„Istoria nu este cea din manuale, ci modul prin care ne raportăm la ea“

Interviu cu Mihai GHYKA În cadrul Festivalului Internațional de Tea­tru de la Sibiu (14-23 iunie 2019), am văzut un spectacol inedit, care oferă o voce noii generații de a...
Viena

Interviu cu Mihai GHYKA

În cadrul Festivalului Internațional de Tea­tru de la Sibiu (14-23 iunie 2019), am văzut un spectacol inedit, care oferă o voce noii generații de a comenta și de a-și asuma istoria recentă – Istorie la persoana I, proiect coordonat de criticul de teatru Oltița Cîntec, alături de actorii Ioana Natalia Corban, George Cocoș, Alex Iurașcu (o producție a Teatrului Luceafărul din Iași), este un spectacol-document ce prezintă istoria dintr-o perspectivă personală, subiectivă, cuprinzînd mărturii ale actorilor (născuți în ‘89 și ‘90), opinii ale unor adolescenți cu care s-a lucrat la un focus-grup, dar și perspectiva unui personaj discret și, în același timp, puternic ancorat în realitatea sociopolitică a României, prințul Mihai Ghyka, moștenitorul direct al ultimului domnitor din Moldova, înainte de Al.I. Cuza, Grigore Alexandru Ghyka. Mihai Ghyka este cunoscut atît ca fiind descendent al familiei de domnitori moldoveni Ghyka, precum şi ca unul dintre cei mai apreciaţi manageri şi consultanţi comerciali din România. A activat în două multinaţionale, ocupînd postul de Chief Commer­cial Officer la Vodafone, şi de două ori pe cel de CEO la ABInbev Romania. În 2009 a fost parte dintr-un grup restrîns de lideri din toată lumea, ca bursier al programului Eisenhower Fellowship USA. A fost pentru scurt timp consilier al ministrului Culturii, Theodor Paleologu, şi, în perioada decembrie 2015-iunie 2016, secre­tar de Stat la Ministerul Culturii. În perioada 2009-2013, a fost presedintele Con­si­liului Fon­dului Cultural Naţional. A fost preşedintele şi vicepreşedintele International Adver­tising Asso­ciation, fiind şi acum membru în Senatul IAA. Astăzi predă cursuri de marketing şi publicitate la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Jurna­lism şi Ştiinţele Comunicării, şi oferă consul­tanţă prin intermediul propriei firme. Conco­mi­tent, a restaurat conacul istoric al familiei sale din judeţul Vrancea şi urmăreşte să păstreze moştenirea cea mai de preţ construită timp de sute de ani de familia sa: un mod elegant de a trăi.

Istorie la persoana I ne invită să reevaluăm modul în care privim evenimentele istorice, propriul nostru statut în construirea micii și marii istorii. Sînteți un om interesat de ro­lul istoriei și iată că acum apăreți ca personaj într-un spec­tacol-document, un proiect inedit în spațiul teatral românesc. Ce v-a convins să faceți parte din proiectulul coordonat de Oltița Cîntec?

Este o relație construită în timp, l-am cunoscut mai întîi pe profesorul şi scriitorul Florin Cîntec, soțul Oltiței, cînd am fost împreună în Consiliul științific al AFCN. Florin a fost în două rînduri în Consiliu, deci ne-am cunoscut destul de bine, dînșii fiind niște repere culturale ale Iașului. Familia mea fiind într-o legătură istorică cu Iașul, firește că i-am îndrăgit, s-au creat punți, proiecte comune și cred că așa va rămîne pentru mulți ani. Sincer, nu mă așteptam să îmi facă o asemenea propunere, nu am înțeles foarte bine cum avea să se materializeze proiectul, ceea ce cred că a fost un avantaj pentru mine, întrucît nu am avut emoții, am fost foarte degajat în timpul filmărilor. Apoi, văzînd spectacolul, pentru că nu am jucat și nu am fost evocat niciodată într-o piesă de teatru, m-am sim­țit puțin jenat. Nu mă așteptam să fiu unul dintre personaje – au fost două mărturii exterioare, cea a unui maior din Armata Română, care este acum la pensie, și a mea. Cred că este un spectacol foarte puternic, e un spectacol documentar, la care s-a lucrat cu foarte mare grijă, am fost impresionat de puterea de a evoca pagini de istorie și, în același timp, de modul în care ele se relaționează cu prezentul, cu noile tehnologii, cu tinerii de azi, de faptul că actorii jucau propriul rol, își aduceau la suprafață amintirile lor. Mi s-a părut o idee foarte inspirată de a deschide spectacolul cu Ioana Corban, ea s‑a născut în 1989, ceea ce reprezintă o deschidere excepțională a cadrului, este anul de referință pentru istoria recentă a României. Acest fapt te pune în temă și îți stabilește cadrul de joacă pentru ora care va urma într‑un mod foarte clar. Nu intri treptat în atmosferă, cum se întîmplă de multe ori. Înainte de începerea spectacolului, cei trei actori joacă pe scenă jocuri pe care le jucam noi în spatele blocului în anii ’80, conferă un aer de familiaritate și te aduc într-o modernitate a spectacolului de teatru care cred că e necesară.

Ce v-a atras atenția cu privire la perspectiva acestei generații asupra comunismului?

Eu am șansa de a avea un copil de 18 ani, cu care comunic bine și care îmi destăinuie destul de mult din perspectiva pe care generația lui o are asupra vieții, asupra istoriei. Cred că lucrurile au fost foarte bine prinse în spectacol, modul de raportare este unul în primul rînd care ține de istoria proprie – un titlu foarte inspirat – și de anecdoticul ei. Poți rămîne cu o imagine a comunismului prin cozile pe care le făceam? Fără îndoială că da. Prin faptul că aveam doar două ore de televizor și că o anumită parte a țării se uita la vecini, unii la bulgarii, alții la sîrbi, unguri sau ruși, sînt detalii, dar extraordinar de grăitoare pentru modul nostru de viață, iar Oltița Cîntec re­dă foarte plastic epoca. Pînă la urmă, istoria nu este cea din ma­nuale, este modul prin care ne raportăm la ea. Cumva, mi-a dat mult de gîndit și asupra fami­liei noastre. Pentru că dacă te-ai născut în familia Ghyka, Canta­cuzino, Popescu sau Ionescu ține de destin, nu ai nici un merit pentru asta, cred că ai mai degrabă o obligație pe care trebuie să ți-o asumi atunci dacă ai un nume pe care l-au creat alții. Modul de raportare la istorie reprezintă provocarea spectacolului – cum ne raportăm la istoria de ieri și la istoria de azi?

Ați plecat din țară în 1989. Cum v-a schimbat asta destinul? Cum v-a schimbat raportarea la istoria noastră?

Cred că fiecare dintre noi este în primul rînd rodul educației pe care a primit-o și apoi al întîlnirilor pe care le-a avut în viață. Eu am primit o educație destul de spartană și ar fi fost și greu să fie altfel, pentru că nu aveam mijloacele necesare pentru a fi răsfățat, pe de o parte, și, pe de alta, familia mea, ca multe alte familii de români, a avut multe de suferit în timpul comunismului; dacă mă tăiam cu un ciob de sticlă la picior pe stradă, cînd jucam fotbal, mama îmi spunea că alții au murit pe front sau au pierdut moșii și averi, așadar eu de ce mă plîng că m-am tăiat la picior? Cînd am plecat – și a fost prima dată cînd ieșeam din țară –, în iunie 1989, în Canada, după 10 ani de hîrtii pe care le-a făcut mama, am vîndut apartamentul nostru pe nimic și cu mai mult de jumătate din bani am plătit biletele de avion. Am zburat cu Tarom, București-New York. Am traversat New Yorkul cu mașina, iar văzînd autostrăzile, cartierele, magazinele, lumea de pe stradă, am avut lacrimi în ochi și mi-am dat seama cît de săraci sîntem, cît de departe și de înapoi ne-a ținut comunismul în istorie. A fost un șoc, era ca într-un scenariu de film, în care cineva congelat e dus cu 100 de ani înainte. Pe mine m-a schimbat fundamental, fiind și student la economie, am făcut bussiness administration – ce bussiness administration puteai face în România comunistă? Am învățat totul de la zero, nu înțelegeam conceptul de cerere și ofertă, nu înțelegeam reglarea prețurilor, ce înseamnă concurență, ce înseamnă monopol. Din punctul de vedere al definirii mele, a fost o șansă care m‑a schimbat fundamental, ca pentru orice tînăr care ajunge într-o altă cultură. Cred însă că pentru cei care au plecat în timpul comunismului și într-o perioadă de formare e covîrșitor. Asta m-a ajutat, de fapt, să revin în țară, pentru că investitorii străini căutau români care erau formați afară, care înțelegeau bussinessul occidental și care erau dispuși să clădească ceva sănătos la ei în țară. Cumva, am plecat pentru a putea să mă întorc mai bun.

Nu v-a tentat să rămîneți definitiv acolo?

M-a tentat atîta vreme cît mai era comunism aici, adică șase luni, apoi mi-a fost clar că rostul meu e în țară și că aici sînt toți ai mei și, dacă îmi pasă de România, trebuie să mă întorc și eu aici, să îmi suflec mînecile cît pot.

Ce vă leagă cel mai mult de țară?

Cred că Moldova, oamenii. Românii, cei autentici, nepervertiți de fuga după profit, după imediat, după un rezultat material. Pînă la urmă, de ce aparținem unui loc? Pentru că ne-am născut acolo și pentru că înțelegem limba, obiceiurile, tradițiile. De ce sînt un om atît de legat de patrimoniu? Pentru că patrimoniul e identitatea noastră și, dacă știm să ne prezervăm patrimoniul și să-l punem în valoare sau măcar să îl protejăm înainte de a-l pierde, atunci știm cine sîntem. Dacă ai înțeles aceste coordonate, ești în țara ta, împlinit la locul tău.

Cum vedeți acest moment istoric în care trăim? Spre ce duce? La ce v-ați fi așteptat?

Din punct de vedere economic, pentru că sînt un homo economicus, cred că sîntem pe calea cea bună, am ajuns la un PIB mai mare de 200 de miliarde de euro pe an, cred că Bucureștiul reprezintă un pol economic extrem de puternic în regiune, nu doar în țară, are un PIB per capita mai mare decît Atena, Budapesta, decît multe alte orașe importante europene, în regiune contăm din acest punct de vedere. Există o creștere economică continuă de cîțiva ani și există încă un apetit al investitorilor străini de a veni în această țară și de a clădi bussinessuri, dar, în primul rînd, relații economice sănătoase. Acesta este ochiul care rîde. Ochiul care plînge este acela al devenirii acestui neam și aici mi-e teamă că am ratat un start care ar fi putut fi mai frumos, și din punct de vedere economic, dacă am fi știut să ne definim niște obiective, o identitate. Odată ce îți definești identitatea și știi cine ești, ești cu capul sus într-un mod justificat.

Exact acum zece ani, am avut șansa de a avea o bursă în Statele Unite, a Fundației Eisenhower, care acordă burse persoanelor care se află la mid career – sub 40 de ani. În fiecare an, vreme de două luni, ei sînt puși în contact de această fundație care a fost gîndită de președintele Eisenhower cu oameni străluciți din domeniul lor. Cosmin Alexandru, Tudor Giurgiu, Vlad Voiculescu au fost printre bursierii acestei fundații, mă bucur că mă număr printre oameni ca ei. Tema de care m-am ocupat a fost brandingul de țară. Am studiat destul de mult să văd cum și-au dezvoltat brandul de țară alte țări și mai cu seamă care sînt fundamentele brandului american și cum au reușit să construiască un brand atît de puternic, care azi domină lumea. Marile imperii s-au bazat în primul rînd pe o forță interioară, și asta este ceea ce ne lipsește azi. E foarte greu să ai un rol și un cuvînt de spus în lume sau măcar în regiunea ta atîta vreme cît tu nu știi la ce ești bun. Această perpetuă lamentare de 25 de ani – deși a existat un moment de entuziasm post-’89 –, ne lamentăm că sîntem prea leneși, prea incapabili, prea corupți, prea confuzi, prea puțin dezvoltați, nu servește la nimic. E mult mai bine să știi foarte clar care sînt lucrurile bune pe care le ai, să le pui în evidență, să fii mîndru de ele fără a te bate cu pumnul în piept. Sînt departe de sloganul „mîndru că sînt român“, cu stegulețul și tricolorul în piept. Dar poți vorbi cu capul sus și cu mîndrie de țara ta atunci cînd te prezinți unui străin. Cred că asta am ratat, un plan de țară și de identitate națională, și nu pare că astăzi există cineva care să fie preocupat de asta, dintre decidenții care ar putea să o facă.

Un alt tren ratat este cel al devenirii noas­tre intelectuale. Se citește din ce în ce mai puțin, chiar dacă se vînd din ce în ce mai multe cărți. Rămîn niște biblioteci pline și necitite. Cît eram la Ministerul Culturii, am avut șansa de a merge la Tîrgul de la Leipzig, de a semna împreună cu ministrul Vlad Alexandrescu „România, invitată de onoare la Tîrgul din 2018“, și discutam cu directorul Tîrgului, care spunea că a crescut cartea digitală, dar în Germania reprezintă 15 la sută din vînzările editurilor. Este o cotă importantă, dar cartea digitală nu a înlocuit cartea pe hârtie. S-a adăugat la ea.

De multe ori pare că istoria nu ne-a învățat nimic. În ciuda faptului că am trecut prin două dictaturi în secolul trecut, au început să apară iar, în lume, tendințe extremiste, de pildă în Un­garia sau Polonia, chiar și Franța. Se produc ele din cauza unei necunoașteri adecvate a istoriei?

Mă uit la două evenimente, unul de acum trei ani, și unul recent. Cel de acum trei ani, alegerea lui Donald Trump în State Unite, care a însemnat o schimbare fundamentală în modul de a privi rolul Americii în geopolitica mondială. Trump a venit pe un val al nemulțumirii americanilor  față de „politica corectă“, de limba de lemn și de „establishmentul“ politic de la Washington. Dacă vă uitați pe structura votului, veți observa că sînt foarte mulți dintre americanii de rînd care l-au votat, muncitorimea urbană, nu doar ruralul. De ce a existat acest val și de ce ne-a surprins? De fapt, noi trăim de foarte multe ori într-o bulă, într-un univers al intelectualilor care sînt conectacți la evenimentele lor, la o elită a ideilor, dar pierdem contactul cu ceea ce se întîmplă în America profundă sau în România profundă. Și atunci intervin surprizele. Atît în Ungaria, cît și în Polonia, dar mai cu seamă în America, nici o clipă nu se pune la îndoială procesul democratic. Alegerile sînt un proces acceptat, cu niște reguli care nu au fost schimbate și care se derulează la termen, al căror rezultat nu este falsificat, așa cum s-ar întîmpla în Egipt, unde un politician îmi spunea că 90 la sută dintre voturi sînt cumpărate. Nu văd aici un risc de dictatură.

Al doilea exemplu este Turcia. La Istanbul, Erdoğan și-a permis să anuleze niște alegeri democratice și a primit o lec­­ție mult mai dureroasă din punct de vedere strategic. A fi prea puternic te orbește, în sensul că nu mai accepți înfrîngerea. Și ar fi fost mai acceptabilă o înfrîngere cu 0,02 la sută decît una cu 3 la sută a doua oară. Astfel, Erdogamn a pierdut de două ori Istanbulul. O pierdere simbolică, ce îmi dă speranțe pentru o țară noneuropeană.

Revenind la Europa, cred că s-a mers puțin prea departe cu political correctness-ul și cu procesul de integrare europeană și cu niște norme europene care au venit de la centru și pe care multă lume, mai ales în mediul rural sau în păturile mai puțin instruite ale societății, dar care reprezintă masa mare de oameni, le-au intrepretat prost. Îmi amintesc de țăranii din Sardinia, care spuneau: „Păi cum, brînza mea pecorino nu o mai pot vinde la piață pentru că nu este recunoscută de Europa și îmi spun să investesc în mașini de inox care îl pot face steril? Aici așa se vinde de secole, străbunicul meu făcea la fel, dintr‑odată Bruxellesul îmi spune că nu mai e bine?“. Sardinia este rodul acestei fierberi de la baza societății, pe care de multe ori o ignorăm.

În clipa în care apare un derapaj al puterii, democrația îți permite ca la următorul ciclu electoral să existe un reflux, așa cum după Donald Trump, după al doilea mandat, pentru că nu văd să piardă, va veni un democrat așezat, instruit, cu o școală diplomatică bună, așa cum erau Hillary Clinton sau Obama, și nu un socialist cvasicomunist, cum e Bernie Sanders, ce riscă să aducă un regim mult mai traumatizant decît cel al lui Donald Trump. Flux-reflux este mecanica, exact ca la bursă.

Pericolul uitării este unul dintre cele mai mari. Cel mai important este să se vorbească pe cît de mult posibil despre ceea ce s-a petrecut în istoria noastră recentă – așa cum se accentuează și în spectacolul Oltiței Cîntec.

Cred că are două mari merite spectacolul Istorie la persoana I – modul de co­nectare cu tinerii, prin dinamica spectacolului, prin noile tehnologii folosite. Pe de o parte, am fost uimit să văd cîte lucruri se pot face cu un telefon, cu o cameră video, cu muzică și proiecții, într-un mod extrem de dinamic, cu un umor de foarte bună calitate și cu un natural care nu e vulgar nici­odată. Un spectacol care rămîne autenic și delicat totodată. Pe de altă parte, cred că trebuie gîndit modul în care ne raportăm la istorie. Și acesta este mesajul pe care îl iei, indiferent de backgroundul tău, de vîrstă sau de educație. Ceea ce spunea maiorul mărturisitor din spectacol mi-a dat foarte mult de gîndit, și nu cred că sînt singurul, cînd spunea că îi numim eroi doar pe cei care mor pe front, în timp ce îl uităm pe eroul de lîngă noi care s-a întors de pe front, care a fost la fel de eroic în comportament ca și colegul lui care a avut neșansa de a muri. Noi am avut în familie un străunchi, Mihai Orleanu, care la vîrsta de 34 de ani, după doi ani de front, a fost arestat, predat rușilor, dus în Siberia și a făcut 16 ani de pușcărie. Pentru faptul că el s-a întors acasă și pentru că alte persoane din familie făcuseră mai multă pușcărie decît el, a fost considerat un anodin. Ma­ma spunea despre el că era eroul necunoscut, și e perfect adevărat. De multe ori ne raportăm la persoanele excepționale care au dispărut, uitînd de eroii de lîngă noi. Acest spectacol are potențialul de a ne face să ne regîndim raportarea la istorie.

Un spectacol despre amintiri. Care este cea mai impactantă amintire din perioada comunismului?

Cred că ceea ce m-a format a fost șansa de a fi într-un liceu bun, cu cîtiva profesori dedicați – și cred că așa se clădește o Românie mai bună –, care își iau menirea în serios, care se sacrifică – un cuvînt mare, dar așa e – pentru elevii și studenții lor. Am avut șansa de a avea, la limba și literatura română, un profesor armean, Kevorkian, care îi chema pe Eugen Simion, Petru Creția, Manolescu ş.a. să ne vorbească o oră în liceu. Acce­sul era liber, ne înghesuiam toți într‑o sală de clasă, pentru noi era o gură de oxigen. Am avut șansa să o am profesoară pe Mihaela Miroiu – e prima oară cînd o spun –, care a făcut un fel de disidență într-un mod extraordinar, este omul care, la orele de constituția României, ne spunea, cu subiect și predicat: „Știți, colectivizarea s-a făcut în zece ani, pentru că țăranii nu dădeau pămînturile de bunăvoie și de multe ori partidul a trebuit să îi forțeze, să îi bruscheze și unii să fie împușcați“. În 1986,1987, spunînd astfel de lucruri, într-o sală de curs dintr-un liceu important din București, riscai să fii ridicat de Securitate a doua zi. În clasă era o liniște deplină și eu mă gîndeam cum de această femeie nu are frica de a fi arestată. Mi‑era teamă că, în clipa în care se termina ora, o să vină cineva și o să o ridice de acolo. Acești oameni m-au inspirat, n-am avut șansa să îi cunosc pe Radu Filipescu sau pe Doina Cornea, dar ei cumva deschideau o fereastră de lumină în sufletele noastre și cred că ne arătau că sistemul poate fi șubrezit.

Interviu realizat de Silvia DUMITRACHE

Viena
Categorii
Sens GiratoriuUncategorized
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole