La centenarul morţii sale, cât de actuală mai este opera literară a lui Alexandru Vlahuţă?

Cu debutul ei, din 1880, consemnat în prestigioasa revistă a Junimii,  „Convorbiri literare”, opera scriitorului Alexandru Vlahuţă, cuprinzând numeroase scrieri în proză şi în versuri, se întinde în literatura...
Viena

Cu debutul ei, din 1880, consemnat în prestigioasa revistă a Junimii,  „Convorbiri literare”, opera scriitorului Alexandru Vlahuţă, cuprinzând numeroase scrieri în proză şi în versuri, se întinde în literatura română vreme de aproape patru decenii, aparţinând perioadei posteminesciene de la sfârşitul secolului al XIX – lea şi începutul secolului XX; scriitorul trecând la cele veşnice în 19 noiembrie 1919, la Bucureşti!

Pe bună dreptate, la împlinirea centenarului morţii sale se poate pune întrebarea firească: Cât de actuală mai este azi moştenirea sa literară? Pentru a putea justifica un răspuns tranşant, înainte de a pronunţa un „verdict” definitoriu, va trebui întreprinsă o dreaptă „cumpănire” a acestuia, trecând „în revistă” , fie şi succint, aprecierile critice care i-au fost atribuite scrierilor lui Vlahuţă de-a lungul timpului de către magiştrii titraţi ai genului. Şi tot firesc este ca începutul „retrospecţiunii” să-i parvină lui George Călinescu, renumitul critic şi istoric literar, care avea să-i dedice operei lui Alexandru Vlahuţă nu mai puţin de 5 pagini (490 – 495) în monumentala şi memorabila sa lucrare: „Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent”, tipărită în 1941, la Fundaţia regală pentru literatură şi artă. Dar, chiar de la început,, aprecierea critică călinesciană avea să fie una necruţătoare cu Vlahuţă: ”Cariera lui A. Vlahuţă, publicist merituos, este cu totul absurdă. Acest epigon al lui Eminescu, declarat «maestru» încă din viaţă, trecut printre clasici în manualele şcolare, este comemorat şi astăzi şi preţuit cu o nestinsă îndărătnicie în cercurile naţionale.” Mai mult decât probabil, „absurditatea” atribuită avea la bază o „laudă exagerată” adusă operei literare a „epigonului” Vlahuţă în raport direct cu „lipsa de profunzime” şi „militantismul desuet” al scrierilor sale. În schimb, publicistica sa îndârjită din „Armonia”, „Vieaţa”, „Dacia”, pe calapodul „semănătorist” al lui Coşbuc, avea să-i aducă notorietatea unui apreciate opinii. Totuşi, George Călinescu, după ce a aprofundat biografia scriitorului, „născut la 5 septemvrie 1858 la Pleşeşti (jud. Tutova), fiind al 9-lea copil al unei familii de agricultori, tipică în neajunsurile vieţii viitorului intelectual de la sfârşitul veacului 19,  avea să-şi mai „îndulcească” comentariul critic cu unele sublinieri „atenuante” de tipul: „Opera lui e mai degrabă un reportaj scris neted, uneori cu nerv, un album de icoane şterse, de file rupte, de impresii luate – din goana vieţii – . El are şi o teorie ad-hoc, o estetică a instantaneului.” sau „Meritoasă la Vlahuţă nu e găsirea, câteodată, a unei sugestii poetice, cât păstrarea într´o epocă de mediocritate a unei ţinute corecte de versificaţie şi a unei decenţe în platitudine.”

Totuşi, ca un reverso demn de semnalat, în ciuda evidenţierii „platitudinii” scrisului său, romanul „Dan”, editat în 1883, înregistrează o audienţă publică de răsunet, iar Academia îi premiază, în 1900, volumul „Clipe de linişte”, în 1902, volumul „România pitorească”, iar în 1915, după publicarea antologicului volum liric, Poezii (1880-1915), scriitorul Alexandru Vlahuţă este distins cu Marele Premiu al Academiei Române.

Că Alexandru Vlahuţă avea un vizibil cult pentru Eminescu şi opera sa genială nu mai era niciun secret pentru nimeni, din moment ce l-a exprimat făţiş prin numeroase scrieri pe care i le-a dedicat, drept urmare a covârşitoarei presiuni exercitate de geniul eminescian asupra posterităţii sale, între care: Oda „La Eminescu” şi confesiunile „Amintiri despre Eminescu”, „Casa artiştilor”, „După Eminescu”, drept urmare a cunoştinţei şi prieteniei Poetului, manifestate încă din 1880. Nu e de mirare că în poezia lui Vlahuţă se întrevăd lesne şi multe influenţe eminesciene, cea mai vizibilă fiind în interogaţia poematică: „Unde ni sunt visătorii?”, o poezie-manifest, scrisă la altă scară temporală decât cea a „Epigonilor” lui Eminescu, prin care autorul, deziluzionat de „melancolia secolului care moare”, încearcă să renască elanul tinereţii şi revigorarea speranţei:  Trişti poeţi ce plâng şi cântă suferinţi închipuite,/ Inimi laşe, abătute, făr-a fi luptat vrodată,/ Şi străine de-o simţire mai înaltă, mai curată!/ Ce sunt braţele acestea slabe şi tremurătoare?/ Ce-s aceşti copii de ceară, fructe istovite-n floare?…” 

În schimb, poezia socială a lui Vlahuţă, chiar dacă lipsită de viziunea mesianică a lui Goga sau Coşbuc, avea să-şi cunoască forţa expresivă în versuri devenite memorabile: ”Minciuna stă cu regele la masă…/ Dar asta-i cam de multişor poveste / De când sunt regi, de când minciună este / Duc laolaltă cea mai buna casă.”  (1907).

Aceasta şi încă multe alte scrieri satirice la adresa unei societăţi româneşti decăzute a avut „temeiul” perioadei „reconsiderării” de prin anii ´50 şi a operei literare a lui Vlahuţă, înăltând-o pe piedestalul dogmatic al vremii, datorită caracterului ei social şi moralizator, fiind eliberată astfel de „stigmatul călinescian” al deficienţei esteticii acesteia.  Numele lui Vlahuţă şi opera sa literară şi-a redobândit locul printre clasicii literaturii române; acestuia închinânu-i-se numeroase aprecieri critice favorabile în diferite reviste literare ale „vremii noi”, volume biografice despre viaţa şi opera sa, cum şi reeditări de masă ale volumelor sale. Mai mult, „România pitorească” a fost introdusă şi în manualele şcolare, gimnaziale şi liceale, fiind considerată de către istoricul şi criticul literar Dumitru Micu: „un veritabil atlas geografic comentat al României de la începutul secolului XX. Ea este un jurnal de călătorie, scris cu mare acuratețe. Deși este prima încercare literară de a înfățișa cititorilor, într-o viziune proprie, unitară, meditativă, priveliști pitorești ale României, Vlahuță – descendent al călătorilor romantici, face o imensă pictură din cuvinte, imaginile prezentate având forță vizuală, cinematografică. Pe alocuri sunt și accente de basm și feerie, dar conturează și dimensiunea istorică a locurilor și a românilor, luptele crâncene pentru independență și demnitate națională.” 

„România pitorească” a fost scrisă de Vlahuţă în casa surorii sale, Eliza, devenită, din 1880, măicuţă la Mănăstirea Agapia, după ce a reuşit să obţină de la învăţătorii şcolilor din ţară informaţiile solicitate. Casa, devenită muzeu din 1963, păstrează la loc de cinste obiecte de mobilier, fotografii şi manuscrise originale ale scriitorului.

Tot ca o „reconsiderare”, şi Academia Română, în oct. 1948, îi acordă post-mortem titlul de membru de onoare, decizie care „compensa”, astfel, refuzul din 1896 exprimat de Vlahuţă la primirea calităţii de membru corespondent al acesteia.

Despre scriitorul Alex. Vlahuţă şi opera sa literară aveau să apară în reviste culturale „note critice” semnate de reputaţi critici literari ai vremii, între care: Tudor Vianu, Şerban Cioculescu, Constantin Ciopraga.

După 1970, în anii când în literatura română poezia şi proza se aşeazau pe un eşafodaj înnoitor, interesul pentru moştenirea literară lăsată de Vlahuţă intră într-un vizibil „con de umbră”, iar după 1990 acesta dispare aproape complet; opera lui Vlahuţă fiind scoasă din manuale şi doar sporadic, la câte un moment biografic al scriitorului, mai apare câte o „notiţă” care semnalează cititorilor, aşa cum a făcut-o cu autoritatea-i recunoscută şi Garabet Ibrăileanu, că: „Opera lui Vlahuţă va fi insumată şi în viitorime, ca una care poartă mărturie pentru sufletul intelectualilor de la sfârşitul veacului al XIX-lea.”

La centenarul morţii scriitorului, în „cumpăna dreaptă” a aprecierilor operei literare a lui Alexandru Vlahuţă trebuie să-i adăugăm acesteia văditul ei caracter patriotic, mai ales acum când patriotismul  pare să-şi pierdut mult din strălucirea sa: „Într-o ţară aşa de frumoasă, cu un trecut aşa de glorios, în mijlocul unui popor atât de deştept, cum să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie şi cum să nu-ţi ridici fruntea, ca falnicii strămoşi de odinioară, mândru că poţi spune: „Sunt român!”

Mihai Caba 

Galerie foto:

Portrete ale scriitorului

România pitorească  – coperţi

Casa memorială de la Mănăstirea Agapia
Viena
Categorii
Sens Giratoriu
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole