Ion Pachia-Tatomirescu De la alegorie de nemurire cogaionică la simbolul înfiorării cosmice din era hadronică

Ion Pachia-Tatomirescu De la alegorie de nemurire cogaionică la simbolul înfiorării cosmice din era hadronică (I) „Cheile“ pentru cele „şase porţi de aur“ (vide, în „panou“, T1 ‒ T6)...
Viena

Ion Pachia-Tatomirescu

De la alegorie de nemurire cogaionică la simbolul înfiorării cosmice din era hadronică

(I)

„Cheile“ pentru cele „şase porţi de aur“ (vide, în „panou“, T1 ‒ T6) ale neîntrecutei capodopere din aria romantismului universal, «Luceafărul» (cu neasemuita-i cristalizare datându-se: „Prier, 1883“), în relevare de veridice surse mitosofic-valahe şi de rafinare a unor alegorii de nemurire cogaionică în spiritul, poate, „cel mai profund-romantic“, până la obţinerea impresionantului simbol al înfiorării cosmice de eră hadronică, fost-au oferite chiar de cel mai mare poet al Pelasgimii > Valahimii de la Homer şi Orfeu Thraco-Pelasgul încoace, Mihai Eminescu (Dacia / Botoşani, 20 decembrie 1849 / 15 ianuarie 1850 – 1889, iunie, 15, Bucurestes > Bucureşti-Dacia), văzut de filosoful Constantin Noica (1909 ‒ 1987) drept «omul deplin al culturii româneşti» (NEmo, 1975), după cum „destul de bine se ştie“, în marginea unei variante a respectivului poem cunoscută drept manuscrisul 2275 („bis, p. 56“):
«În descrierea unui voiaj în Ţările Române, germanul K[unisch](1) povesteşte Legenda Luceafărului. Aceasta e povestea. Iar alegoricul înţeles ce i-am dat este că, dacă Geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă parte însă, pe pământ, nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că soarta Luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta Geniului pe pământ şi i-am dat acest înţeles alegoric» (M. Eminescu, Soarta Geniului pe pământ… – manuscrisul nr. 2275 bis, p. 56 – Fondul Eminescu al Bibliotecii Academiei Române / cf. CarDb, 6; CarCrea, 272).
Această însemnare „de înrămare“, mai mult ca sigur, s-a ivit pe fondul filosofic / lirosofic al discuţiilor de pe marginea „variantei finale“ a poemului Luceafărul, citită la Junimea, în seara de 28 octombrie 1882, evident, cu intenţia de a reveni în mod special asupră-i, într-un articol „suficient de lămuritor“ pentru maiorescieni.
Prin sintagma „Ţările / Principatele Valahe (= Române)“ erau desemnate de către Eminescu şi contemporaneitatea lui importante provincii / principate („ţări de râuri / munţi“), îndeosebi, ale Daciei Nord-Dunăreano-Pontice (Gaethia > Geţia / Valaho-Muntenia, Dunogeţia / Dobrogea, Alutuania > Oltenia, Crissiana > Crişana, Maramarissia > Maramureş, Arutela > Ardeal, Modadava > Modova etc.), devenite remarcabile state ‒ „evmezice“, „capitaliste“, „socialiste“ etc. ‒ ale Pelasgimii > Valahimii (Moldova, Muntenia / Valahia şi Ardeal / Transilvania, România) „chiar şi între dinţatele roţi îmbinate la Dunăre / Carpaţi ale celor trei mari imperii euro-asiatice din acele vremuri“ − Otoman / Turc, Habsburgic / Austro-Ungar şi Ţarist / Rus (cunoscut prin aproape tot secolul al XX-lea drept U[niunea] R[epublicilor] S[socialiste] S[ovietice] / Uniunea Sovietică).
„Descrierea“ călătoriei prin Ţările Valahe şi ceea ce „povesteşte“ germanul K despre dacoromâneasca legendă a Luceafărului se află în preambulul la cele de sub titlul «Basme valahe», Domniţa din Grădina de Aur / Das Mädchen im goldenen Garten şi Zâna fără Corp / Die Jungfrau ohne Körper (cf. CarDb; ELuc, 63 ‒ 75 / 79 ‒ 88; KBuk-2, 164 – 177), două cogaionic-sarmisegetusane basme culese „riguros-ştiinţific“ de Richard Kunisch după „criteriile şcolii folkloric-romantice germane“ din acel veac (pare-se, prin august-septembrie 1857, cu prilejul unei excursii pe traseul Bucureşti ‒ Craiova ‒ Valea Jiului / Petroşani ‒ Haţeg / Valea Râului Galbena ‒ Sarmizegetusa-Dacia), basme traduse ‒ pe loc, de faţă şi cu consultarea „ghidului ales“ pentru respectivul voiaj prin Valahimea Nord-Dunăoreano-Pontică“ şi publicate „puţin mai târziu“, la reîntoarcerea-i în spaţiul spiritual germanofon, în cartea-i Bukarest und Stambul, Skizzen ans Ungarn, Rumunien und der Türkei („Bucureşti şi Stambul − schiţe din Ungaria, România şi Turcia“), apărută la o importantă editură berlineză ‒ Nicolaische Verlagsbuchhandlung ‒ în anul 1861 ‒ cu ediţiile a II-a, în 1865, şi a III-a, în 1869 ‒, ediţii la care „doar coperţile fost-au schimbate“ (după cum suntem încredinţaţi, în anul 1926, de Dimitrie Caracostea ‒ cf. CarDb, 8).
Aşadar, un exemplar din cartea Bucureşti şi Stambul − schiţe din Ungaria, România şi Turcia, de Richard Kunisch, cu cele două basme valahe a intrat între anii 1872 ‒ 1874 sub lupa cercetătoare a studentului valah, Mihai Eminescu, aflat în importanta urbe-capitală a Germaniei, pentru îndoctorandire la Universitatea din Berlin.
Spre eliminarea oricăror „dubii“ („răutăcios-politic-[neo]paukerist-[neo]staliniste“) asupra „voiajului“ / „călătoriei“ lui Richard Kunisch în Ţările / Principatele Valahe (Dacoromâne), cu „efectuare-documentare“ pe segmentul temporal dintre 16 iulie 1857 ‒ 30 aprilie 1858, reproducem mai jos preambulul kunisch-ian la cele două basme dacoromâne, invitând totodată Distinsul Receptor să nu piardă din vedere nici capitolul de urmează respectivelor basme, «Nunţi valahe» (KBuk-2, 178 ‒ 182):
«Aerul, Pământul şi Apa sunt populate de credinţele tradiţionale ale Valahilor cu fiinţe supranaturale. Când se naşte un copil, Ursitoarele / Urbitelle îi hotărăsc însuşirile şi Soarta de care urmează să aibă parte. Miazănoaptea / Miasa Noptie este o nălucă de rătăceşte, sub felurite chipuri, de la apusul soarelui până la miezul nopţii şi îi necăjeşte pe călătorii întârziaţi. Prin văzduh plutesc Frumoasele / Fruomaseln, zâne încântătoare, care la vederea unor flăcăi frumoşi se aprind de dragoste pământească [„hyperionică“]; în adâncurile Apei sălăşluiesc Dracii / Drakul’ cei răi. Oricât de mult ar conta Valahul pe ajutorul Cerului şi al sfinţilor săi, el nu uită să-şi atragă de partea sa şi puterile necurate. Prima jertfă o aduce patronului său, ca să fie ajutat; cea de-a doua Diavolului, ca să nu-i facă rău. În această directive merge şi preferinţa Valahilor pentru basme. Nu e nevoie să mă justific dacă ofer mai jos două din acestea, din câte ştiu încă de nimeni publicate. Ceea ce povesteşte mama copilului, ceea ce îşi istorisesc fetele la roata de tors şi sătenii seara, după încetarea lucrului, ceea ce se transmite din generaţie în generaţie şi e la îndemână în orice colibă ne oferă cheia către fiinţa lăuntrică a unui Popor [Valah / Dacoromân] în chip mai sigur decât versurile măiestre ale acelora care şi trag hrana din sute de izvoare.» (KBuk-2, 163 sq,).
Aşadar, nu întâmplătoare sunt „voiajul“ / „călătoriile“ şi „misiunea“ / „misiunile“ lui Richard Kunisch în Principatele Pelasgimii > Valahimii „dintre 16 iulie 1857 şi 1 / 15 aprilie 1858“, adică „din ajunul“ parţialei re-Uniri Valahe din Dacia Nord-Dunăreano-Pontică, dar nu sub numele statului nostru antic, Dacia, interzis de imperii (şi atunci ca şi acum), ci sub cel de România, re-Unire parţială care se tot pregătise „în plan cultural“ din orizontul anului 1840, de pe când scosese Mihail Kogăniceanu, la Iaşi, tocmai în acest scop, revista Dacia literară (cu paginile deschise colaborărilor din cele trei Principate ale Pelasgimii > Valahimii: Moldova / Basarabia, Muntenia / Valahia şi Ardeal / Transilvania).
Fireşte, diplomatul german − cu aleasă pregătire de jurist şi de filolog − Richard Kunisch s-a arătat interesat şi de neasemuit-bogatul folclor al Pelasgimii > Valahimii, evident, între altele, aidoma lui Jules Michelet, din Franţa acelor anotimpuri romantic-revoluţionare (v. MIstR, II, 381 – 392), însă nu prin intermediul vreunui autohton diplomat-poet valah de talia lui Vasile Alecsandri, ci direct, „de la faţa locului“.
Între „ghid-persoanele“ / „călăuzele“ lui Richard Kunisch prin Pelasgimea > Valahimea Nord-Dunăreano-Pontică / Imperiul Otoman se aflau buni „traducători“ / „tălmaci“ (din limba valahă în germană), selectaţi, îndeosebi, „dintre foştii tineri absolvenţi valahi ai diferitelor facultăţi de pe la universităţi din Statele Germanice“ − „traducători“ („informatori“ / „tălmaci“) dintre care, mai mult ca sigur, peste un deceniu şi jumătate, la revenirea-i în Ţară de la studiile-i doctoral-berlineze, vreo doi-trei fost-au cunoscuţi şi de Mihai Eminescu, informându-l pe poet atât asupra şederii / călătoriilor lui Richard Kunisch în „cele zece luni bucureştene“, cât şi asupra conţinuturilor / variantelor de la cele două valahe basme „viersuite“ („rostite“) şi „destul de exact-consemnate“ de romantic-germanul „filolog şi diplomat“ şi apoi publicate în 1861, în volumul Bukarest und Stambul, Skizzen ans Ungarn, Rumunien und der Türkei, sub titlurile: Das Mädchen im goldenen Garten („Domniţa din Grădina de Aur“) şi Die Jungfrau ohne Körper („Frumoasa / Zâna fără Corp“).
Între multe altele din mitosofia pelasgă > valahă (îndeosebi, balada / corinda Pe-o Gură de Rai / Mioriţa cu zalmoxiana nuntă cosmică) şi cele două basme valahe culese (din Ţările / Principatele Valahe) şi publicate mai întâi de Richard Kunisch intrat-au pe segmentul temporal decembrie-1872 ‒ aprilie 1883 în rafinăria din temeiul neîntrecutei capodopere romantic universal, Luceafărul, de Mihai Eminescu, unde se găsesc cristalizate şi alte „nemuritor-cogaionice“ elemente / simboluri necunoscute până atunci folcloriştilor (şi pierdute / scăpate de sub condeiul lui R. Kunisch ) şi genial valorificate de neîntrecutul poet romantic valah în „reconstituirea-i versificată“ (după variantele în proză publicate de R. Kunisch, evident, incluzându-se şi elementele „pierdut-kunischiene“) sub titlurile: Fata din Grădina de Aur şi Miron şi Frumoasa fără Corp.
În anul 1926, D. Caracostea a publicat lucrarea «Două basme necunoscute din izvoarele lui Eminescu», la Editura Librăriei Socec & Co., din Bucureşti, inaugurând astfel colecţia «Studii şi materiale pentru înţelegerea lui M. Eminescu, 1».
Cele două „necunoscute basme“ la care se referă şi pe care le traduce (din germană în dacoromână) şi le publică D. Caracostea în 1926 sunt cele culese din folclorul valah de diplomatul filolog R. Kunisch (supra) în intervalul celor zece luni petrecute în Valahime, de la 16 iulie 1857 şi până pe la 30 aprilie 1858: Fata din Grădina de Aur(2) şi Zâna / Frumoasa fără Corp.
Versificarea eminesciană din orizontul anilor 1873 – 1875 a basmului Fata / Domniţa din Grădina de Aur este considerată şi de D. Caracostea «prima formă din care a crescut poema de mai târziu, „Luceafărul“» (CarDb, 5). Cu privire la „primul pas“ pe care-l constituie acest basm versificat de Mihai Eminescu, deosebit de interesante sunt şi următoarele observaţii ale lui Perpessicius făcute în anul 1942:
«Şi pentru că am amintit de Călin Nebunul, să spunem şi de astă dată, cât de în treacăt, că şi basmul Fata din Grădina de Aur este, minus fabulaţia, o creaţiune originală de întâiul ordin şi pătrunsă întrutotul de spiritul şi de farmecul lexical şi ritmic, propriu creaţiilor eminesciene. Că, aşa cum s-a desprins din cercetări migăloase şi varii, diferenţa dintre basm şi poem este una de clasă, de categorie. În timp ce, deşi basm, Fata din Grădina de Aur e oarecum o poveste de pe tărâmul nostru, al muritorilor – extract de basm, în schimb, chintesenţial şi trecut prin infinite şi magice filtruri, Luceafărul nu coboară nici o clipă din fericitul său empireu» (EOp, VI, 491).
Dar ambele basme cules-traduse din Valahime, cum s-a mai spus, în intervalul 16 iulie 1857 ‒ 30 aprilie 1858, şi apoi publicate de Richard Kunisch cu titlurile Das Mädchen im goldenen Garten şi Die Jungfrau ohne Körper, ajuns-au sub lupa lui Mihai Eminescu în perioada studiilor sale doctoral-berlineze (1872 − 1874), fiind traduse / tâlmăcite în limba lor originară, pelasga > valaha (dacoromâna), şi apoi turnate, versificate, evident, „pe registre prozodice superioare“, sub titlurile Fata din Grădina de Aur şi Miron şi Frumoasa fără Corp, înrăzărindu-se şi astfel „diamantul“ Luceafărului dinspre / prin imagini, ori simboluri de mare forţă plasticizant-revelatorie ‒ pe care le găsim atât în manuscrisele basmelor valahe versificate cât şi în „varianta definitivă“ (din aprilie 1883) a neasemuitei capodopere romantice:
«În ochiul lui albastru, blând şi mat… / Ş-astfel cum sta mut înger în tării / Părea un mort frumos cu ochii vii.» (în Fata din Grădina de Aur, 1873 / 1875; EOp, VI, 57; s. n.);
«Iar umbra feţei străvezii / E albă ca de ceară – / Un mort frumos cu ochii vii / Ce scânteie-n afară.» (în poema Luceafărul, april’, 1883);
«O, Geniul meu, mi-e frig l-a ta privire, / Eu palpit de viaţă – tu eşti mort. / Cu nemurirea ta tu nu mă-nveţi, / Acum mă arzi, acuma mă îngheţi.» (în Fata din Grădina de Aur, 1873 / 1875; ibid.; s. n.);
«Luceşti fără de viaţă, / Căci eu sunt vie, tu eşti mort, / Şi ochiul tău mă-ngheaţă.» (Luceafărul);
«Chiar nemurirea mea, chiar abondanţa / Puterii mele tu o cei în schimb. / Ei bine, da ! Eu m-oi sui la cer, / Ca de la Domnul moartea mea s-o cer.» (în Fata din Grădina de Aur, 1873 / 1875; EOp, VI, 58; s. n.);
«Tu te coboară pe pământ, / Fii muritor ca mine. // Tu-mi cei chiar nemurirea mea / În schimb pe-o sărutare…» (Luceafărul);
«E frumoasa fără Corp. // […] / Cea mai mândră fată este; / Ochi de-albastru întuneric, / Ce lucesc adânc, chimeric, / Ca d-iubire două basme…» (în Miron şi Frumoasa fără Corp, 1873 / 1875; s. n.);
«Dar ochii mari şi minunaţi / Lucesc adânc himeric, / Ca două patimi fără saţ / Şi pline de-ntuneric.» (Luceafărul) etc. (**)
__________________________________________________
Note (inclusiv cele de sub asterisc) şi bibliografie „siglată“ :

(*) Reprezentarea grafică a structurării poemului «Luceafărul», de M. Eminescu, într-o viziune estetic-romantic-paradoxistă din 25 mai 1972 a tânărului professor Ion D. Pachia.

(**) Distinsul Receptor poate afla variante ale eseului de mai sus în cărţile / revistele: (1) Mihai Eminescu, Luceafărul (ediţie, note, studiu introductiv, tabel cronologic, de prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu), Timişoara, Editura Aethicus (ISBN 973-8526-8-3), 2004, pp. 55 ‒ 159; (2) Confluenţe literare („revistă online“, ISSN 2359-7593, directori-fondatori: Octavian Lupu / Bucureşti şi George Roca / Australia), anul al X-lea, ediţia nr. 3449, miercuri, 10 iunie, 2020 − cf. https://confluente.org/ion_pachia_tatomirescu_1591783395.html ; etc.

(1) K[unisch] = Richard Kunisch (Breslau-Prusia / Wrocław-Polonia, 1828 − 1885), revoluţionar paşoptist, distins diplomat cu studii juridic-politice şi romantic-filologice, devenit membru al Comisiei Europene a Dunării, a avut, între altele, şi misiunea de a cerceta starea politico-socială a Principatelor Pelasgimii > Valahimii din Dacia, prilej cu care îl aflăm în Bucureşti aproape un an, „de la 16 iulie 1857“ şi până pe la 30 aprilie 1858, de unde a plecat, „tot în misiune oficială“, la Constantinopol > Istanbul, pare-se, de prin mai 1858 şi până prin iunie 1859, când se reîntoarce în spatial germanofon, valorificându-şi „notele / jurnalul de călătorie“ în cartea-i redactată în anul 1860 şi publicată în1861, la o editură din Berlin, sub titlul Bukarest und Stambul, Skizzen ans Ungarn, Rumunien und der Türkei (cf. KBuk-1, 180 – 203 / KBuk-2, 163 − 177); după „un cincinal“ de muncă în posturi aministrativ-germanice, mai exact, «…în 1866, [Richard Kunisch] primeşte titlul de baron von Richthofen, iar între 1866 şi 1885 funcţionează intermitent ca membru al Camerei Deputaţilor din Prusia…» (KBuk-2, 9 sqq.).

(2) Mai jos „punem în vitrină“ pentru Distinsul Receptor întregul basm valah Domniţa din Grădina de Aur, cules de Richard Kunisch din Dacia / România, în intervalul 16 iulie 1857 − 30 aprilie 1858, şi publicat în 1861, „re-dat“ / „retâlmăcit“ în limba valahă, cu ştiinţifice exigenţe, în 1926, de D. Caracostea, sub titlul «Fata din Grădina de Aur», reprodus şi de noi cu două-trei insignifiante modificări sub titlul Domniţa din Grădina de Aur, mai întâi în în revista «Caietele Dacoromâniei» (Timişoara), anul VI, nr. 18, 23 decembrie 2000 – 21 martie 2001, pp. 11 – 16, şi apoi în volumul din 2004 (ELuc, 63 ‒ 75) :
«Un împărat puternic avea o fată atât de frumoasă că, de când era copilă, veneau să o vază oameni din apropiere şi din depărtări. Şi cine avea vreo durere era uşurat, cine era bolnav se însănătoşea, privind la fata cea frumoasă. Cu cât creştea, se făcea mai drăgălaşă, tot mai încântătoare şi vestea despre domniţă se răspândea în toate ţările. Împăratul gândi atunci în mândria lui: e prea sus ca să fie soţia unui om, nimeni nu e vrednic de ea; e prea frumoasă pentru ochii altor oameni, nimeni nu trebuie s-o vază; am să-i dăruiesc un palat ş-o grădină, mai frumoase decât toate celelalte palate şi grădini, acolo să locuiască…
În împărăţia lui se afla Valea Galbenă, despărţită prin munţi înalţi de toate celelalte ţări, şi nimeni, fără de împăratul, nu-i ştia drumul. Acolo a dus tot felul de meşteri şi a clădit un palat cu totul şi cu totul de marmură, acoperit cu argint. Şi în jurul palatului a făcut o grădină mare cu pomi de aur şi flori de pietre scumpe, roşii, verzi, albastre. Iar jur-împrejurul grădinii a pus să se ridice un zid mai înalt ca un turn şi cu totul de oţel. Trei ani au lucrat meşterii, apoi, când totul a fost gata, împăratul şi-a dus acolo fecioara şi slujitoarele ei, să rămâie până la moarte. Şi domniţa, văzând palatul cel minunat, grădina de aur şi luminoasele flori de pietre scumpe, a cuprins gâtul tatălui şi i-a mulţumit că i-a făcut dar o locuinţă atât de frumoasă, cum nu mai avea nimeni pe pământ. Iar împăratul a poruncit slujitoarelor să împlinească orice voie domniţei, dar niciodată să nu deschidă vreo fereastră, altminteri le omoară. Înainte să plece, a încuiat uşile cu şapte chei – ca nimeni să nu le deschidă – şi a pus, la gura văii, un balaur strajă, să nu lase pe nimeni să treacă.
S-a întâmplat însă că un fecior de împărat a auzit atât de multe de frumuseţea minunată a domniţei şi că fără ea n-a mai vrut să trăiască. Zadarnic tatăl lui a adus cele mai mândre fete ale împărăţiei, să-şi aleagă una; dar gândul îi era numai la fecioara de împărat; şi dacă nu o dobândeşte – îi zice tatălui-împărat –, atunci mai bine să moară. Bătrânul tată-împărat s-a întristat şi a grăit către fecior:
– Ia din visteria mea aur şi pietre scumpe câte vrei, ia-ţi şi pe toţi slujitorii mei cu tine, să ţi-o aduci !
Feciorul de împărat s-a veselit, a pus să încarce în care toate comorile şi a înarmat slujitorii, să-l urmeze. Dar nu ştia drumul la Valea Galbenă; şi în toată împărăţia lui, nu-l ştia nimeni. Atunci s-a dus cu tot alaiul la Sfânta Miercuri şi i-a grăit:
– Iubesc pe frumoasa fecioară de împărat şi, dacă nu o capăt, atunci trebuie să mor… Am pornit să o iau, dar nu cunosc drumul la Valea Galbenă…!
Şi Sfânta Miercuri s-a înduioşat de iubirea lui şi i-a răspuns:
– Trimite înapoi cavalerii toţi şi toate comorile; încalecă aici pe calul ăsta care fuge ca vântul, ca fulgerul şi ca gândul, şi ştie drumul la Valea Galbenă ! Dar mai întâi, va să treci prin Valea Amintirii; acolo să nu opreşti şi să nu descaleci, că apoi te vei căi…!
Atunci feciorul de împărat a prins inimă şi a trimis înapoi pe toţi călăreţii însoţitori şi toate comorile. Apoi mulţumi Sfintei Miercuri şi porni la drum. Străbătu el călare păduri şi munţi, trecu înot lacuri mari, căci inima lui era stăpânită de mândra fecioară de împărat. Astfel ajunse într-o vale frumoasă, care atât de minunat semăna cu grădina părintească, încât i se părea că e din nou acasă. Îşi aminti de împăratul cel bătrân, cât de trist era la plecare şi cu câtă grijă trebue să se gândească la el. Cu cât zăbovea în acea vale, cu atât feciorul de împărat devenea mai trist, apoi descălecă şi se aşeză sub un copac. Atunci auzi cum frunzele copacilor grăiau între ele şi-şi povesteau că bătrânul său tată-împărat s-a bolnăvit de inimă rea şi e pe moarte. Feciorul se înspăimântă tare, încălecă şi mână iute spre casă. Când să ajungă la împărăţia părintească, află că tatăl-împărat e sănătos-tun şi adastă, plin de nădejde, fericita înapoiere a fiului. Şi iarăşi începu tânărul să se gândească la frumoasa domniţă şi durere grea îl apăsa că ascultase vorba frunzelor. Porni călare la Sfânta Vineri, ca să-i ceară ajutor. Ea îl certă că zăbovise în Valea Amintirii, cu toate că fusese prevenit; dar la urmă îi dărui o floare şi-i zise:
– Dacă vezi în palat o fereastră deschisă, atunci aruncă floarea; dar până să ajungi acolo, va să străbaţi Valea Deznădejdii; păzeşte-te să nu zăboveşti acolo, altminteri ai să te căieşti…!
Feciorul de împărat mulţumi, încălecă pe armăsar şi porni voios. Când zări acum Valea Amintirii, dădu pinteni calului şi închise ochii până trecu departe. Apoi se bucură că a biruit primejdia şi tot ce mai avea de făcut i se păru uşor pe lângă încercarea aceasta. Călări, aşa, până seara şi, când se întunecă, ajunse iarăşi într-o vale. Acolo, copacii erau atât de deşi încât nu puteai zări nici soarele, nici luna, şi adesea crengile tăiau drumul calului. Şi când feciorul de împărat fu în vale, se întristă, gândindu-se la toate piedicile de care ar trebui să treacă. Şi dacă ar izbuti în lupta cu balaurul, cum ar putea să deschidă el uşile închise cu şapte chei şi cum să se caţere pe zidul de oţel luciu, înalt ca turnul ? Şi dacă nu va izbuti şi va fi nevoit să se depărteze de palatul minunat, fără să fi făcut vreo ispravă, nu va ajunge în împărăţia tatălui său batjocura tuturor ? Se opri, coborî de pe cal şi se aşeză sub un copac. În ramurile copacului sta un corb, ce grăi feciorului de împărat:
– Prin zidurile de oţel n-a trecut nimeni niciodată şi, dacă te duci la palatul fermecat şi te înapoiezi fără frumoasa fată de împărat, atunci vei fi de râsul tuturor…
Feciorul de împărat se ruşină; încălecă şi galopă înapoi, acasă.
Dar pe când se înapoia la împărăţie, toate grijile îl părăsiră şi tare se căi că se lăsase prostit de corb. Călări acum la sfânta Maică Duminică, îi povesti tot ce se întâmplase şi o rugă să-l ajute. Sfânta Duminică îl certă că se oprise în Valea Deznădejdii, în loc să o străbată repede, cum fusese povăţuit. Îi dărui o pasăre şi-i zise:
– Dacă vezi că domniţa cea frumoasă varsă o lacrimă, dă drumul pasărei acesteia să zboare…!
Feciorul de împărat se înveseli, încălecă şi porni a treia oară spre Valea Galbenă. Când zări Valea Amintirii, o străbătu repede şi ţinu ochii închişi, ca să nu poată vedea priveliştea cea dragă ce-i amintea de grădina părintească. Şi, înainte să ajungă în Valea Deznădejdii, culese frunze şi-şi astupă urechile, ca să nu audă glasul corbului. Dete pinteni calului şi străbătu cu bine valea. Acum prinse inimă şi ce mai avea de făcut i se păru uşor, pe lângă cele îndeplinite. Şi merse călare, de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa, şi sosi la gura Văii Galbene, unde străjuia balaurul. Dihania avea pretutindeni, afară de coadă, o pavăză de solzi tare ca oţelul încât nici o armă nu o putea răzbate. Când văzu pe feciorul de împărat, se pregăti să-l înghită; dar acesta se feri repede cu calul, înfipse sabia până în prăsele în coada balaurului şi-l pironi zdravăn de stâncă. În vreme ce balaurul se zvârcolea să scape, feciorul de împărat cără bolovani şi-i prăvăli, de înăbuşi dihania. Apoi călări voios în Valea Galbenă, unde zări palatul cu acoperiş strălucitor de argint şi cu zidul de oţel.
Frumoasa domniţă trăise bucuros primul an în palatul ei, se desfătase la vederea stâlpilor de preţ, a copacilor de aur şi a florilor din felurite pietre scumpe. Dar, după un an, se întristă şi rămase în odăile ei, şi nu mai vru să mai iasă afară, din Grădina cea strălucitoare. Şi când slujitoarele ei o întrebară ce-i lipseşte şi de ce e aşa de tristă, ea răspunse:
– E un an de când sunt în palatul acesta. Şi când am intrat aici era afară primăvară; şi acum trebuie să fie iarăşi primăvară. Eu însă nu mai pot să văd codrul verde şi câmpurile înflorite, pentru că ţineţi toate ferestrele închise. Şi de aceea am să mor…!
Atunci slujitoarele s-au speriat foarte, căci se temeau de mânia împăratului, dacă nu i-ar asculta porunca. Şi se temeau şi mai mult de mânia lui, la gândul că frumoasa domniţă ar muri. Şi o rugară mult să fie iarăşi veselă. Fecioara de împărat însă nu le ascultă şi nu gustă mâncare, nici băutură; şi se întristă atât de mult, încât frumuseţea i se duse. Atunci slujitoarele se înspăimântară şi deschiseră fereastra odăii; păsările cântau, cerul era albastru şi poiana verde, iar aerul proaspăt al primăverii pătrundea în valuri largi înăuntru. Fecioara de împărat se bucură, merse repede la fereastră şi, când simţi aerul înviorător de primăvară, se însănătoşi, redeveni frumoasă ca înainte.
Pe când stătea la fereastră şi privea la Valea Galbenă, se întâmplă să treacă un Zburător, puternic duh care trăieşte şi pe la peşterile munţilor şi care poate să capete orice înfăţişare. Se prefăcu în vânt şi, când adie pe faţa şi umerii frumoasei domniţe, se aprinse de dragoste şi jură că va fi a lui. Când veni noaptea, el se prefăcu într-un Făt-Frumos, luminos tânăr, şi-i grăi:
– Eşti cea mai mândră dintre fecioare şi nici un om nu e vrednic să-ţi desfacă brâul. Eu însă sunt mai puternic decât toţi muritorii şi împărăţia mea nu are margini. Urmează-mă şi fii a mea, te voi duce acolo unde e lumină veşnică, mai sus de nori, în vecinătatea soarelui…!
Atunci răspunse frumoasa fată de împărat:
– Mă dor ochii când te privesc şi nu pot suferi strălucirea ta; dacă te-aş urma, aş orbi, iar vecinătatea soarelui m-ar arde…!
Atunci, Zburătorul se întristă, se prefăcu iarăşi în stea şi se înapoie în cer. Acolo rămase el toată noaptea şi privi în jos, în cămăruţa frumoasei domniţe; razele lui însă erau palide şi lâncede, parcă ar fi fost întunecate de jale.
Şi când veni noaptea următoare, puternicul Zburător se prefăcu într-o ploaie şi căzu în odaia împărătească a fecioarei, unde luă înfăţişarea unui tânăr frumos, ai cărui ochi erau albaştri ca marea cea adâncă şi al cărui păr lucea în lumina lunii ca solzii peştilor. Şi grăi către ea:
– Urmează-mă şi fii a mea, te duc tocmai acolo unde nu pătrunde rază a soarelui, adânc, în miezul mării, unde dărui-ţi-voi castele de roşii corali şi de albe mărgăritare…!
Fecioara de împărat răspunse atunci:
– Mi-e frig în apropierea ta şi, dacă te-aş urma în palatele tale de mărgean şi de mărgăritare albe, unde nu pătrunde nici o rază a soarelui, atunci ar trebui să mor de frig…!
Şi puternicul Zburător se întristă şi zise:
– Ce trebuie să fac eu ca tu să mă iubeşti ? Cere ce vrei, dar fii a mea…!
Atunci domniţa cea frumoasă gândi să-i încerce puterea iubirii şi, dacă nici o jertfă nu i-ar fi prea mare ca s-o câştige, îi grăi:
– Ca să te urmez şi să fiu a ta, trebuie să te lepezi de toată puterea şi de nemurirea ta, trebuie să fii om ca toţi ceilalţi, ca să te pot îmbrăţişa fără să mă tem de tine…!
Atunci Zburătorul cel puternic se uită la fata cea frumoasă încât nici o jertfă nu i se păru prea mare pentru iubirea lui şi grăi:
– Fie după cum doreşti ! Mâine voi zbura la Scaunul Domnului şi-i voi duce înapoi nemurirea şi puterea pe care mi le-a dăruit, rugându-L să mă pre-schimbe într-un om slab, muritor, ca tu să fii a mea…!
Şi zicând cuvintele acestea, s-a prefăcut în curcubeu, s-a urcat în cer şi a rămas toată noaptea deasupra palatului fecioarei de împărat.
Şi în dimineaţa aceea, se ivi feciorul de împărat înaintea palatului şi călări împrejurul zidurilor, dar nu putu să intre pe nicăieri. Văzu că o fereastră este deschisă, dar e la aşa înălţime că nici o săgeată n-ar a-junge până acolo. Feciorul de împărat îşi aminti de floarea înălţătoare pe care i-o dăduse Sfânta Vineri şi-i dete drumul să zboare. Floarea trecu prin fereastra deschisă şi căzu în poala frumoasei fecioare de împărat pe când împletea din flori o cunună, iar florile erau de felurite pietre scumpe, albastre, verzi, roşii, şi frunzele, şi rămurelele erau de aur, toate luate din grădină. Când ea zări floarea ce căzuse în poala ei, scoase un strigăt de bucurie şi aruncă pe toate celelalte, care-i părură urâte pe lângă unica şi adevărata floare. Şi nu era decât o floare obişnuită, cum văzuse nenumărate, zilnic, în vremea când cutreiera slobodă. Şi sărută floarea, şi încântată sorbi mireasma ei, şi nu se putea sătura, privind vinişoarele gingaşe ale frunzelor. Apoi se duse repede la fereastra pe unde venise floarea, nădăjduind că vântul îi va mai arunca şi altele. Dar când ajunse la fereastră, zări pe frumosul fecior de împărat. El îi zise că a venit prin Valea Amintirii şi prin Valea Deznădejdii, că a ucis balaurul cel puternic, spre a ajunge până la ea şi spre a o duce acasă, de mireasă. Privirea florii deşteptase în fecioara de împărat dorul de vechea ei viaţă slobodă, aşa că ar fi părăsit bucuros palatul şi grădina de aur. Şi cu cât se gândea la primejdiile ce le înfruntase din iubire pentru ea, cu atât feciorul de împărat mai mult îi plăcea. Şi el stărui, rugând-o să-l urmeze ca mireasă în împărăţia tatălui său, spunându-i ce mare e puterea bunului său tată-împărat, ce are mai multe pietre scumpe decât aur are tatăl ei, că are mai mult aur decât are argint tată-său. Atunci frumoasa domniţă n-a mai putut să lupte cu a lui rugăminte şi iubirea ei pentru feciorul de împărat se aprinse puternic. Însă se gândi că nu poate să iasă din palat, pentru că toate uşile erau închise cu şapte chei, şi începu să plângă. Dar feciorul de împărat, cum văzu că picură lacrimile fecioarei, îşi aminti de pasărea dăruită de Sfânta Duminică şi-i dete drumul. Şi pasărea zbură – tot mai sus, tot mai sus – şi crescu – tot mai mare, tot mai mare. Iar când ajunse în faţa domniţei, îi grăi:
– Urcă-te pe spinarea mea, să te duc jos…!
Şi când ea pregetă, îi grăi din nou:
– Fii împăcată şi nu te teme de nimic…! Am apropiat pe unul de altul peste prăpăstii şi peste mări, şi peste zidurile cele mai înalte, mai mulţi tineri îndrăgostiţi decât florile primăverii…!
Atunci frumoasa fecioară de împărat prinse inimă, se avântă pe spinarea păsării şi se lăsă lin, la tânărul fecior de împărat, care o sărută gingaş, o urcă pe cal şi porni cu ea spre împărăţia-i părintească.
Tocmai în momentul acesta, sosise împăratul la palatul din Grădina de Aur să-şi vadă fecioara. Şi când văzu că ea fugise, fu cuprins de o straşnică mânie, porunci să fie omorâte slujitoarele şi alergă după fugari cu toţi călăreţii lui. Când feciorul de împărat zări pe cei ce-l urmăreau, întrebă pe domniţă:
– Cât de repede să călăresc spre a scăpa de sluji-torii tatălui tău ?
Şi ea grăi:
– Ca vântul…!
Atunci călăreţii împăratului nu mai putură să-l urmărească; împăratul însă avea un cal pe care i-l dăruise un vrăjitor şi se apropia tot mai mult de fugari. Şi iarăşi întreabă feciorul de împărat pe frumoasa domniţă:
– Cât de repede să călăresc spre a scăpa de tatăl tău ?
Şi ea răspunse:
– Călăreşte ca fulgerul…!
Dar când împăratul, apropiindu-se tot mai mult, şi-a încordat arcul şi a ţintit în feciorul de împărat, tocmai în acea clipă acesta i-a zis calului:
– Zboară ca gândul…!
Şi până să sfârşească vorba, au fost atât de departe, încât ceea ce înaintea lor părea nor întunecat, pe dată rămânea ca un nor în urma lor…
Şi pe când feciorul de împărat zbura cu frumoasa domniţă, Zburătorul cel puternic era deja la Scaunul lui Dumnezeu:
– Doamne, îţi aduc înapoi toată strălucirea şi puterea ce mi le-ai dăruit. Iubesc o domniţă a pământului, de aceea îngăduie-mi, o, Doamne, să fiu vremelnic şi slab ca ea !
Ziditorul însă îi răspunse:
– Tu nu ştii ce-mi ceri. Copiii pământului sunt ca spuma mării. O adiere de vânt îi plăsmuieşte, o adiere de vânt îi nimiceşte. Şi iubirea lor e ca o stea căzătoare, vine din cer, al ei mers este luminos, dar se stinge cum atinge pământul şi viaţa ei ţine numai o clipă…!
Zburătorul însă se rugă din nou. Atunci Domnul zise:
– Priveşte jos…!
Şi Zburătorul văzu cum frumoasa fecioară de împărat, care-i ceruse jertfa puterii şi a nemuririi, fugea în braţele unui fiu al pământului. Atunci o lacrimă căzu din ochii celui fără moarte, întâia de la începutul veşniciei, şi lacrima, căzând în fundul mării, se făcu mărgăritar. Şi pluti deasupra celor ce fugeau, deşi calul lor îi ducea iute ca gândul. El însă nu vroi ca unul să moară în braţele celuilalt, pentru că tot iubea pe fecioara de împărat. Luă deci o brăţară de preţ, cu pietre scumpe, care scânteiau ca tot atâtea stele, şi o aruncă înainte-le, pe ramurile unui copac. Şi cât de repede călăreau ei, frumoasa domniţă tot văzu brăţara strălucind şi zise feciorului de împărat:
– Să ne oprim, să văd lucrul cel minunat…!
El se opri, o coborî de pe cal şi se urcă în copac să ia brăţara. Şi când frumoasa fecioară rămase singură, Zburătorul cel puternic apucă o namilă de stâncă, mare cât un palat şi grea cât tot fierul ascuns în pământ, şi-i dete drumul asupra locului unde sta domniţa. Feciorul de împărat rămase însă neatins. Dar când văzu sfârşitul frumoasei domniţe, se prăbuşi îndorurat pe stânca de o zdrobise şi rămase întins trei zile şi trei nopţi. Apoi se sculă, urcă pe cal şi porni încet spre casă. Dar când ajunse în Valea Amintirii, nu putu merge mai departe şi se aşeză sub un copac. Şi păsările în ramuri viersuiau, preamărind minunata frumuseţe a fecioarei de împărat. Şi feciorul de împărat ascultă aceste cântece până muri. (cf. KBuk-2, 163 − 177).

CarDb = D. Caracostea, Două basme necunoscute din izvoarele lui Eminescu, Bucureşti, Editura Librăriei Socec & Co., 1926.

CarCrea = D. Caracostea, Creativitatea eminesciană, Iaşi, Editura Junimea, 1987.

ELuc = Mihai Eminescu, Luceafărul (ediţie, note, studiu introductiv, tabel cronologic, de prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu), Timişoara, Editura Aethicus (ISBN 973-8526-8-3), 2004.

EOp, VI = Mihai Eminescu, Opere, vol. VI – Literatura populară (introducere – poeme originale de inspiraţie folclorică – lirică populară – balade – dramatice – basme în proză – irmoase – paremilogie – note şi variante – anexe – exerciţii & moloz – caetul anonim – bibliografie – indices, cu 63 de reproduceri după manuscrise, ediţie critică îngrijită de Perpessicius), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1963.

KBuk-1 = Richard Kunisch, Bukarest und Stambul, Skizzen ans Ungarn, Rumunien und der Türkei, Berlin, Nicolaische Verlagsbuchhandlung, 1861 (ediţia a II-a, în 1865; ediţia a III-a, în 1869).

KBuk-2 = Richard Kunisch, Bucureşti şi Stambul − schiţe din Ungaria, România şi Turcia (traducere din limba germană, prefaţă şi note, de Viorica Nişcov), ediţia a doua, revăzută, Bucureşti, Editura Humanitas (ISBN 978-973-50-4606-4), 2014.

MIstR, I, II = Jules Michelet, Istoria revoluţiei, I, II, Bucureşti, Editura Minerva, 1973.

NEmo = Constantin Noica, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti, Bucureşti, Editura Eminescu, 1975.

Viena
Categorii
Cultură
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole