LA ÎNCEPUT DE AN NOU

Când ne vom întoarce în timp pe cărarea veșniciei noastre, pentru a ne măsura vechimea pe aceste meleaguri, vom da mereu și mereu de un moș bătrân, scoborâtor și...
Viena

Mircea Dorin Istrate

Când ne vom întoarce în timp pe cărarea veșniciei noastre, pentru a ne măsura vechimea pe aceste meleaguri, vom da mereu și mereu de un moș bătrân, scoborâtor și el din altul mai învechit decât el în statornicie sa, aici, în cuibul veșniciei, unde timpul păstrează încă în huma lui, chiar ,, urma pașilor lui Dumnezeu”.
Aici, în Adamicul rai al începutului nostru ne-am înmulțit veac după veac, ne-am tot lărgit moșia spre soare răsare și soare apune și odată cu ea hotarul limbii, al credinței, al datinilor, pe care le-am apărat apoi cu viața dată vamă sorții, ca să rămânem aici mereu înmugurind în vreme. Așa ne-am îndumnezeit sub marele Zalmoxe, baciul nostru cel dintâi, care ne-a învățat cele de trebuință pentru toate viețile ce le vom avea, acestea fiind: dragostea de neam și țară, frumosul și bunătatea sufletului, răbdarea, jertfelnicia, credința, cele fără de care nu există statornicie.
Cu toate aceste daruri semănate în inima și în sufletul nostru, am putut sta drepți și neclintiți în fața tuturor puhoaielor ce au măturat fața pământului nostru, împuținați fiind mai mereu, dar de fiecare dată rămași mai încrezători că suntem sortiți să ne înnoim de-apururi pe huma acestui loc.
De-atunci încoace, aproape toți mai marii lumii ne-au râvnit pământul, bogățiile, frumusețile neasemuite ale locului. Și mai de fiecare dată nu le-a fost ușor, pentru că au dat aici de un neam netemător de moarte ce își purta peste tot cu sine în suflet și în gând țara, credința, hotarul, moșii și strămoșii lui. De aceea mereu și mereu toate acestea trebuiau a fi apărate cu sânge, cu jertfă, cu lacrimi, pentru a avea trăinicie și pentru a da putere și credință urmașilor veniți la rând.
Poate că așa a vrut Măritul să stăm mai mult timp sub toți asupritorii di-mprejur pentru a-i ști și-a ne cunoaște mai bine cine ne sunt prietenii și cine dușmanii. Poate că așa ne-a întărit în credință, în voință, în durere, ca să putem fi la sfârșit sămânța din care să se reînoiască lumea.
Tot El ne-a lăsat să înțelegem că numai uniți putem fi puternici și victorioși, că numai alegând dintre noi un om cu dragoste de neam și țară și urmându-l putem izbuti, că numai stând sub umbra dreptei credințe vom veșnici lumea.
Ce facem azi? Ne ștergem din minte încetul cu încetul începutul nostru, marii noștri bărbați care au dus prin veacuri până la noi acest neam înglorindu-l și înveșnicindu-l mereu în ochii lumii. Nu mai avem drag de neam și țară, de pâmăntul care ne-a îndestulat în timp dându-ne de-mbucătură. Nu ne mai înfioară amintirea moșilor și strămășilor noștri, jertfelnicia lor pentru huma acestui binecuvântat loc, nu ne mai pasă pe cine alegem, ne gândim doar cum să ne facem aici, pe pământ, raiul nostru cel ceresc. De-asta suntem slabi, nevolnici, dezuniți, lipsiți de speranță și apărare, mereu în bătaia vînturilor istoriei, la mila celor mari și puternici.
Suntem învinșii fără luptă, robiți cu voia noastră fără nici o împotriveală, neam fără viitor atâta timp cât nu mai facem nimic pentru țară, ci numai pentru noi. De aceea suntem sub vremi și nu de-asupra lor, pentru că fără onoare, fără demnitate, fără curaj, doar acolo ne este locul.
Poate că acum, la început de an nou, privind înapoi la toate viețile noastre pe care le-am trăit până azi, vom înțelege că drumul pe care mergem este cel al pierzaniei, el neducând nicăieri, că noi și numai noi suntem proprii noștri dușmani, că în timpul care vine, dacă nu ne vom uni în dorințe și în fapte, vom arăta lumii întregi căt de nemerniciți am ajuns, noi, cei pe care Măritul ne-a pus aici să fim veșnicia lumii.
Dă Doamne mintea cea de pe urmă românilor și îndreaptă-ne pe calea Ta cea bună.

Mircea Dorin Istrate

Viena
Categorii
Noutăți
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole