Ion Pachia-Tatomirescu Claudine Bertrand decorticând paradoxurile Fiinţei (profiluri din literatura universală)

Ion Pachia-Tatomirescu Claudine Bertrand decorticând paradoxurile Fiinţei (profiluri din literatura universală) Una dintre cele mai importante / puternice şi autentice voci lirice, din 1981 încoace, în spaţiul spiritual francofon,...
Viena

Ion Pachia-Tatomirescu

Claudine Bertrand decorticând paradoxurile Fiinţei
(profiluri din literatura universală)

Una dintre cele mai importante / puternice şi autentice voci lirice, din 1981 încoace, în spaţiul spiritual francofon, este a poetei Claudine Bertrand (n. 4 iulie 1948*, Montréal-Canada), licenţiată a Facultăţii de Litere de la Universitatea din Montréal-Quebec, creatoarea unei opere poetice impresionante, a cărei corolă se alcătuieşte din volumele: Idol rătăcitor (1983), Ultima femeie (1991), O mână contra delirului (1995), Căutătoarea de imagini (1995), Liturghia trupului (1998), Căderea zilei (1999), Bărbat de linişte (2000), Temniţa (2001), Ce nu pot grăi cuvintele (2001), Poeme în floare (2001), Grădina vertijurilor (2002), La cerul deschis (2002), Căderea vocalelor (2005), Pietre sălbatice (2005) etc., întemeietoarea / fondatoarea revistei de cultură, Arcade (din 1981 şi până în 2005), finalistă a Marelui Premiu al Festivalului Internaţional de Poezie (pentru volumul de versuri, O mână împotriva delirului, în 1996), finalistă a Marelui Premiu al Consiliului Artelor Comunităţii Orăşeneşti a Montrealului (în 1996, cu ocazia celei de-a 15-a aniversări a revistei Arcade), deţinătoarea Premiului Femme de Mérite (în 1997, la secţiunea Artă şi cultură), a Medaliei de Aur pentru merite culturale, decernată de către Renaissance Française (în 1997), a Premiului Uniunii Scriitorilor din Canada (secţiunea Poezie, pentru volumele de versuri Amantă de interior şi Sfântul munte, în 1997), a Premiului Tristan Tzara (pentru volumul de poeme, Corpul din ţeastă, în 2001), a Premiului Internaţional Saint-Denys-Garneau (în 2002) etc.
Din 2006, Claudine Bertrand fondează şi conduce Mouvances („Dependenţe“ / „Orbite“), o nouă revistă de artă / literatură, «ce ia formă Cyber-Terestră pentru a face să nuntească Primăvara Poeţilor», o revistă virtuală cu un foarte interesant articol-program, de unde spicuim:
sacra «misiune de a rezista fenomenului de anemiere a literaturii, de a produce o breşă în câmpia ruginită a imaginarului»;
«în faţa cvasi-absenţei scriitorilor în mass-media şi reculului literaturii în profitul unei culturi de divertisment adesea redusă la telerealitatea banalizantă, să afirme / impună o utilă expresie modernă, electronică, universală, pentru a reda scriitorilor locul de li se cuvine; Mouvances („Dependenţe“) defineşte un spaţiu pe Internet spre a asigura o prezenţă continuă şi suverană ecriturii creatoare; Mouvances : o arie de intervenţie pentru rezistenţa la utilitaristul discurs şi, astfel, să se opună poncifelor / şabloanelor, gestionarilor oportunişti ai culturii prea adesea întoarsă la coeficientu-i cel mai elementar, al rentabilităţii; Mouvances – pentru a rezista dictatelor propagandiştilor unei culturi alimentare şi nivelatoare…» (www. Mouvances. ca, nr. 1 – 2 / 2006).

Noutatea poeziei publicate de Claudine Bertrand constă în arta de a intra / ieşi din paradox spre a surprinde „fisura“ / „fanta“ dintre jumătăţile fiinţei lirice, fiinţă ce pare anterioară Androginului, ca să se re-elanseze în „holo-poem“, prin extraordinara capacitate a descoperirii / alegerii şi rostuirii liremelor în spaţiile inefabile ale Logosului, pentru ca la „momentul-eclat“ al textului, să rotească labirintul vocalelor şi „să rostească“ simbolul, ori (mai rar) starea absolutei libertăţi a Eului, a acelui Eu fără corsete, un Eu „decorticat“, fără blindajul „normelor“, întrucât, în ultimă instanţă şi mai la vale de „limbajul“ corpurilor, epidermelor, suprafeţelor, «cel ce iubeşte n-are decât o dorinţă: / să violeze regulile eului» (infra), în anotimpul de hibernare a neuronilor de aur, sau de argint.
Claudine Bertrand înaintează printre principiile unei noi estetici, veridica estetică a paradoxismului, însă nu ajunge la Necuvânt (Non-Logos / Non-Verbe), poate, pentru că nu se iveşte dinspre reacţiile moderniste la „stalinismul cultural“
(„reşedinţa“, mai mult ca sigur, a Fant-Omului, a Omului-Fantă – cf. Nichita Stănescu, 11 elegii, 1966),
ca reprezentanţii generaţiei valahe Stănescu ‒ Sorescu, ci pentru că vine dinspre Tristan Tzara
(cf. Cl. Bertrand, Sur Tristan Tzara – în Caietele / Les Cahiers / Note Books Tristan Tzara, vol. III – IV / no. 5 – 12, 2005, p. 122 sq.),
luând atitudine / distanţă faţă de «anemierea literaturii» şi faţă de „câmpia ruginită a imaginarului“ (cf. Mouvances, articolul-program), ceea ce reverberează (în „capitalismul sălbatic“ şi în „democraţia junglei“), de fapt, un alt soi de şabloane / anchiloze, înrudite cu cele de tip proletcultist.
Claudine Bertrand descoperă „polidimensionalitatea“ limbii / limbajului
– «Limbă-criminal / care zgâlţâie certitudinile // Limbaj gol de cuvinte / Limbă-crucificatoare / Limbă-dâre-de-cerneală / Limbă-pe-hârtie…») –,
desigur, şi dintre limitele tragice ale existenţialismului sartrean, cu pentrusinele şi însinele; nu descoperă Omul-Fantă înzestrat cu Necuvânt (Non-Logos / Non-Verb) ca Nichita Stănescu; Claudine Bertrand descoperă rudele Omului-Fantă, ce se cheamă L’Ailleurs en soi („Altundeviţii însinelui“) :
«Femeie-potop / tu frămânţi / pământul-mumă / în ritmul corpului tău // […] // Dumnezeu într-acelaşi corp / suflă armele-i // […] // Cum nu-ţi crapă ochii // Ca să vezi ceea ce nimeni nu vede // Corp înţestuit / corp vertical // […] // Cine-ţi locuieşte ochii – / zice amantul negru» (cf. Caietele / Les Cahiers / Note Books Tristan Tzara, vol. III – IV / no. 5 – 12, 2005, p. 276; şi, respectiv, în vol. V – VI / nr. 13 – 20, 2006, p. 97).

Claudine Bertrand en décortiquant les paradoxes de l’Être

Le plus importante / forte et authentique voix lirique, depuis l’année 1981, dans l’espace spirituel francophone, appartient à La Poète Claudine Bertrand (née le 4 juillet 1948* à Montréal-Canada), en ayant une maîtrise en Etudes Littéraires à l’Université du Québec, en etant la créatrice d’une œuvre poétique impressionnante qui étale dans sa corolle les volumes: Idole errante (1983), La Dernière femme (1991), Une main contre le délire (1995), Chercheuse d’images (1995), Liturgie du corps (1998), Tomber du jour (1999), Homme de silence (2000), La recluse (2001), Ce que les mots ne peuvent dire (2001), Poèmes en fleurs (2001), Jardin des vertiges (2002), À ciel ouvert (2002), Chute de voyelles (2005), Pierres sauvages (2005) etc., fondatrice et directrice de la revue Arcade (depuis 1981 jusqu’à 2005), finaliste au Grand Prix du Festival International de Poésie (pour son recueil Une main contre le délire, en 1996), finaliste au Grand Prix du Conseil des Arts de la Communauté Urbaine de Montréal (en 1996, à l’occasion du 15ème anniversaire de la revue Arcade), récipiendaire du Prix Femme de Mérite (en 1997, section arts et culture), de la Médaille d’Or du rayonnement culturel, décernée par la Renaissance Française (en 1997), du Prix de la Société des Écrivains Canadiens, (catégorie Poésie, pour L’amoureuse intérieure suivi de La montagne sacrée, en 1997), du Prix Tristan Tzara (pour son œuvre Le corps en tête, en 2001), du Prix International Saint-Denys-Garneau (en 2002) etc.
Depuis 2006, Claudine Bertrand fonde et dirige Mouvances, une nouvelle revue d’art et littérature, «qui prend forme sur la Cyber Planète pour célébrer le Printemps des poètes», une revue virtuelle avec un très interessant article-programme, d’où se bichonne:
«mission de résister à l’amenuisement littéraire, de battre en brèche les réducteurs d’imaginaire»;
«devant la quasi absence des écrivains dans les médias et le recul du littéraire au profit d’une culture du divertissement souvent réduite à la téléréalité banalisante s’affirme un outil d’expression moderne, électronique, universel pour redonner aux écrivains la place qui leur revient; Mouvances définit un espace sur Internet pour assurer une présence continue et souveraine à l’écriture créatrice; Mouvances : un lieu d’intervention pour résister au discours utilitaire et ainsi s’opposer aux poncifs, aux gestionnaires opportunistes de la culture trop souvent ramenée à son coefficient le plus élémentaire, celui de la rentabilité; Mouvances pour résister aux diktats des propagateurs d’une culture alimentaire et uniformisée» (www. Mouvances. ca, numéro 1 – 2 / 2006).

La nouveauté de la poésie de Claudine Bertrand réside en l’art d’entrer / sortir en paradoxe pour surprendre la „fissure“ / „fente“ d’entre les moitiés de l’Être lyrique, l’Être qui semble antérieurement de l’Androgine pour s’élancer vers „holo-poème“ grâce à l’extraordinaire capacité de découvrir / choisir et d’organiser des lyrèmes dans les espaces ineffables du Logos, afin qu’au „moment-éclat“ du texte tourner en rond le labyrinthe des voyelles et „articuler“ le symbole, ou bien (plus rarement) l’état de la liberté absolue du Je, un Moi sans corsets, un Moi „décortiqué“, sans le blindage des „normes“, puisque, en dernière instance et en aval d’un language des corps, des épidermes, des surfaces, «celui qui aime n’a qu’un désir: / violer les règles du je» (infra), dans la saison de la hibernation des neurones d’or, ou d’argent.
Claudine Bertrand va de l’avant parmi les principes d’une nouvelle esthétique, l’esthétique véridique du paradoxisme, mais elle n’arrive plus jusqu’à Non-Mots (Non-Logos / Non-Verbe – „Necuvânt“), c’est fort possible, parce qu’elle ne se montre pas du côté des reactions modernistes contre le „stalinisme culturel“
(la „résidence“, indubitablement, du Fant-/H/ô/m/me, du Homme- Fente – cf. Nichita Stănescu, 11 élégies, 1966),
comme aux représentants de la génération dacoroumaine / valaque Stănescu ‒ Sorescu, mais parce qu’elle vient du côté de Tristan Tzara
(né à Moinesti-Roumanie – cf. Cl. Bertrand, Sur Tristan Tzara – dans Caietele / Les Cahiers / Note Books Tristan Tzara, vol. III – IV / no. 5 – 12, 2005, p. 122 sq.),
en prenant l’attitude / distance vis-à-vis de «l’amenuisement littéraire», et «de battre en brèche les réducteurs d’imaginaire» (v. Mouvances, article-programme), ce qui réverbére (dans le „capitalisme sauvage“ et dans la „démocratie de la jungle“), en fait, une autre sorte des moules / ankyloses – espèces voisines avec la typologie prolecultiste.
Claudine Bertrand découvre „la langue / langage polydimensionnel(e)“
– «Langue assassine / qui ébranle les certitudes // Language vide de mots / Langue châtiement // Langue traces d’encre / Langue sur papier…» –,
certainement, et d’entre les limites tragiques d’existentialisme de Jean-Paul Sartre, avec le pour-soi et l’en-soi; elle ne decouvre pas l’Homme-Fente doué de Non-Mots (Non-Logos / Non-Verbe – „Necuvânt“) comme Nichita Stănescu, mais Claudine Bertrand découvre les parents de l’Homme-Fente qui s’appellent L’Ailleurs en soi :
«Femme du déluge / tu pétris / la terre-mère / au rythme de ton corps // […] // Dieu dans un même corps / souffle ses armes // […] / Comment ne pas te crever les yeux // Pour voir ce que personne ne voit // Corps entêté / corps debout // […] // Qui habite tes yeux / dit amant noir» (cf. Caietele / Les Cahiers / Note Books Tristan Tzara, vol. III – IV / no. 5 – 12, 2005, p. 276; et respectivement, vol. V – VI / no. 13 – 20, 2006, p. 97).

Pentru Distinsul Receptor al periodicului online, „Aşii Români“, din Nürnberg-Germania – infra −, zece poeme de Claudine BERTRAND (Canada), din volumul «LE CORPS EN TÊTE» / «CORPUL DIN ŢEASTĂ» :

Peut-on offrir… / Poate fi dăruită…

Peut-on offrir toute la profondeur
d’un coup de surface ? Il y a des seins
dans le toucher, des cœurs dans la pulpe.

Celui qui aime n’a qu’un désir:
violer les règles du je.

&&&
Poate fi dăruită profunzimea toată
dintr-o cută de suprafaţă ? Există sâni
sortiţi pipăitului, cu inimi din buricele
degetelor.

Cel ce iubeşte n-are decât o dorinţă:
să violeze regulile eului.(1)
__________________________________
(1) Pentru iubitorii de „fidelităţi de tâlmaci“, această „incipit-tristihuire“ poate suna şi astfel: Se poate oferi toată adâncimea / printr-o lovitură razantă ? Există sâni / în atingere, inimi în miez. (D. Bradua).

Quand la respiration… / Când respiraţia…

Quand la respiration devient la langue
du silence, je souffle un peu plus fort.
Tu ne vois peut-être que ma buée.

Tu lèches ma pensée en l’air.

&&&
Când respiraţia devine limbă
a tăcerii, eu răsuflu un pic mai tare.
Poate nu vezi decât aburariu-mi.

Îmi lingi gândul în văz-duh.(2)
_____________________
(2) „Fidelitate de tâlmăcire“: Poate nu-mi vezi decât aburirea; dar preferăm semantismul bivalent al vocabulei dacice, aburariu, care are şi sensul de suflet… (D. Bradua).

Elle accueille de toute sa peau… / Ea le-ntâmpină pe toate cu epiderma…

Elle accueille de toute sa peau
des signes que son corps déchiffre
en dessous. Les grands mots du désir
coulent dans l’invisible. Elle
écoute cette longue phrase pénétrante

&&&
Ea le-ntâmpină pe toate cu epiderma
semnelor pe care corpu-i le descifreză
dedesubt. Marile cuvinte ale plăcerii
curg în invizibil. Ascultă
această lungă frază penetrantă.(3)
______________________
(3) „Fidelitate de tâlmăcire“: Ea primeşte cu toată pielea-i / semne pe care trupu-i le descifrează / dedesubt. Marile cuvinte ale dorinţei / curg în invizibil. Ea ascultă / această lungă frază pătrunzătoare. (D. Bradua).

La lumière pleure… / Lumina plânge…

La lumière pleure quand ils viennent
s’asseoir dans le jardin. Le serpent
s’envole à leur vue. Le bas et
le haut se confondent dans la nudité.

Un couteau tombe du ciel et se
métamorphose en langue caressante.

&&&
Lumina plânge când ei vin
să se aşeze-n grădină. Şarpele
se cară la zărirea lor. Adâncul
şi înaltul se confundă în goliciune.

Un cuţit din cer cade şi se
metamorfozează în limbă desmierdătoare.(4)
______________________
(4) „Fidelitate de tâlmăcire“: Şarpele / zboară la vederea lor…; se transformă în limbă dezmierdând. (D. Bradua).

La pensée cherche… / Gândul caută…

La pensée cherche l’acte qui l’efface.
L’amour se souvient que rien ne dure.
Le rêve reproduit la réalité.

&&&
Gândul caută actul care-l şterge.
Amorul îşi aminteşte că nimic nu durează.
Visul reproduce realitatea.

Le poème est une aventure… / Poemul este o aventură…

Le poème est une aventure à
mener pour lui.

Son mouvement absorbe celui
de la vie. Il rend sensible
la peau du silence.

&&&
Poemul este o aventură
în autocălăuzire.

Dinamica sa îi absoarbe
viaţa. Se dovedeşte sensibil
în pielea tăcerii.(5)
_____________________
(5) „Fidelitate de tâlmăcire“: Mişcarea-i o absoarbe pe aceea / a vieţii. Ea sensibilizează / pielea tăcerii. (D. B.).

Comme dans un tableau… / Ca-ntr-un tablou…

Comme dans un tableau, les personnages
sont des couleurs,
donc de la matière vivante.

Leur sexe n’est pas sexuel,
il est l’ombre de la chair.

&&&
Ca-ntr-un tablou, personajele
sunt nişte culori
ale materiei vivante.

Al lor sex nu-i organ de-mperechere –
este doar umbra cărnii.(6)
_____________________
(6) „Fidelitate de tâlmăcire“: ale materiei vii. (D. B.).

Le réel se rêve… / Realul se visează…

Le réel se rêve dans l’écriture,
c’est ainsi que le sang se réalise
dans la main.

Plus tard, on ne sait où est l’entrée
du miroir, ni de quel côté l’image,
de quel côté le corps

&&&
Realul se visează în ecritură,
aidoma sângelui ce se întruchipează
în mână.

Mai târziu, nu se ştie unde-i intrarea
oglinzii, nici pe ce latură-i imaginea,
nici de ce parte-i corpul.(7)
____________________
(7) „Fidelitate de tâlmăcire“: …se vizează drept scriitură. (D. B.).

Tes yeux… / Ochii tăi…

Tes yeux ont touché ma figure.
Peut-être n’étais-je que leur projection,
Peut-être les avais-je crées afin
d’être vue telle que je le veux.

Ainsi soit-il, dit le lecteur qui, toujours,
dit la vérité.

&&&
Ochii tăi mi-au pipăit figura.
Poate nu eram decât proiecţia lor,
poate-mi fuseseră creaţi întru desăvârşirea
de-a fi văzută numai de ceea ce eu vreu.

Astfel se ştie – spune lectorul ce-ntotdeauna
zice adevărul.(8)
_____________________
(8) „Fidelitate de tâlmăcire“: …de-a fi văzută cum vreau eu (preferăm rima internă, purtătoare de „voinţă lăpuşneniană“ !); Aşa să fie, spune cititorul ce mereu / rosteşte adevărul. (D. B.).

Regarder vers le passé… / Să priveşti spre trecut…

Regarder vers le passé est une manière
de creuser dans la direction de la source,
mais aucune âme n’a de lèvres pour
faire venir l’eau. Il ne nous reste
par conséquent qu’à faire venir les larmes.

Elles seules donnent un fond au visage et
dissipent l’illusion.

&&&
Să priveşti spre trecut este o modalitate
de-a săpa în direcţia izvorului,
dar nici un suflet n-are buze
spre a face să se ivească apa. Nu ne rămâne
în consecinţă decât a face să ni se declanşeze lacrimile.

Ele singure dau temeiul feţei şi
disipează iluzia.(9)
____________________
(9) „Fidelitate de tâlmăcire“: Nu ne rămâne deci decât să facem / să ne vină lacrimile. // Doar ele dau un fond chipului şi / risipesc iluzia. (D. B.).
Traducere din limba franceză: Dacian Bradua şi Floriana Pachia
Notă „asterisc-ată“ :
* Distinsul Receptor mai poate afla vechi versiuni ale profilului literar Claudine Bertrand decorticând paradoxurile Fiinţei / Claudine Bertrand en décortiquant les paradoxes de l’Être în revista Rostirea românească (Timişoara-Dacia / Roumanie), anul al XII-lea, nr. 7 – 8 – 9 / iulie – august − septembrie, 2006, pp. 31 – 37, ori în revista online, Confluenţe literare (ISSN 2359-7593, directori-fondatori: Octavian Lupu / Bucureşti şi George Roca / Australia), anul al VIII-lea, ediţia nr. 2860, marţi, 30 octombrie, 2018 ‒ cf. http://confluente.org/ion_pachia_tatomirescu_1540894047.html

Viena
Categorii
Cultură
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole