La 132 de ani după Eminescu : poeme de Al. Florin Țene

Minunea lui Dumnezeu, Eminescu După ce Dumnezeu a sfinţit lucrarea Lui Cuvântul în tine a căpătat mişcare A ochilor ce dau de ştire în ziua nimănui Spre a înţelege...
Viena

Minunea lui Dumnezeu, Eminescu

Al. Florin Țene

După ce Dumnezeu a sfinţit lucrarea Lui

Cuvântul în tine a căpătat mişcare

A ochilor ce dau de ştire în ziua nimănui

Spre a înţelege noua-ntruchipare.
***

In această zi ai împărţit bucăţi din tine,

Poeme să le-nţelegem în ceas de mântuire,

Ajutorul măduvii timpului ce vine,

A leoaicei cu ochii verzi eliberată de iubire.
***

O mie de ani într-o singură zi

Proclamă un ceas fără eroare,

In duminica de suflet te-aştept să vii

Poemul să-l citeşti întruchipat din mare.
***

Prilej universal de a ne cunoaşte,

De a întoarce cuvântul înapoi,

În mielul de la Ipotești ce tăcerea o paşte,

Aşa cum va fi în Ziua de Apoi.
***


Eminescu nu minte niciodată

El doar spune ce-i şopteşte viitorul

Trecutul adus în mere coapte din pom

Sau busuiocul sfinţit în pridvorul

Oglindit în picătura de atom.
***

Iubirea e sinceră când o uită-n cuvinte

Spuse ca rotocoalele de fum

Fiinndcă niciodată Eminescu nu minte

El doar rătăceşe versul pe drum.
***

Cerul în verbul lui e ca apele

Ce curg pe clopotul învechit

Când muza “aburită” închide pleoapele

Convinsă că Poetul n-a minţit.
***

Fruntea îi e asudată de gânduri pe mal

În însingurătate muzele le mai încurcă

Văzându-le alunecând goale pe-un val

Poetul în morile cerului mai urcă.
***

Lângă coapsa ei Eminescu e beat

Ca şerpii din vitrină, din platină,

Dar niciodată nu se lasă împerecheat,

Însă tâmplele-i bat şi se clatină.
***

Eminescu nu minte niciodată, dar niciodată…

În poemele lui se aprind verbele în lumină,

O spune în vers, seara, la câte-o fată,

Muza de porţelan auzind recită și ea în vitrină.
***


Eminescu nu a avut viaţă personală

Eminescu viaţă personală nu a avut

El sprijinea cerul să nu cadă peste noi

Se făcea nor şi-n tăcere cuvântului scut

Spre turnul potopit de ploi.
***

Eminescu nu a avut viaţă personală

Întâmpia zorii alergând prin fum

Salvând marinarii surprinşi în cală

S-au fecioarele urmărite pe drum.
***

Eminescu viaţă personală nu a avut

Fântânilor spre seară le aprindea lumină

Şi cumpenelor le punea în vârf un soare de lut

Salvând amurgul de rugină.
***

Eminescu nu a avut viaţă personală

El curgea molatic ca un râu sub lună,

Atunci când vântul coboara cu-o rafală

Păzea livada cu Poezia împreună
***

Eminescu viaţă personală nu a avut

Târziu se culca învelit de-o zeghe

Și-atunci mai scria un poem ce l-a durut

Până când cocoşii îl striga, stând de veghe.
***

Eminescu e soldatul ce apără iubirea

Cu pana înmuiată în cerul albastru

Înconjurat de muze mușcând din măr iubirea

De parcă rupe lumină dintr-un astru.
***

Eminescu trăieşte întotdeauna în vis

Stând de straje cuvântului scris.


DOR DE EMINESCU

Au curs atâtea verbe pe pagini de poveste

Cum curge Oltul de veacuri prin Carpaţi

Şi dorul si-a cioplit cuvintele pe creste

Cum iubirea trece de la părinţi în fraţi.
***

De atâta dor zăpezile cer poeme în brazde

Şi cuvintele lui se fac stele pe cer de ape,

Paginile, în clipe ancestrale, ne sunt gazde,

Şi, pe neştiute vin din veşnicie să se-adape.

Îmi este dor de Eminescu pe înserate

Când îi citesc versul pe genunchi de iubită,

Construiesc din metafore cu migală palate

Şi alături de el cad iarăşi în ispită…


EMINESCU

Eminescu, cetatea limbii române

cu toate turnurile Carpaţilor

modelate de balade

în care îşi au adăpost

Decebalus per Scorilor, Mircea cel Bătrân,

toţi bărbaţii înmuguriţi pe acest pământ.
***

Eminescu planetă luminoasă

în jurul căruia gravitează astrele cuvintelor

laminate de înţelepciunea poporului

scrise pe hrisovul brazdelor cu plugul.

Eminescu cetate cu toate punţile lăsate

să intre armata îndrăgostiţilor

cu pletele argintate de stele

şi braţele pline cu roadele cîmpiilor

întinse în inima noastră.
***

Eminescu paşi de aur ce se aud trecând

din istorie în limba noastră

şi luând forma cuvintelor

ce ne leagă

precum iubirea, precum aerul

de acest pământ dulce

ca limba română

precum Eminescu.


CA AERUL ŞI SEVA, EMINESCU…

Îi aud paşii venind dinspre lumină

Şi foşnetul stelelor în părul LUI

Când plopii fără soţ îl aşteaptă să vină

AL: FLORIN ȚENE

Viena
Categorii
Exclusiv
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole