Ion Pachia-Tatomirescu Eminesciana zarişte a prim-temporalităţii / tinereţii în sonetul «Trecut-au ani…»

Meditaţia-sonet, Trecut-au ani…, de Mihai Eminescu, având ici-colo şi câteva accente elegiace, datează din decembrie 1883, an al întomnării depline a Geniului, după cum s-a mai spus, an în...
Viena

Meditaţia-sonet, Trecut-au ani…, de Mihai Eminescu, având ici-colo şi câteva accente elegiace, datează din decembrie 1883, an al întomnării depline a Geniului, după cum s-a mai spus, an în care Mihai Eminescu îmbogăţeşte cu noi capodopere spaţiul spiritual-valahofon şi al romantismului universal: Luceafărul, Glossă, Odă (în metru antic), Veneţia, Cu mâne zilele-ţi adaogi…, Pe lângă plopii fără soţ, Şi dacă…, Peste vârfuri etc.
Tema scurgerii ireversibile a vremii, a timpului terestru făfă atributele zborului de colibri, sau fugit irreparabile tempus, după stihul celebru din Georgicele (III, 284), de Vergiliu, cunoaşte nebănuite, mirifice străluciri romantice în creaţia eminesciană, îndeosebi, în această meditaţie-sonet:
[I-1 (catren)]
Trecut-au ani[1] ca nouri lungi pe şesuri [(măsura / m: 11) a]
Şi niciodată n-or să vie iară, [(m: 11) b]
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară [(m: 11) b]
Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri [(m: 11) a] //

[II-2 (catren)]
Ce fruntea-mi de copil o-nseninară [(m: 11) b]
Abia-nţelese, pline de-nţelesuri – [(m: 11) a]
Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri, [(-esuri) a]
O, ceas al tainei, asfinţit de sară. [(-ară) b] //

[I-3 (terţină)]
Spre-a smulge-un sunet din trecutul vieţii, [(-eţii) c]
Spre-a face, suflet, ca din nou să tremuri, [(-emuri) d]
Cu mâna mea în van pe liră lunec; [(-unec) e] //

[II-4 (terţină)]
Pierdut e tot în zarea tinereţii [(m: 11) c]
Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri – [(m: 11) d]
Iar timpul creşte-n urma mea… mă-ntunec…! [(m: 11) e]
[în ceea ce priveşte ritmul, „dominant“
este iambul :
_ _ / _ _ / _ _ / _ _ /_ _ / _ ].

Comparaţia din „deschiderea“ sonetului, ani ca nori…, are convergenţă lirico-semantic-sincretică într-o mai des întâlnită sintagmă-metaforă a creaţiei eminesciene, umbra vremilor (Sonet III), sau umbra timpului; prin analogia: timp / ani – nouri / umbre (lungi pe şesuri) se revelează sinestezic scurgerea „material-vizibilă“, vectorizată, a timpului, dinspre „naşterea lui“ spre infinirea lumilor, dinspre copilăria de aur către „asfinţitul“ vârstelor.
Pe măsură ce creşte vremea, copilăria cu steaua ei ne luminează din urmă, din urma-ne ce se tot îndepărtează, se-ntunecă; revenirea acestei primăveri a vârstei, a purităţii, renaşterea „lebedei“ copilăriei aidoma păsării Phoenix sunt imposibile şi pentru eroul liric, pentru „protagonistul“ meditaţiei; timpul şi puzderia secundelor lui se aseamănă nourului − de pe celestele şesuri − cu miriada-i de microscopice „grăunţe“ de apă, cu puzderia de picături de ploaie, amintindu-ne, poate, pilda (râului) lui Heraclit din Efes (535 − 470 î. H.), potrivit căreia totul curge ireversibil, panta rhéi.
George Călinescu accentua fulgurant, între altele înrăzăritor-tangente, modul alb-fotonic al copilăriei:
«…poezia de aspiraţiuni intelectuale este şi mai pură, când s-a extripat în ea orice năzuinţă erotică; astfel este castul sonet Trecut-au anii…[1], evocând o vreme fabuloasă, pierdută dincolo de pragul timpului nostru mişcător, în care copilăria îşi păstrează modul ei alb, prin nealterare cu nici o aluzie de maturitate» (CO, V, 119).
„Modul alb“ al copilăriei nu poate fi repetat, pentru că anii din fluviul-timp, trecând peste şesuri – fie terestre, fie celeste – «niciodată n-or să vie iară»; între adverbul „temporal-negativ“, niciodată, şi adverbul „repetitiv-temporal“ / „ciclic“, iară, („din nou“), Mihai Eminescu „a încastrat“ o formă negativă de viitor, obţinută dintr-un conjunctiv precedat de auxiliarul vrea / voi, aferezat, la persoana a III-a plural, tipică oralităţii, îndeosebi graiurilor / subdialectelor bucovinean şi oltean; liricosemantic, forma verbală respectivă este „bivalentă“ : a) n-or să vină iară; b) n-or să vie, adică să vieze, de la a viá / a vieţui, ori, în trenă semantică „pe ligament“, restrictiv-repetitiv: n-or / „nor“ („nour“).
Purificator-înălţarea de respiraţie inter-neuronală şi atrială-de-suflet (chiar „până în cel de-al nouălea Cer“ din decada Atoatecreatorului), sau katharsis-ul lui Aristotel (384 − 323 î. H.) − «căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară» −, în acea vârstă de aur, se datorează – în mare măsură – tradiţiei culturale multimilenare, înrădăcinată în orizonturi mitice / magic-totemice, ori tezaurului folcloric de cântec, de înţelepciune: «poveşti şi doine, ghicitori, eresuri / ce fruntea-mi de copil o-nseninară / abia-nţelese…»; „abia-nţelese“ atunci, dar «pline de-nţelesuri» acum, «în asfinţit de sară».
Orice încercare de a re-desfăşura sufletul matur, de a retrăi intens-luminos cum atunci, în aria pe care şi-a pus amprenta copilăria cu încântecul ei, cu descântecul ei, este zadarnică. Şi «ceasul tainei» în van îl împresoară pe liricul protagonist cu umbrele-i.
Vibrarea sufletului („acum“) nu mai are intensitatea („de atunci“,) din vârsta de aur. Din „trecut“ nu poate fi smuls „al vieţii sunet“ pentru ca sufletul „să tremure“ din nou
(şi …ars poetica pelasgo- > valahului Orfeu s-a oprit „iniţiatic-zalmoxian“, adică „nemuritor-cogaionic“, pe limita tragică a dovedirii contrariului).
Re-învierea unei lumi trecute prin forţa / puterea lirei este problema fundamentală a Poetului – dar «cu mâna mea în van pe liră lunec», căci «pierdut e totu-n zarea tinereţii» şi «mută-i gura dulce-a altor vremuri».
George Călinescu contoriza în acest sonet al lui Eminescu şi „halucinaţiuni ale simţului temporal“:
«imaginile din care rezultă noţiunea lui de vârstă se înmulţesc cu atâta intensitate, încât poetul are senzaţia unei creşteri uriaşe a trecutului, […] mai mult, că punctul iniţial al măsurii a pierit cu totul […], că în sfârşit amintirea se îneacă în „valurile vremii“…» (CIlro, 466).
Percepţia temporalităţii în opera lui Mihai Eminescu se desfăşoară într-o neasemuit-genială gamă, cu înteţire pe registrele „conjugării lirice“ datorată şi excepţionalei sale pregătiri filosofice, şi celei mai profunde înrădăcinări a Poetului (a „Lirosofului“, cum zis-a mai întâi marele critic şi istoric literar Vl. Streinu) în realitatea-ne cea de toate zilele înrăzărită extrem de original prin Creştinismul Nostru Cosmic-Pelasgo- > Valaho-Dac: trecutul „trăit“ («iar timpul creşte-n urma mea… mă-ntunec!») este imens în raport cu prezentul care „se trăieşte“ (de vreme ce «cu ieri viaţa ta o scazi / şi ai cu toate astea-n faţă / de-a pururi ziua cea de azi») şi cu viitorul „ce ar putea fi trăit“.
Omul de geniu are o neobişnuită acuitate a perceperii timpului din „clipa eternă“ cu ale ei limite tragice şi cu o altă intensitate a trăirii pe unitate / segment de timp
(incandescenţa trăirii minutului la omul de geniu – după cum se ştie – poate anula / „carboniza“ omul obişnuit, dacă i s-ar inocula cumva „minutul-geniu“, după cum remarca şi Nichita Stănescu prin 1979).
Şi adâncimea meditaţiei eminesciene trebuie abordată din „clipa eternă“ dată Poetului în lupta cu îngerul / demonul-Timp, cu absoluta cunoaştere, căci «icoana stelei ce-a murit / încet pe cer se suie: / era pe când nu s-a zărit, / azi o vedem, şi nu e» (La steaua).
În strofa a patra – terţina secundă –, ni se relevă cheia timpului ce se constituie în zarea tinereţii, „zarişte“ în care se află totul, mai mult ori mai puţin „pierdut“, în funcţie de angajarea fiecărui ens > ins sub curcubeul arcuit între câmpia adevărului şi priveliştea fiinţei, înrăzărite aproape cogaionic-nemuritor, ori, şi mai sigur, zalmoxian, mai întâi, prin Platon, în Phaidros; este totul / întregul de lumină dăruit doar acestui orizont al vârstei de aur, al tinereţii*.

Note (inclusiv cea de sub asterisc) şi sigle:

[1] Textul sonetului este reprodus cu maximă fidelitate după manuscrisul 2260 aflat în Academica Bibliotecă Română din Bucureşti, publicat (dar nerespectat la terţina primă) de Petru Creţia (1927 − 1997) în volumul M. Eminescu, Sonete , Editura Porto-Franco, Galaţi / Muzeul Literaturii Române, 1991, p. 70 sq.; în ediţiile Maiorescu, versul din „deschiderea“ sonetului este «Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri»; şi terţina întâi se înfăţişează astfel: «Să smulg un sunet din trecutul vieţii, / Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri ?/ Cu mâna mea în van pe liră lunec;» – cf. Mihai Eminescu, Poesii – ediţia a X-a, cu prefaţa semnată de Titu Maiorescu, datată «Bucureşti, Octomvrie 1897» –, p. 39; M. Eminescu, Poezii / Proză literară, vol. I – ediţie de Petru Creţia, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1978, p. 149.

CO, V = G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, V, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, 1936.
CIlro = G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent (ediţia a doua, revăzută şi adăugită), Bucureşti, Editura Minerva, 1982.

* O variantă a eseului Eminesciana zarişte a prim-temporalităţii / tinereţii în sonetul «Trecut-au ani…» a fost publicată în revista în «Rostirea Românească» (Sibiu, Timişoara), anul V, nr. 7-8-9 / iulie-august-septembrie, 1999, pp. 95 – 97.

Viena
Categorii
Cultură
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole