Iubesc în mod deosebit arborii – Interviu cu scriitorul, jurnalistul, traducătorul şi profesorul Radu Sergiu Ruba

Scriitorul, jurnalistul, traducătorul şi profesorul Radu Sergiu Ruba, este o personalitate complexă a culturii româneşti, care s-a remarcat atât în domeniul literaturii şi educaţiei, cât şi spaţiul vieţii social-politice...
RADU SERGIU RUBA
Viena

Scriitorul, jurnalistul, traducătorul şi profesorul Radu Sergiu Ruba, este o personalitate complexă a culturii româneşti, care s-a remarcat atât în domeniul literaturii şi educaţiei, cât şi spaţiul vieţii social-politice fiind un permanent susţinător  al drepturilor persoanelor cu dizabilităţi din România.

Originar din Ardud (judeţul Satu Mare) a avut neşansa de-şi pierde complet vederea la vârsta de 11 ani, astfel după terminarea cursurilor primare în localitatea Răteşti se înscrie la Şcoala pentru Nevăzători din Cluj şi urmează, apoi, cursurile Facultăţii de Limbi Străine a Universităţii din Bucureşti. După absolvirea facultăţii, în 1978, devine profesor de limba franceză, este inspector în Ministerul Educaţiei şi activează ca traducător, interpret şi ziarist în presa scrisă şi la radio.

Membru al Uniunii Scriitorilor, Radu Sergiu Ruba a debutat editorial ca poet în 1983, cu volumul „Spontaneitatea înţeleasă” Editura Cartea Românească. Au urmat apoi volumele „Iluzia continuă” (versuri – Cartea Românească 1988), „La Zodiac, birjar!”, „Iubirea şi Orientul”   (poeme în versuri şi proză – Ed. Phoenix, 1994), „Constelaţia Homer – Antologia Scriitorilor Nevăzători din România” (Ed. SAS Bucureşti, 1996), „Contrabanda memoriei” (proză scurtă – Cartea Românească, 1997), „Papa Ioan Paul al II-lea şi România” (în colaborare – Ed. Z 2000, 1999), „Dacă pleci în căutarea mea” (poeme, Antologie de autor – Axa, Colecţia La Steaua, Botoşani, 1999), „Marginal” (versuri – Dacia, 2001), „Dialoguri şi eseuri „( Ed. Muzeul Literaturii Române, 2001, reed.2002), „Graţia Dizgraţia” (versuri – Ed. Vinea, 2003), „Demonul confesiunii” (roman – Redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate – este cel dintâi roman din literatura română scris cu ajutorul unui program de voce electronică – reed. Limes, 2009), „Traversarea” (poeme în versuri şi proză; antologie de autor – Tipo Moldova, 2012), „O vară ce nu mai apune” (roman Humanitas, 2014), „O mie de ani în o sută una enigme” (în colaborare cu Nicoleta Ruba – Ed. Limes, 2015). A fost inclus în numeroase antologii şi volume colective  cu poezie, proză scurtă, eseu şi traduceri, tipărite de editurile Phoenix, Tritonic,  Eikon, Muzeul  Literaturii Române, Tipo Moldova.

În prefaţa romanului apărut în 2014, Radu Paraschivescu îndrăzneşte, printr-o asociere fericită, să îl compare cu Borges şi stabileşte că  : „Radu Sergiu Ruba scrie despre şaradele vieţii, despre farsele, descompunerile şi recompunerile ei. Prozele lui stau la confluenţa dintre istorie, geografie şi biografie. Le citeşti cu emotia elevului care, pe vremuri, aştepta ca soarele să prindă în raza lui picătura de cerneală suspendată în vârful peniţei. Apoi îţi vine să mângâi paginile şi să mulţumesti celui care rastoarnă miere peste creştetele noastre. Fiindcă tocmai ai avut parte de ceva frumos şi sfâşietor.“

Cunoscător a şase limbi străine, Radu Sergiu Ruba este un talentat traducător şi a tradus, din franceză romanele lui Michel Tournier : „Vineri sau viaţa sălbatică”, „Jurnal extim” iar din Gilles Lipovetsky a tradus studiul „A treia femeie”.

Cea mai însemnată distincţie literară pe care a primit-o până în prezent este Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române, pentru romanul „O vară ce nu mai apune”, acordat în decembrie 2016. Ca lingvist, scriitor şi pentru realizările în plan social, autorul a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural al României în grad de Cavaler de către preşedintele statului în anul 2008.

De mare preţ în cadrul proiectelor ce ţin de drepturile persoanelor cu deficienţe de vedere este realizarea şi difuzarea constantă, timp de peste 25 de ani, la Radio România a Emisiunii „Ochiul Interior”, o emisiune radiofonică în care dl. Radu Sergiu Ruba, a scos din anonimat sute de oameni. Pe unii i-a salvat de la acte de discriminare, pe alţii i-a îndrumat spre şcoli sau universităţi, ori i-a orientat spre medici oftalmologi cu geniu terapeutic. Să nu uităm că domnia sa a fost Preşedintele Asociaţiei Nevăzătorilor din România, a fost consilier al ministrului muncii (2010-2012) şi membru în consilul de conducere al Uniunii Europene a Nevăzătorilor.

Pentru realizările obţinute în plan social, pentru opera sa literară şi activitatea jurnalistică, dl. Radu Sergiu Ruba  a fost distins,  în anul 2008, cu Ordinul Meritul Cultural al României în grad de Cavaler.

 

Liliana Moldovan (L.M.) : -Referindu-se la Louis Braille, Helen Keller spunea că inventarea de către acesta a sistemului de scriere tactilă format din 6 puncte este echivalentă cu revoluţia culturală pe care a produs-o Gutenberg atunci când a inventat tiparul. Sunteţi de acord cu acest punct de vedere?

Radu Sergiu Ruba (R.S.R.) : – Este şi mai puţin şi mai mult decât atât. Mai puţin deoarece se adresează unui număr mai mic de oameni faţă de textul tipărit prin formula gutenbergiană. Dar e de ţinut seama, de evidenţa că tiparul avea ca reper litera scrisă de mână, textul înşirat pe papirus, pe pergament, săpat în piatră. Înainte de Louis Braille, pentru orbi nu a existat nimic. Este o invenţie din universul fără lumină pentru oameni care pot decodifica un mesaj folosindu-şi degetele, abilităţile tactile. Încercările dinaintea lui de a transcrie în relief alfabetul vizual s-au dovedit ineficente. Aşadar, în timp ce Gutenberg introduce mecanica şi energiile multiplicării într-un domeniu al semnelor vizibile unde până atunci acţiona doar mâna omului, Louis Braille creează un sistem de semne ale comunicării într-un regim senzorial inedit, cel tactil. Creaţia sa e comparabilă cu instituirea primului cod alfabetic literal, cel fenician. Pentru Helen Keller însă, care era oarbă şi surdă, braille-ul este totul: e codul prin care, citind cărţi, ajunge să dobândească informaţie de anvergură, sensul unor ansambluri, nu ceea ce i se putea transmite şi prin semne în palmă. Dar discuţia despre orbii surzi şi demutizarea lor, e o altă temă extrem de dură şi de complexă.

 

L.M. : -Deşi există o legislaţie care susţine drepturile nevăzătorilor  şi a grupurilor sociale vulnerabile, realitatea demonstrează că s-au făcut paşi mărunţi în direcţia schimbării mentalităţilor societăţii  româneşti în privinţa capacităţii de instruire şi integrare socio-profesională a nevăzătorilor. Cum se explică această inerţie în privinţa acceptării ideii de dizabilitate? Înregistrează  românii (faţă de popoarele europene, spre exemplu) o mai mare lipsă de receptivitate în acest sens?

R.S.R. : – Mentalitatea cu privire la o temă mai puţin  cunoscută de publicul general se schimbă într-un singur mod: prin puterea exemplului. Dacă  fudulele noastre mijloace televizive ar fi promovat exemple de reuşită şi nu s-ar fi văicărit prosteşte,  s-ar fi ajuns departe.

În privinţa instruirii nu sunt de acord.  Nevăzătorii au toate posibilităţile de  instruire teoretică pe care şi le doresc în România, cu o singură mare excepţie: nu le sunt, nici lor, nici altor persoane cu alte dizabilităţi, subvenţionate, total sau parţial, echipamentele asistive, adică, întreaga tehnică şi tenologie care îi face, în relaţia cu studiul, munca şi viaţa cotidiană, egali sau cât de cât egali cu cetăţenii valizi fizic. Aici intră toate dispozitivele şi maşinăriile, de la ceasuri Braille sau vorbitoare, la maşini de scris în braille, programe de  voce artificială pentru ordinatoare, detectoare sonore de culori, cântare, tensiometre, termometre şi cuptoare cu microunde vorbitoare etc. În alte state, inclusiv Rusia şi Serbia, acestea sunt subvenţionate într-o anumită măsură de stat. Altfel, ele sunt foarte scumpe, iar omul cu handicap din România plăteşte acel preţ ridicat.

O altă meteahnă de la noi, foarte gravă, e lipsa de stimulente în sfera încadrării în muncă. Absenţa echipamentelor asistive şi a recompensării pe măsură a angajatorilor.  Marea problemă e încadrarea în muncă şi, corelativ, de vreme ce nu a existat încadrare în muncă, precaritatea formării profesionale.

 

L.M. : -Oamenii obişnuiţi îşi imaginează cu dificultate că o persoană cu deficienţe de vedere poate citi cu ajutorul simţului tactil. Pentru a face lumină în această chestiune, dezvăluiţi-ne vă rog ce dificultăţi a presupus trecerea de la cititul tradiţional, la cititul cu ajutorul degetelor.

R.S.R. : – Orice om cu vedere poate învăţa uşor şi poate citi cu ochii un text scris în Braille. Dar cu degetele, omul nu-l citeşte decât dacă nu are încotro. Dovadă că fiinţa umană deţine resurse profunde pe care le mobilizează când are nevoie de ele. Spiritul, dorinţa de a cunoaşte prevalează asupra obstacolului senzorial, iar atunci când e nevoie, când dispare vederea, simţul tactil se formează sau, gata format fiind, scoate din sine ceea ce până atunci era nedetectabil. Simţul tactil, în absenţa vederii, se dezvoltă şi în raport cu obiectele din jur ori cu  cele întâlnite cu diverse prilejuri. Se specializează şi auzul şi, extrem de important, se dezvoltă memoria. Dar de luat în seamă la Braille este angajarea fiinţei cu simţurile sale în defrişarea unei căi spirituale, fiindcă braille-ul nu este interesant pentru punctele sale, el nu e pufos ca o pisică, lucios ca porţelanul, filiform, ductil şi răcoros  ca iarba, rotund ca mărul sau inefabil ca epiderma feminină. E vorba de o geometrie de puncte tangibilă cu maximum două degete ale unei mâini. Dar ele alcătuiesc un sens, iar spiritul uman caută, pe pipăite, acel  sens al textelor transcrise punctiform în relief.

 

L.M. : -Mult mai dificil de conceput e faptul că un nevăzător poate ajunge scriitor renumit. Când aţi descoperit  că aveţi talent literar şi cine a fost prima persoană care v-a încurajat să scrieţi?

R.S.R. : – Nu cred că e un fapt atât de neobişnuit ca un nevăzător să fie scriitor. Îl avem la temeiul civilizaţiei europene şi mondiale de fapt, pe Homer. Îl mai avem şi pe legendarul poet trac Tamiris, orbit de muze din cauza talentului său, dar rămas poet. Să nu uităm că nevăzătorilor le sunt accesibile integral doar două arte: literatura şi muzica. Am spus “integral”, aşadar, şi sub aspectul accesului la cărţi şi compoziţii, şi  ca posibilitate de creaţie artistică. Un mare compositor orb este Joaqin Rodrigo (1901-1999), iar în America jazzului şi a blues-ului, e plin de interpreţi identificabili prin calificativul “blind” aşezat înaintea numelui. Aceşti interpreţi, şi orbi, şi negri în genere, au dus blues‑ul din sud în nord.

Când apreciaţi că e neobişnuită ipostaza de scriitor nevăzător, vă referiţi probabil şi la dificultatea tehnică de a scrie text de mare întindere, adică mai ales proză. Aici aveţi dreptate. Cu mijloacele tradiţionale, de scriere braille era foarte greu. Dar asta nu înseamnă că nu se putea scrie poezie, avem cazul marelui poet, cel mai  important sonetist roman, Mihai Codreanu (1886-1957). Mare parte a operei sale e compusă când îşi pierduse deja vederea. A scris în minte sau a dictat altora, precum Milton.

Dar toate aceste modalităţi de producere a textului  literar de către autorii orbi reies elocvent din “Constelaţia Homer”, o antologie a scriitorilor nevăzători din România”, Ed. Tipo Moldova 2017 pe care am coordonat-o, practic, am realizat-o.

Relativ la cealaltă parte a întrebării dvs. despre cine mi-a luat mai întâi în seamă scăpărările poetice şi cine m-a îndrumat, am de etalat două nume: profesorul de literatură, culmea, nu de la clasa mea, Petru Mereuţă, un excelent mentor şi antrenor de tinere speranţe (aveam pe atunci 14 ani) şi poetul şi prietenul din adolescenţa mea clujană, Ion Cristofor, care m-a luat în primire când aveam vreo 16. Cu el, cu Cristofor, am sărit de la simbolişti, direct la contemporani, el m-a descoperit la un cenaclu al liceenilor din Cluj, el m-a căutat sistematic la internatul şcolii pentru nevăzători unde aducea cărţi de poezie din care îmi  citea. Această înţelegere a lui a  contat enorm.  .

 

L.M. : -În virtutea legii compensaţiei, în afara talentului literar, ce alt cadou neobişnuit v-a făcut viaţa?

R.S.R. : – Nu cred că înzestrarea de tip literar a venit în compensaţie. Aş fi avut-o pesemne şi dacă-mi rămânea vederea parţială de la naştere şi dacă nu aş fi avut deficienţa vizuală. Când eram mic şi posedam un restant visual rezonabil, desenam surprinzător de frumos. Eram şi un talentat caligraf. Alte daruri de la Dumnezeu, mulţumescu-I şi cu acest prilej, ştiu eu care o fi?… Mă tem că tot în sfera aceasta a comunicării am căpătat niscai sprinteneală de  spirit: vorbesc foarte uşor şi clar în public şi la radio şi învăţ fără dificultate limbi străine. Am avut însă ghinion cu germana. Nu o ştiu, deşi am crescut într-un sat de şvabi din ţinutul Sătmarului. Neşansa mea a fost că acea comunitate  era puternic maghiarizată, generaţia mea nu mai vorbea germana, deşi părinţii prietenilor  mei încă o vorbeau. Paradoxul şi drama acestei comunităţi germanofone apare în romanul meu “O vară ce nu mai apune”. De aceea am învăţat ungureşte în copilărie, şi nu nemţeşte.

 

L.M. : -Ca scriitor, vă simţiţi mai confortabil în universul poeziei sau al prozei?

R.S.R. : – Am mai  degrabă temperament de prozator şi după 35 de ani, mă simt mai bine ca prozator. Am început însă cu poezia, acolo mi-am făcut mâna, cum se zice. Dar şi poemele mele toate parcă spun o poveste.

 

L.M. : -Mi-aţi mărturisit că pregătiţi un volum colectiv  al scriitorilor români nevăzători. Cum vă simţiţi în ipostaza de antologator? De cât timp lucraţi la acest proiect editorial şi ce responsabilităţi implică el?

R.S.R. : – Este cea de a doua ediţie a “Constelaţiei Homer”, cea dintâi a apărut în 1996 la o mică editură bucureşteană. în acea primă ediţie, aveam 25 de autori, acum avem 42, poeţi şi prozatori, ba chiar şi un critic literar. Responsabilitatea e mare deoarece în acest fel, e scoasă la lumină o pagină obturată a literaturii române. Obturată, ascunsă în penumbră din motive în primul rând de relaţionare a autorilor la lume, a tehnicilor de scriere şi a posibilităţilor lor reduse de participare la mondenităţile şi la evenimentele literare din afara mediului  deficienţilor de vedere. Câţiva dintre autori sunt  totuşi afirmaţi, iar o parte din cei 42 sunt poeţi sau prozatori de autentică valoare. Apariţia acestei antologii are caracter în primul rând cultural, dar şi o puternică semnificaţie socială. Ea dă mărturie despre o sumă de carenţe şi neputinţe ale societăţii noastre: izolare, marginalizare, nepromovare, şi din nou izolare, adică discriminare. Nu cred că această carte va impune vreun nume, dar ea va reprezenta o filă importantă din istoria aproape secretă a literaturii române.

 

L.M. :Un alt proiect pe care v-aţi  implicat a fost constituirea unei biblioteci? Despre ce bibliotecă este vorba, cui se adresează şi în ce constă specificul ei?

R.S.R. : – Este o bibliotecă pentru deficienţii de vedere, chiar aşa se numeşte această filială a Bibliotecii Metropolitane Bucureşti, realizată la iniţiativa fostului director Florin Rotaru. Dar care bibliotecă, în acelaşi timp, s-a constituit şi ca un centru de producţie de carte. Asta fiindcă aici se stochează cărţi şi de aici se împrumută în măsura în care sunt realizate, adică înregistrate vocal şi digitalizate. Biblioteca are şi o dimensiune braille, dar ea funcţionează în primul rând pe latura audio. Custodele ei, D-na Simona Soare-Ivănescu, este apreciată de cititorii  audio  ca fiind cea mai bună voce de când există acest tip de carte în România  în structurile nevăzătorilor, adică din 1966-68. Înregistrările de la această bibliotecă sunt distribuite prin intermediul Asociaţiei Naţionale a Nevăzătorilor care deţine filiale în întreaga ţară. De asemenea, tot aici, în sala mare a bibliotecii, se organizează cursuri de IT, de limbi străine, întâlniri cu personalităţi, conferinţe pe diverse teme, chiar miniconcerte.

 

L.M. : – La finalul interviului, pentru a rămâne pe acelaşi palier interogativ,  descrieţi, pe scurt, câteva din obiectivele pe care doriţi să le realizaţi în viitor.

R.S.R. : – Am predat în ianuarie unei edituri foarte cunoscute un volum de interviuri, de dialoguri cu oameni ai scenei, cu exploratori şi cu scriitori. Sper să apară până la sfârşitul anului. Se cheamă “Scene. Explorări. Condeie”,  cu subtitlul „Dialoguri salvate”.

Apoi, vreau să închei în acest an sau la anul un roman pe care am început să-l scriu şi care mi se pare cam ambiţios acum. M-ar bucura mult, asta intră la visuri, dacă romanele mele ar fi traduse. Sunt convins că au ce să comunice. Şi tot la visuri încadrez impulsul meu de a achiziţiona un teren pe care să-l împăduresc. Iubesc în mod deosebit arborii.

 

A consemnat Liliana Moldovan

Viena
Categorii
Exclusiv
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole