETREC NICIODATĂ AŞA CUM TE-AI AŞTEPTA : Interviu cu Regan Linton

Regan (Regs) Linton, actriţă, originară din Denver (S.U.A.), este licenţiată în Studii Americane la Universitatea de Sud California (University Southern California, USC) şi a urmat un masterat în Asistenţă...
Viena

Regan Linton

Regan (Regs) Linton, actriţă, originară din Denver (S.U.A.), este licenţiată în Studii Americane la Universitatea de Sud California (University Southern California, USC) şi a urmat un masterat în Asistenţă Socială la Universitatea din Denver. În 2013, a absolvit Programul de actorie Master of Fine Arts la Universitatea California – San Diego, fiind prima persoană în scaunul cu rotile care a realizat aşa ceva. Înainte de a începe programul de actorie la Universitatea din San Diego, a lucrat timp de 6 ani cu Phamaly (o companie de teatru din Denver pentru actori cu dizabilităţi) unde a fost remarcată şi răsplătită cu numeroase premii, inclusiv cu Colorado Theatre Guild Award şi Denver Post Ovation Award. Pe lângă actorie, a avut, de asemenea, mai multe preocupări fiind cântăreaţă, scriitoare, atletă, instructoare de yoga, asistentă socială şi educatoare.
Ca urmare a unui accident de maşină din timpul colegiului care i-a provocat o leziune medulară completă tip T 4, Reagan Linton foloseşte un scaun cu rotile manual. Cu ajutorul lui, ea simte că navighează prin lume în fiecare zi, în timp ce se delectează cu descoperirile zilnice ale existenţei, roţile fiind doar încă un aspect din diversitatea existenţei sale.
În privinţa actoriei, recunoaşte că această meserie este “un exerciţiu“ suprem de empatie şi de aceea iubeşte această artă.
În rest, are preocupări multiple cum ar fi: muzica, înotul, citatele din filme, îi place să se deplaseze cu viteză în scaunul cu rotile, e pasionată de gramatică şi retorică, practică golful, adoră prăjitura cu seminţe de mac, îi place Shakespeare. Preferă să se îmbrace în jeans şi tricou, să participe la jocuri de societate, să practice handcycling (bicicleta manuală), să citească lucrări de istorie; îi plac călătoriile, râsetele în hohote şi deserturile delicioase.
Liliana Moldovan (L.M.): – Oamenii sunt extrem de sceptici când se gândesc la lucrurile pe care o persoană cu dizabilităţi le poate face. Aţi distrus acest mit devenind actriţă. Cum a început experienţa dumneavoastră în domeniul actoriei?
Regan Linton (R.L.) : – Am început actoria când eram tânără, doar din amuzament. Am urmat cursuri de teatru printre orele de sport (fotbal, softball, schi), iar în liceu am cântat în cor şi am participat la piesele şi musicalurile şcolii. După accident (la vârsta de 20 de ani, în colegiu), nu m-am gândit că aş mai putea juca vreodată. Nu ştiam cum să îmi folosesc corpul şi eram reticentă în a apărea pe scenă, ca „persoană cu dizabilităţi”. Am aflat de compania de teatru din Denver numită Phamaly (www.phamaly.org) şi ei m-au readus pe scenă. Colegii mei de la Phamaly m-au învăţat cum să renunţ la prejudecăţi şi astfel am reuşit să mă redescopăr. De aici încolo, doar am observat, învăţat şi exersat…MULT. Şi am reuşit să descopăr ceea ce era necesar să îmbunătăţesc ca actriţă. Şi, mai ales, era vorba să îmi păstrez mintea deschisă şi să înţeleg personajele şi rolurile la un nivel mai adânc astfel încât să reuşesc să conving oamenii că „Da, desigur, acest personaj ar putea folosi un scaun cu rotile!”
L.M. : – Cine v-a susţinut în această călătorie profesională şi de câte ori aţi fost respinsă înainte de a fi admisă la Programul de Actorie la Universitatea din San Diego?
R.L. : – Am avut parte de mult sprijin, mai ales din partea familiei, care a venit la fiecare spectacol în care eram şi eu. Tatăl meu a fost avocat şi cred că spera că şi eu îl voi urma. Dar, după ce a înţeles că pasiunea mea era teatrul, a renunţat. De asemenea, am avut mulţi profesori şi mentori care m-au încurajat şi m-au învăţat. Astfel, am depus un efort concertat pentru a aduna cunoştinţe de la cei cu mai multă experienţă ca mine. Am dat probe la Universitatea din California o singură dată şi iată stelele s-au aliniat. Am fost acceptată. Astfel am continuat să cred că am talentul şi dreptul să fiu în acel program, la fel ca oricare alt actor. Se pare că aşa au crezut şi ei. (Luaţi aminte, am dat probe la 4 şcoli şi am fost acceptată la 2).
L.M. : – Care a fost relaţia dumneavoastră cu colegii şi profesorii de la Universitatea din Denver?
R.L. : – Am locuit în Denver după ce am absolvit colegiul. Jucam în cadrul Phamaly, dar credeam că vreau să fac muncă de asistenţă socială internaţională. Aşa că m am decis să urmez, timp de 2 ani, masteratul în Asistenţă Socială. Mi-au plăcut cursurile de la Universitatea din Denver şi am avut parte de multe experienţe uluitoare, inclusiv mentoratul a 2 tineri care erau în îngrijire instituţionalizată inclusiv predarea de cursuri yoga persoanelor cu dizabilităţi. Această experienţă m-a învăţat despre empatie şi despre ce înseamnă să te pui în pielea altei persoane, lucru crucial pentru a fi şi un bun actor.
L.M. : – Aţi avut şi experienţe neplăcute?
R.L. : – Categoric. De-a lungul anilor am avut multe momente de îndoială, frustrare în legătură cu corpul meu, problemele de sănătate, probleme cu asigurarea medicală şi echipamentul dar şi momente de cumpănă când mă întrebam: „Ce naiba fac cu viaţa mea?!” Când locuiam în Los Angeles, în 2013 şi 2014, eram cu moralul la pământ şi am crezut că mă voi muta înapoi la Denver. Nu ştiam ce urma să fac, să predau poate. Atunci am simţit că obstacolele în a deveni un actor profesionist ca utilizator de scaun cu rotile erau pur şi simplu prea mari. Totuşi am continuat să dau probe şi pe neaşteptate am fost angajată în actualul meu job, cu normă întreagă. Deci, nu ştim niciodată cum se vor desfăşura lucrurile şi trebuie să mergem mereu înainte. Unul dintre filmele mele americane favorite este, spre exemplu „What about Bob? cu Bill Murray. El interpretează rolul unui individ care îşi aminteşte în continuu mantra „Baby Steps” (Paşi mărunţi). Aceasta este adeseori şi mantra mea. Fie că urc un deal sau dau probe sau orice altceva, încerc să mă gândesc că trebuie să realizez mici împliniri. Altfel, totul poate părea copleşitor.
L.M. : – Ca actriţă la Phamaly (o companie de teatru din Denver pentru persoane cu dizabilităţi) aţi fost recompensată cu numeroase premii. Ce alte premii aţi mai primit de-a lungul carierei dumneavoastră?
R.L. : – Majoritatea premiilor oficiale sunt din perioada când jucam la Phamaly. Dar, într adevăr, cel mai important premiu este atunci când mă opreşte cineva pe stradă să îmi spună că m-a văzut într-un spectacol şi că i-a plăcut cum joc. Sau atunci când cineva îmi spune că m-a văzut interpretând un anume personaj şi a fost complet diferit de ce şi-a imaginat vreodată. Sau atunci când o persoană cu dizabilităţi îmi spune că se simte mai sigură în a-şi urma propria pasiune pentru că m-a văzut pe mine pe scenă. Acesta este cel mai important premiu pe care îl pot primi.
L.M. : – Care a fost cea mai importantă parte a carierei dumneavoastră de până acum?
R.L. : – Nu ştiu… cariera mea e în desfăşurare, deci sper că partea cea mai importantă abia acum urmează! Pe lângă actorie, eu sunt şi scriitoare. Chiar sper să scriu şi să produc o piesă (de teatru) proprie cândva, în viitorul apropiat…Cred că ar fi destul de important. Dar, de fiecare dată când mă urc pe scenă şi fac publicul să gândească diferit despre persoanele cu dizabilităţi şi mai dărâm nişte stereotipuri, asta e incredibil de important. Nu cred că cineva ar trebui să rămână blocat într-o identitate predefinită pe care societatea i-a atribuit-o. Deci, atunci când îi pot surprinde pe vei care au aşteptări reduse în legătură cu ceea ce pot face persoanele aflate în scaunul cu rotile, mă simt emoţionată.

Regan Linton

L.M. : – Cine vă alege rolurile?
R.L. : – Ei bine, indiferent de teatrul la care dau probe, acesta alege piesele care se pun în scenă. Astfel că eu dau probe pentru anumite roluri şi ei decid unde mă distribuie. În prezent lucrez la Oregon Shakespeare Festival. Ei pun în scenă 11 piese pe an, eu am dat probe “generale”, ceea ce înseamnă de fapt că dai probe pentru oricare dintre roluri iar ei decid unde te distribuie. Deci, cei aflaţi la conducerea teatrului (regizorul artistic, directorul de casting şi regizorul piesei) sunt principalele persoane care decid. Dar eu aleg unde vreau să dau probe şi pot să îmi exprim întotdeauna interesul pentru un anume rol.
L.M. : – Preferaţi să jucaţi în drame sau în comedii?
R.L. : – Oh, îmi plac ambele! De fapt, cred că e o diferenţă foarte îngustă între dramă şi comedie. Piesele mele favorite sunt cele care sunt chiar la graniţă, când râzi într-o secundă şi plângi în următoarea. Sau când nu eşti sigur dacă se presupune că ar trebui să râzi sau să plângi. Îmi place această ambiguitate, consider că reflectă adevărata experienţă umană.
L.M. : – Plănuiţi să jucaţi şi în filme?
R.L. : – Am jucat în câteva filme de mică întindere şi da, mi-ar plăcea să am posibilitatea aceasta într-o bună zi. Dar adevărata mea pasiune este teatrul pe scenă, (în direct), unde poţi fi alături de alţi oameni reali, vii şi să simţi energia din sală. Filmele şi televiziunea sunt grozave, dar e vorba de aptitudini diferite.
L.M. : – Cred că aţi fost mereu o persoană activă. Ce alte hobby-uri aveţi?
R.L. : – Îmi place să ies în aer liber, chiar şi numai pentru o plimbare sau pentru a respira aer proaspăt. Am crescut în apropierea munţilor şi iubesc apa, aşa că plimbările în natură sunt foarte importante pentru mine. Îmi plac în continuare sporturile, iar în prezent principalele mele activităţi sunt înotul, handcycling, yoga şi utilizarea cadrului de verticalizare iar când am posibilitatea, îmi place să joc golf şi să schiez. Îmi place, desigur, teatrul şi vizionez piese televizate, citesc cu plăcere şi vizionez, de asemenea, filme. Ori de câte ori am şansa să văd muzică live, merg la concerte. Îmi plac de asemenea muzeele şi expoziţiile de artă. Practic, orice POT face, vreau să fac! Viaţa este prea scurtă pentru a nu face nimic. (Deşi, uneori, îmi place să stau pe canapea şi să mă uit pur şi simplu la câteva episoade dintr-un program TV bun).
L.M. : – Ce a contat mai mult în calea dumneavoastră spre succes: talentul, frumuseţea, puterea interioară, dragostea de viaţă, sprijinul familiei şi al prietenilor?
R.L. : – Toate contează într-o anumită măsură. Frumuseţea şi talentul sunt atât de subiective…sunt diferite pentru fiecare, deci nu cred că te poţi focaliza sau baza pe acestea. Şi puterea interioară este ceva care se naşte din situaţiile pe care le înfrunţi. Cred că un lucru important este disponibilitatea de a te adapta şi de a găsi bucurie în a te adapta. În viaţă lucrurile nu se petrec niciodată aşa cum ne-am aştepta, indiferent cine am fi. Consider că oamenii care „reuşesc” sunt cei care nu rămân blocaţi în aşteptările a ceea ce credeau ei că va fi viaţa lor. Trebuie să mergi înainte şi să laşi lucrurile să se desfăşoare cum vor. Nu poţi forţa lucrurile…deşi le POŢI înghionti puţin. După accident, am învăţat adevărul că viaţa se poate sfârşi într-o clipă.
Dacă sunt încă aici, înseamnă că lucrurile sunt încă posibile. Şi, dacă îmi permit să fiu creativă în legătură cu asta, pot face orice vreau. E ca un joc: trebuie doar să vii cu moduri diferite de a face lucrurile, chiar atunci când apar provocările, şi SĂ TE DISTREZI CU ACEST PRILEJ. Dacă te simţi bine, atunci o mare parte din restul lucrurilor – talentul, frumuseţea, puterea, sprijinul – vor acţiona toate împreună. Dar trebuie să te simţi bine şi să îi tratezi şi pe ceilalţi bine.
E indicat să păstrezi o perspectivă vastă asupra a tot ce e important. În cele din urmă, suntem părticele dintr-un univers imens. Deci, suntem oarecum nesemnificativi. Dar asta înseamnă că provocările cu care avem de-a face sunt de asemenea nesemnificative şi adeseori de-a dreptul prosteşti. Deci, cultivarea perspectivei şi concentrarea asupra a tot ceea ce AI mai degrabă decât asupra a ceea ce NU AI este extrem de importantă.

Liliana Moldovan

(Extras din vol. EROII IMPOSIBILULUI/Liliana Moldovan, Cluj-Napoca, 2016)

Viena
Categorii
Exclusiv
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole