LAUDATIO : Adrian Botez la împlinirea celui de-al 65-lea „ocol al Soarelui“

LAUDATIO : Adrian Botez la împlinirea celui de-al 65-lea „ocol al Soarelui“ Neîndoielnic, Distinsul Receptor ni se alătură şi face să se înteţească în zarişte a noastră laudatio destinată...
Viena

LAUDATIO :
Adrian Botez la împlinirea celui de-al 65-lea „ocol al Soarelui“

Neîndoielnic, Distinsul Receptor ni se alătură şi face să se înteţească în zarişte a noastră laudatio destinată de data aceasta „galaxiedricului“
(adică poetului / lirosofului, prozatorului, eseistului / hermeneutului, publicistului)
de la împlinirea celui de-al 65-lea „ocol al Soarelui“, Adrian Botez
(născut în zodia Scorpionului, la 10 noiembrie 1955, în Gura Humorului, judeţul Suceava-Dacia, din 1978, licenţiat al Facultăţii de Filologie – Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“, doctor în litere ‒ din 14 februarie 1997 ‒ al Universităţii Ieşene, în urma susţinerii admirabilei teze, «Spirit şi Logos în poezia eminesciană», fondator / redactor-şef, din anul 1999, al periodicului „de educaţie, cultură…“, «Contraatac» etc.):
LA MULŢI ANI SĂNĂTOŞI, COGAIONIC-LUMINOŞI, FERICIŢI ŞI-N ROD MINUNOŞI…!

Poetul Adrian Botez „pe pragul împlinirii celui de-al 65-lea ocol al Soarelui“, încă meditând asupra „covidării planetei“
(potrivit unei „cogaionice“ fotografii încredinţate nouă ‒ duminică, 8 Brumar 2020 ‒ de aleasa-i doamnă, Elena Botez).

Prezenta noastră laudatio îşi propune să releve mai jos Distinsului Receptor „galaxiedricul trident“, Poetul / Lirosoful ‒ Prozatorul ‒ Eseistul / Hermeneutul, din admirabilul întreg al operei boteziene
(evident, atât pe baza celei mai recente biobibliografii a sărbătoritului nostru scriitor, care fost-a publicată în addenda ‒ «Cine este Adrian Botez?» ‒ de la lucrarea apărută în octombrie a. c., Adrian Botez, «Magica noastră casă: Ardealul ‒ …un vis, puţină istorie şi analiza hermeneutică, asupra poeziei lui Octavian Goga», Râmnicu Sărat, Editura Rafet, 2020, pp.400 / 415, cât şi în temeiul celor semnalate prin anotimpuri de subsemnatul, I. P.-T., în «Pagini de istorie litearară valahă de mâine», volumele al II-lea / 2015 şi al IV-lea / 2018 etc.).
Însă mai înainte de a trece la „trident“, se cuvine să semnalăm Distinsului Receptor chiar un botezian „dublu trident (auto)critic“, un „hexaedru“ (dar „autoironie sub mască anti-Covid-ată“ din şase „tipuri-feţe“) de întâmpinare, mai mult ca sigur, dinspre „criticii bolnavi de autorlâcită / grafomanită“ : «Tipul I: a, b, c, d, e, f etc. ‒ „acumulări de goale cuvinte, într-o banalitate greţoasă, ca apa murdară, după o ploaie toxică şi torenţială“»; «Tipul al II-lea: a, b, b, a ‒ „repetări inutile“; „se învârte în jurul propriei cozi“, „bate apa-n piuă“ etc.»; «Tipul al III-lea: a, b, c, d, e, f…, x, y, z, a, b, c, d, e, e, f… etc. : „nu are ce face şi… scrie“ ; „grafomanie“ ; „bate câmpii…“ ; …fără graţie“ etc.»; «Tipul al IV-lea: a, d, g, o, f, b, s… : „fură de la alţii, l-a-ntâmplar“ ; „plagiat, furt de idei“ ‒ infracţiune penală“.» ; «Tipul al V-lea: a, R, d3, III, β… : „o face pe deşteptul / interesantul“ , „vrea să ne ameţească, să ne încâlcească minţile“, „îngraşă Neantul, pentru că n-are, de fapt, ce zice“ ‒ „înşiră cuvinte pompoase, alambicate ‒ dar fără vreun sens, fără vreo noimă“ etc.» şi «Tipul al VI-lea: a, b, c, d, e, f etc. ‒ „Genială ! Absolut genială…“ !!!» (BMag, 416).
POETUL / LIROSOFUL. „Întregul“ operei poetice boteziene, chiar de la debutul editorial din anul 1998 şi până în acest anotimp de Brumar al anului 2020, stă sub pecetea de aur a conjugării fermecător-lirice de paradoxuri existenţiale ale cosmosului nostru cel de toate zilele ultimului deceniu al mileniului al II-lea şi ale deceniilor prim şi secund din mileniul al III-lea, cu un aparte „patos strategic-de-bine-temperat“, mai totdeauna „tangent la absolut“, admirabila-i serie de 26 de volume de versuri „împetalându-se pe verticală“ de cele mai multe ori : (1) Jurnal din marea temniţă interioară (debut – Botoşani, Editura Axa, 1998), (2) Rog inorog (Focşani, Ed. Salonul Literar, 1998), (3) Povestea unui colecţionar de audienţe (Bacău, Corgal Press, 2003), (4) Epopeea Atlantică (Bacău, Corgal Press, 2003), (5) Eu, barbarul (Bacău, Ed. Casa Scriitorilor, 2005), (6) Crezuri creştine – 70 de sonete cruciate; Van Gogh – perioada Borinage – tumorile artei (Bacău, Casa Scriitorilor, 2005), (7) Nu mai ridicaţi din umeri (Râmnicu-Sărat, Ed. Rafet, 2007), (8) În contra demenţei de astăzi în cultura română (Bacău, Ed. ProPlumb, 2008), (9) Aici – la-ntâlnirea tuturor câinilor (Râmnicu-Sărat, Editura Rafet, 2009), (10) Cartea Profeţiilor (Râmnicu-Sărat, Ed. Rafet, 2010), (11) Liniştea lumii (Cluj-Napoca, Editura Dacia XXI, 2011), (12) Obârşii (Râmnicu-Sărat, Editura Rafet [ISBN 978–973–146–173–1], 2012), (13) La prohodul bradului (Râmnicu-Sărat, Editura Rafet [ISBN 978–973–146–259–2], 2013), (14) Cavalerii Apocaliptici. Psalmodieri în Vârful Muntelui (Râmnicu-Sărat, Editura Rafet, 2014), (15) Eliberarea de trepte (Râmnicu-Sărat, Editura Rafet, 2015), (16) Ion ‒ Patria mea (Bacău, Editura Ateneul Scriitorilor, 2016), (17) Frumuseţea Durerii (Bacău, Editura Ateneul Scriitorilor, 2016), (18) Mistica iernii (Râmnicu-Sărat, Editura Rafet, 2017), (19) Cartea Apocalipsei (Râmnicu-Sărat, Editura Rafet, 2018), (20) Nu mai avem camere …! (Râmnicu-Sărat, Editura Rafet, 2018), (21) Doinele mele (Râmnicu-Sărat, Editura Rafet, 2019), (22) Autobuzul întârziat (Râmnicu-Sărat, Editura Rafet, 2019), (23) Matrozii se sfinţesc cu fiecare Port (Râmnicu-Sărat, Editura Rafet, 2019), (24) Cartea despre lumi viitoare (Râmnicu-Sărat, Editura Rafet, 2020), (25) Casă făcută din împuşcături (Râmnicu-Sărat, Editura Rafet, 2020) şi (26) Călător „Acolo“ (Râmnicu-Sărat, Editura Rafet, 2020).
(a) Meditaţii la hematiile-stele din absoluta ninsoare. Între cele 25 de poeme ale plachetei boteziene, Obârşii (2012), sonetul în reverberări voiculesciene, Obârşii – «nu-mi am obârşia-n vulcanii-acestei lumi / de carne preaflămândă şi nebuni ! / din lumea Frumuseţii-am asfinţit / Iubirea-i raza care m-a urzit… // cu cât aici mai lătrători sunt câinii / cu-atât mă-nalţ spre astrele preasfinte: / hoiturile împuţite şi străinii / mi-alungă sufletul din fraze şi cuvinte ! // pleca-voi de aici ca iar să fiu iubit / şi să iubesc – cu îngerii-nfrăţit: / vreau să respir lumini şi Dumnezeu // nu – sufocat – ură să scuip din greu: / mă voi topi-ntre duhuri-simfonii, / în armonii eroice şi vii !» –, nu-i decât un diamantin crez poetic, ars poetica de sublim paradoxist, meditaţie catharsis-profundă la hematiile-stele dintr-o absolută ninsoare, după cum se certifică şi în „închiderea cu dispunere verslibristă“ din Sângele crimei şi rima : «…luaţi rădăcinile crimei – şi ardeţi-le cu / focul cel viu al / rimei: sângele se va stinge – şi / peste toată lumea şi firea – din nou şi / desăvârşit – va / ninge» (p. 44). Pe fir derulat de Ariadnă labirintic-minoică, ori pe odgon de bacovian-lacustru, eroul liric botezian se avântă – tot cu farmec întru catharsis – printre reliefuri „cotidian-cosmic-virgine“ şi de spirit „galactic-spiralt“, peste frontierele estetice marcate – prin „istorii“ – de literare curente-fluvii / râuri. Spre deosebire de dimoviana cameră-serie-labirintică în tridimensionalitatea limitei tragic-existenţiale, cu „zugrăveli / fresce onirice“, sau de alte camere de „mercur“ / „plumb“ cu / fără „ieşire“ prin cele nouă ceruri“, eroul poemelor lui Adrian Botez, din Obârşii, este dat afară din camera-i ce urmează a fi ocupată de „altul“, fie acesta chiar şi Unul / Uniilă rezultat din „triada“ sartreană – „însine“, „sine“ şi „pentru-sine“ –, fie chiar şi vreo sacră pereche noiciană, „sinele – sinea“ etc., cameră („lacustră“) cu fereastră de-o viaţă («dar cineva se va muta în / ea – acolo unde eu am privit pe / fereastră – printre ficuşii de la / fereastră – o viaţă»). În labirinticul hol „de mare taină administrativă“, în faţa uşii de la camera cealaltă, „tot mai fosforescentă uşă“, el aşteaptă a fi chemat în camera „nouă“, cu speranţa că poate aici îşi va rezolva «toate problemele locative», însă «nimeni nu dă / buzna – printr-o uşă închisă… // uşa este închisă – dar / din când în când – perfect aleatoriu – pe gaura cheii […] / îşi iau zborul stoluri de / aureole fierbinţi – de parcă ar fi suflate / balonaşe de / săpun – printr-un pai» (p. 5 sq.). Până ce-l cuprinde Focul („iniţiaticul element“ din fundamentul lumilor: «limbi de flăcări – pălălăi şi scântei uriaşe» – şi aici ar fi de remarcat piricul oximoron copulativ-botezian, de „pe-aceeaşi esenţă“, de „pe-acelaşi palier al elementului“), până ce sunt înlocuite «aureolele / gaura cheii şi chiar / uşa întreagă», durează aşteptarea-i «exasperant politicoasă şi / prăfuit administrativă – din holul devenit / acum / invizibil» (p. 7). Mai în aval, printre teluric-celestele reliefuri ale însingurării ens-ului, ale brumat-întomnărilor botezianului erou liric, noaptea-l păzeşte «cu briciul deschis», un brici cât o sabie damoclesiană, temându-se (ca în iniţiaticele basme ce ţin de „oralitatea cultă“ a Zalmoxianismului) că îşi va vedea «în clipa următoare – capul căzut – însângerat – / la / picioare», inclusiv la picioarele fiinţial-poetice: iambi, coriambi, peoni, anapeşti, dactili etc. Şi mai încolo, pe Valea „Diatei Mici“ – de-acum, şi numai ca aventuros-villonesc erou al poemelor lui Adrian Botez – nu pierde prilejul – în credinţa de a nu fi vreodată falsificat „de furi“ – de a-şi face un „testament“ obştesc-paradoxist: «las moştenire cioclilor care / mă vor purta spre mormânt – o / bere – de mult de mine / băută […] / …groparului nu-i mai las / nimic: deja / când ne-am încăierat în crâşma lui Hristu / Deşteptu’ – i-am / scuipat direct în / gură – guma mea / bisericească / […] / …celor care mă plâng / mustăcind ipocrit şi mă / scârbos – bârfesc de / pârăie varul de pe pereţi – / […] / …muierilor pe care le-am iubit şi / mi-au arătat – chirăitor – târtiţa – eu nu le / răspund cu / aceeaşi măsură: menuete în poşete / […] / …celor care nu m-au plâns – deşi mi-au tăiat / mărunt-mărunţel ceapa – la / praznic…» (Diata cea mică, după fratele meşter François Villon, p. 9 sqq.). „În ultimă instanţă a textelor“, botezianul erou liric mai constată: că «don Juan nu există – decât pentru / amazoanele – incendiatoare…» (p. 12), că «…Făt-Frumos o / ajută pe Ileana / Senzitiva să-şi ducă / bagajele… / […] / …nu să-i / dea / bacşiş – / ci să / danseze […] amândoi: menuete în / poşete…» (p. 13), că nu mai are «în suflet plâns, nici ură / pentru nobilul […] boi de târâtură» (Eu, Villon, p. 15), că e de străjuit «Raza de-Ametist» (Un biet contrabandist, p. 17), că «Tâmplarul nu mai face case – ori / ferestre – doar / sicrie – şi lumea nu mai este decât / un mort fardat» (Ecouri de lumi, p. 18), că «stele multe au lătrat în limba[-i] cea uitată» (Era în amurg, p. 21), că Iisus Hristos îi «întâmpină – de-acum – credinţa» (Mă-ntreabă strămoşii, p. 24), că «o lume pereche Hristosu-a zidit» (Început de septembrie, p. 25), că-i «un biet nebun / cu mintea schingiuită între spini» (Sonetul unui biet nebun, p. 28), pe când «icoana stăruie-n gâtlej – măr de / aur nemistuit de păcat» (Pieziş de octombrie, p. 29), pe când «lumina lunecând pe rouă / desface inima în două» (Lumină galbenă, p. 30), în vreme ce asupră-i, «zgomote se năruiesc […] / apocaliptic – precum barosul pe / mistică» (Semne de coborâre, p. 35) etc.
(b) Între cogaionicul brad şi „crinele golgote“. Maturitate lirică de întomnare constatăm şi în volumul La prohodul bradului (2013), botezian volum încorolând cinci substanţiale cicluri de poeme (puse de fiecare dată şi sub ordine „cristalizatoare“ de număr): I. «La prohodul bradului» (12 poeme „cardinal-temporale“); II. «Viaţa şi Matrioşa» (16 poeme „în crivăţ steposlavic“); III. «Silabe-n sublime» (32 de poeme ivite printre „coastele sparte ale Creaţiei“, în obiectivul de peste gard al lui Dumnezeu); IV. «Mlaştina» (23 de poeme cu vectorizări lirico-semantic-sincretce în „sămânţa Lear“ şi în „sămânţa Cain“); V. «Primăvara rataţilor» (17 poeme între care-şi fac loc şi cele cu „lupi de foc“, „hulubi îngurluind“, „mirese-flori“, ori cu un primenit / nou Iisus Hristos al Unirii / Iubirii, cu „flori de măr “ / „coroane de nori“ etc.). […]. Urmărind eroul liric-botezian mai la vale de axis mundi, cosmicul brad al Daciei, arbore sacru al cărui „cult dendrologic“ şi a cărui sacră simbologie au intrat încă din zorii holocenului (10 000 – 8000 î. H.) în constelaţiile credinţelor religioase ale Peşterii Chindiei (de pe malul stâng-dunărean, în amonte de Dierna > Cerna / Orşova-Dacia, partea numită România), păstrându-se în mitosofia valahă până azi, fără hiaturi de vreun soi, cu o impresionantă, neasemuită corolă de valenţe lirico-semantic-sincretice, este firesc să constatăm încă o dată că nu există eveniment fundamental din universul Valahului la care să nu participe Bradul – naştere cu botez, telurica nuntă (cu bradul mirelui şi al miresii) / nunta cosmică (adică nunta întru nemurirea Zalmoxianismului, cu participarea ens-ului din Dacia la o ordine cosmică prin năşirea-i de către „marele binom“ al dinamicii din universul nostru, Soarele şi Luna, perechea sacră secundă din panoul religios-central al Cogaionului / Sarmisegetusei), moarte („nenuntiţii“ trec din Ţara-cu-Dor în Ţara-fără-Dor cu bradul-mire / bradul-mireasă, cu bradul-suliţă), Anul Nou etc. În poemele lui Adrian Botez, bradul este veghetorul din munte, «atât de singur – bradul cel din frunte» (Bradul, p. 5), bradul este înţeleptul («moşul bradului» – Nunta, p. 6), bradul se supune prohodului / prohodirii, thanaticului, ca toţi ce sunt „drepţi ca brazii“ (iar «la prohodul bradului», vine Muma Cerului ce «plânge, cântă şi descântă / de dor şi inimă frântă», fiindcă «au plecat pe struni de vânt / fraţi de cetini, rând-pe-rând» – La prohodul bradului, p. 8), bradul geme cu toate fibrele-i fiinţiale («geme lemnul bradului / sub arcuşul vântului… / bradului şi mândrului / bradului înaltului / bradului şi dreptului…» – Geme lemnul bradului, p. 12), munţii cu brazi se relevă drept „avocaţii lui Dumnezeu“ (p. 20), bradu-i axă celor zece ceruri ale Valahimii, se relevă, fireşte, brad al lumilor («zvâcnesc răcnetele catedralelor în noapte – ca nişte / pulsari / cosmici – clipocind printre / constelaţiile negre ale / brazilor lumii: fulgeră şi […] / din / pântec de munţi – se mereu frâng în / fulgere oarbe – clopote / clopote, clopote, clopote» – Noapte înafară, p. 39), de brazi se spânzură pierdutul timp («aşa că – decât să pierdem timpul / care deja s-a spânzurat de brazi – mai / bine să ne vedem – orbi / pe altădată – care e numele oricărui / azi» – Lighioană cvasi-umană contemporană, p. 87), bradul (de Crăciun şi de Anul Nou), este cu barbarie tăiat „din vârf de munte“ ca „ucigaşii (de brăduţi / brazi)“ «cheful să-şi facă – pe tarabe-n sânge» (Blestem la bradul prăvălit, p. 131), ceea ce atrage după sine reînchiderea „vadului celest“ şi plânsul Mumei Brazilor / Cetinilor. Există în poemele boteziene şi „brazi flamuri de munţi“, participanţi la Sfatul Edenului: «suflete crin răstignire / ai ieşit din trup, din fire, / şi-ai venit la sfat de rai / cu toţi brazii de pe plai.» (Crâmpei de psalm dosofteian, p. 132). Eroul liric al mulţimii de sonete-cristal din volumul La prohodul bradului (2013), de Adrian Botez, ia distanţă original-paradoxistă, dacă ne raportăm fie la eroul din sonetele eminesciene, fie, mai ales, la cel din voiculescienele sonete ale Iubirii de Iisus Hristos, cu paşii sigurei înaintări către „crinele golgote“: «că am iubit – e-o taină fără de păcat: / nici îngeri n-am trezit în aiurare ! / au fost o boală şi cutremurare / şi cruci de păsări – mii – am împăcat // […] // eu – totuşi – îmi ascund taina sub scris… / …acolo-i timpul când Hristos cu mine / întrezărit-am gòlgotele crine…» (Taina fără păcat, p. 9). În primăvara încrâncenării dintre moarte / iarnă şi Înviere / viaţă cu iminentele explozii vegetale aşteptate, când «muguri din ramuri cată să străpungă / precum prunceştii dinţi…» şi când «crâncena primăvară dă s-ascundă / ’n piezişu-i rânjet – haita: ierni târzii…», botezianul erou liric constată că «i-e frică şi lui Hrist să ne ajungă / i-i groază de-orice dâmb colţos din noi: / în inimi ni s-a-nchis orişice strungă / torturi nepomenite-am aţâţat în sloi ! // căldură ori nădejde nu-s de unde / să iasă-n joc de primăveri şi îngeri: / încă nu-i Răstignire – şi Tu sângeri !» (Primăvară crâncenă, p. 23). Din „crama Cerului“, atentul eroul de sonet-psalm mai observă: că «galbene lacrimi tremură copacii», că „moartea se coace din împroşcarea cu sânge“, că „în turnuri cotcodăcesc prostănacii“, că «a-nfipt cuţitul toamna pân’ la os» şi-l «scoate şi-l înfige iar, vârtos», că «măcelărie de sublim e-n lume – / atât sublim – că toţi turbăm cu spume», cu părelnic-argheziană cutezanţă îndeamnă Mântuitorul: «furnici îmi conturează groaza sferic…: / prelinge-Te, Hristoase,-n cer de rane, / să văd serafi bolborosind din vrane !» (La crama cerului, p. 74, nu „lacrima cerului…“) etc. În alt sonet-icoană, Mântuitorul este surprins în chinuri sisifice: «Te-am văzut – furişat – speriat şi schimbat / suind – din nou – cenuşile Golgotei / […] / …munţi tot urci şi cobori – arzând decisiv: / în noapte semeni – cumplit – cu Sisif !» (Hristos şi Sisif, p. 27). Fiindcă-i «viscolită primăvara firii: / de peste tot, piroane rup fiinţă», într-o ultimă instanţă, eroul psalmic-botezian imploră Mântuitorul „ce mai are ştiinţă de a scoate cămaşa Mântuirii“: «frate-al durerii şi al neputinţei: / nu ne lăsa-n sleirea ne-căinţei ! / Hristoase-nsângerat şi-nsingurat // smulge din Cruce Focul Tău curat…!» (Rugăciune de Paşte, p. 24). Mesianismul lui Adrian Botez, de teluric-celestă verticalitate, de cosmică demnitate, se relevă puternic, irepresibil, dintr-o indiscutabilă / incontestabilă vecinătate piroclastic-apocaliptică, profund cunoscută de al său Neam Valah : «e-un neam ce se trezeşte în colinde / ciorchini de îngeri atârnaţi la uşi / cu puf de nea pe-oglindele sticlinde / ce-ascund ursitele ca palme în mănuşi // cât cântul încă nu ne-a părăsit / […] // cuvine-se-a a ne spăla spăşit / chipu-ostenit de nopţi – în sfintele zăpezi // cuvine-se-a căta cărare înapoi / spre Tatăl de lumină – iertător / să fim iar neamul care suntem noi // adeverit spre mântuirea tuturor / …primeşte-n prag – Părinte – al meu Duh / şi iscă-n stele cântu-mi de văzduh !» (Neamul colindelor, p. 81). Dar Valahimea – irepresibilă sub prim-Curcubeul Zalmoxianismului de la Potopul Noianic – tot aşa se încumetă a refiire şi sub Curcubeul Creştinismului / Ortodoxismului, în teluric-celest legământ şi într-o mai dreaptă croire de lumi: «Hristoase-al unirii – Hristoase-al iubirii / nu pot să trădez lucrarea de îngeri / nu vreau a Te face din nou ca să sângeri // în inimă-mpiedic prigoana-amintirii / …seninul din ceruri îl chem pe pământ: / cu toate voi face un nou legământ !» (Nou legământ necesar – p. 150; pentru întregul cronicilor de mai sus, Distinsul Receptor poate consulta: PTPag-II, 45 ‒ 52).
(c) Sonete cruciate. Cea mai mare parte a sonetelor lui Adrian Botez, sonete bine temperat-paradoxiste, din cele două volume de versuri apărute în anul 2016: unul, 123 de sonete cruciate alese / 123 Selected Crusader Sonnets (traducere din limba valahă în limba engleză: Gabriela Pachia), Râmnicu Sărat, Editura Rafet (ISBN 978-973-146-526-5; pagini A-5: 304), de prin septembrie, şi al doilea, de prin decembrie, dar ieşit din tipografie în primul trimestru al anului 2017, Frumuseţea durerii, Bacău, Editura Ateneul Scriitorilor (ISBN 978-606-8828-19-0; pagini A-5: 182; în caseta CIP a Bibliotecii Naţionale a României s-a precizat ca an de apariţie: 2016), aşadar, cea mai mare parte a poemelor în forma fixă a sonetului, din ambele volume, este circumscrisă macrotemei iubirii „dureros-de-dulce“ (cum se spune într-o genial-eminesciană prim-semnalare profund-oximoronic-romantică) a ens-ului trăitor întru Dumnezeu / Iisus Hristos, întru purificarea insului pentru priveliştea Fiinţei prin arta cuvântului, macrotemă dusă odinioară „pe-o neasemuită culme“, dar „din unghiuri complementare“, şi de poetul isihast, Vasile Voiculescu (1884 – 1963; v. / cf. volumul postum, Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1964). Eroul liric din această majoritate de sonete aflate sub pecetea macrotemei enunţate mai sus, cu timpanele-i încordate întru descifrarea ecourilor − de la cel psalmic-arghezian, inclusiv „clamoros-interbelicul“ («…vreau să te pipăi şi să urlu: este!») − se angajează în stabilirea raportului om / omenire – Dumnezeu / îndumnezeire, se pune sub stindardul „cruciat“ şi înaintează / vine (către Distinsul Receptor) cu îndorurare de Iisus Hristos (Crist, în textele lui A. Botez), în absolutul Învierii (nu neapărat, în spirit „nemuritor-cogaionic“ / „zalmoxian“) şi al Graal-ului, „cu moartea pre moarte călcând“, în înţelesurile profunde ale unei cunoscute aserţiuni, «însăşi moartea ne-a făcut nemuritori», datorată de Creştinism lui Ioan Gură de Aur (346 – 407 d. H.), patriarhul de Constantinusa > Constantinopol > Istambul, mai mult ca sigur, imediat după vizita-i făcută în orizontul anului 400 d. H. în Dacia Dunăreano-Pontică („Sciţia Mică“ / „Scythia Minor“), la invitaţia episcopului valah, Teotim I de Tomis (CAdcd, 158 − 165). Aşadar, „exacta admiraţie estetică“ evidenţiată de „firul roşu“ de leagă cele două volume boteziene rezidă în „cantitatea de efort din Moarte“, cu direct-proporţionalitatea re-Învierii drept „calitate / carate din frumuseţea durerii“ : «cât efort – în moarte – de a fi frumoasă / când pădurea-şi schimbă chinul în splendoare / îţi dă mărturie poiana stufoasă: / n-a fost răutate – este – deci – Culoare ! // Crist duios s-apleacă – tot mai des şopteşte : / „frumos voi trăirăţi – frumoşi fiţi în moarte / meritaţi amurgul – sfântă sărbătoare – / …de cădeţi în stele – nimeni nu mai moare…!“ // în genunchi copacii primesc de la ceruri / binecuvântare cu aghesmi de geruri : / bucuroşi să moară – frumoşi în sfinţire // aşteaptă doar Cristul să le intre-n fire… / …cât de frumos te lasă Dumnezeu / să mori – trăind ascuns în orice zeu…» (s. n.); şi-i acest prim sonet al „deschiderii“ de cruciat-valahă sonetiadă-123, „deschidere“ în ritm zalmic-genunian (cf. PTDelrc, 355), şi într-o excelentă tâlmăcire stihuită, tot „în formă fixă“, de anglista Gabriela Pachia, în cea mai pură limbă a genialelor sonete ale lui William Shakespeare: «what a strive – awaiting death – to be beauteous / when the forests change their anguish into splendour / bushy glades bear testimony – though caducous : / ‘twasn’t ill-willed wickedness – ‘tis – therefore – Colour ! // Christ lovingly bends – more frequently whispering : / „you’ve lived righteously – you’ll be beauteous resting / you deserve your twilight – a most sacred recess – / …if you fall into stars – no one feels death distress…!“ // down on their the trees receive from the Heaven / the blessing in the holy water frost-graven : / eager to die – consummate in consecration // they’re awaiting Christ to enter their pulsation… / …how beauteously does Lord God allow streaking / into death – charmingly concealed in god’s seeking…» – A. Botez, 123 de sonete cruciate alese / 123 Selected Crusader Sonnets, 2016, p. 6 sq.; şi tot „în sonet“, însă în cel dedicat «Ilonei / Elenei, pentru 21 Mai 2016, Sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena», aflat sub titlul Frumuseţea durerii, titlu „transferat“ întregului volum, autorul operează şi o „lejer-notabilă“ schimbare de tipar strofic-rimologic (din : a-b-a-b // [c-c-d-d // e-e-f // f-g-g], în b-h-b-h // [i-b-i-b // j-k-j // k-l-l]): «nimic nu e frumos dacă nu doare / numai din plâns de Crist se iscă roua : / petalele de vezi deschise-n floare / corola-aprinsă-ascunde-o rană,-a doua ! // nu te vesti pe tine în războaie : / spada primeşte-o-n piept ca pe un soare ! / …mai bine cântă: fierul se îndoaie / iar Lebăda – ca să învie – moare… // …stele pe cer: atâtea mii piroane ! / Hristos se răstigneşte fără tihnă / şi arde-ntr-una – pentru-atâtea toane // ce-au devenit păcatele de-odihnă… / …nu te sfii – şi urcă-te pe Cruce / să vezi aripile de înger un’ te-or duce…» (A. Botez, Frumuseţea durerii, 2017, p. 7). Volumul de poeme din anul 2017, Frumuseţea durerii, de Adrian Botez, este structurat în şase cicluri, încorolând măiestrit – mai tot ceea ce-i desemnat azi prin prea uzitata sintagmă, „diversitate în unitate“ –, în afară de sonete, şi alte poetice forme „nefixe“, de la descântec şi baladă, până la satiră, pastel şi psalm / rugăciune, într-o admirabil-bogată reliefare stilistică / prozodică: (I) Frumuseţea durerii, (II) Degeaba, (III) Frumoasă-i lumea – culmea de zgârcită, (IV) Poemul pădurii, (V) Plugarul cărţii şi (VI) Domnule frunză de toamnă, la care, „drept închidere“ se adaugă – pentru alcătuitorii de dicţionare literare – Cine este Adrian Botez ?, o binevenită notă biobibliografică „la zi“ (pp. 165 – 176). Sufletul eroului liric botezian din poemele celor două volume, 123 de sonete cruciate alese / 123 Selected Crusader Sonnets (2016) şi Frumuseţea durerii (2017), se constelează înspre neasemuite profunzimi, deopotrivă, prin dimensiunea religioasă a fiinţării de privelişte şi prin dimensiunea vibrant-patriotică a Pelasgului > Valahului Ens între reliefurile de geo-stare / spirit în devălmăşie unional-europeană, ca în acest sonet de indiscutabilă frumuseţe a durerii de Patrie-Dacie: «Dac ori român să fii nu mai e voie, / stârnitu-s-a ciclon de inchiziţii; / şi-ocean de ură prăbuşesc bandiţii, / când, limpezit, vrem neamul – anevoie, // vite să fim – Evropa ni-e imaş, / dar nu pământul sfânt ca temelie, / nu sânge de străbun să-ţi fie glie: / să paşti – să taci – străin şi orb, şi laş; // Cristul cu tot cu Cruce-l smulg din duhuri, / să n-avem prispa raiului nădejde, / să nu vedem copilul cum ne creşte, // sorbind din sfântă limbă – vii văzduhuri; / …demoni slinoşi – pidosnici – ne-nvăluiţi în cnuturi, / răbdarea strânge trăsnet: iar v-om zvârli în luturi !**» (Dac ori Român să fii nu mai e voie / Adrian Botez, Frumuseţea durerii, 2017, p. 82).
(d) Apocaliptica de proporţii cosmice, Graalul şi Moartea Caligrafică a Scribului. Între prologul Povestea Duhului (cu «zeii de glod» „târându-se“ «spre vizuini-văzduh», „ascunşi în stuf“, temporar, de Domnul, spre a-şi lua zborul din «mlaştina celestă», dar şi cu «Duhuri ce au ars – sublim – în vetre», cu «Duhuri de Eroi dedaţi Misticei Nunţi», cu «vădirea Spiţei» de-i «doar Soarta-ţi scoasă de pe mosor» − p. 7 sq. – etc.) şi epilogul „geminat“, I-Secretara mea (p. 211 sq.) / II-Vrei să trăieşti (p. 213 sqq.), materia lirică din Cartea Apocalipsei, de Adrian Botez (ISBN 978-973-146-603-3, 2018), se structurează tetradic (fără „vreun fir sângeriu“ despicat în patru pentru conectare la fiecare Evanghelie din cele încredinţate Creştinătăţii de cei patru apostoli: Matei, Marcu, Luca, Ioan), cu primul ciclu (I) de „biblic-inspirate“ poeme din categoria estetică a apocalipticului (< curent religios-creştin întemeiat prin / dinspre Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul), numerotate de la 1 la 50 (pp. 9 – 63), titlul acestui ciclu devenind al întregului volum, cu a doua secţiune (II), Cartea iluziilor şi puterilor (din 35 de poeme / pp. 65 − 98), cu a treia parte (III), Cartea Neamului (cuprinzând, ca şi anterioara, tot 35 de poeme / pp. 99 − 154) şi cu (IV) Cartea Poetului – răzbaterea prin bezne şi dincolo de crimă (însumând 50 de poeme [pp. 155 – 207], „punctul culminant“ al suitei liric-simfonice boteziene fiind 50-Moartea Artistului). «Spre dispariţia supremă, spre neant» (p. 63), apocaliptica boteziană – cu tornadele / protuberanţele tanathicului prezente în toate cele patru cicluri ale volumului – propulsează imaginarul pe impresionante coordonate paradoxist-cosmice: (1) «se sfarmă păsări în văzduh – haos de sunet jubilează / spectre de sânge-ncoronate domnesc în negura amiază / stârvuri topeşte moartea-n mâluri – vin crocodili din galaxii / se instalează – sacri monştri – în largi vitrine vineţii / căci cer-pământul e-o mocirlă – pe care zeii o străbat / […] // scot capul şerpii din pendule / […] / e-un univers de ouă sparte […]» (1-Se sfarmă păsări în văzduh / p. 11); «ies corbii din scorburi – şi morţi din morminte» (3-Frenezia judecăţii / p. 13); «roade luna la ciolane» (7-Balada morţii aproximative / p. 15); etc.; (2) «peste lumini de stearină / lumea cea meschină…» (9-Sfaturi pentru regină / p. 74); «ciclopul clipoceşte din unicul său ochi / e-o lume fără cârmă ori cârmaci» (13-Ciclopul… / p. 77); «roţi de maşini trec zdrobind – adâncind în noroi şi în noapte / Suflete-Flori…» (18-Transfigurarea / p. 80); etc.; (3) «deşteaptă-te române,-i mort poporul: / porcii se-ndoapă-n locu-i – pân’ la vărsătură / […] // Hristos – scârbit – e dus din bătătură…» (5-De ţara asta cui oare-i mai pasă ? / p. 105); «voievozi daco-valahi din vremi bătrâne / cămaşa morţii – hotărâţi – o-mbracă / să fie Neamul lor ca o prisacă»» (1-Voievozii sfinţi pogoară… / p. 113); «Graal-Trandafir-Focul se-aprinse-n munţii loru: / Sfânt sânge-ademeneşte Moartea – ca să aflăm ce-i Doru’… / …dar îmbeznaţii lumii n-au priceput: sub nas / Dacul le dăruit-a Raiul – dar ei fac răul pas: / …voind să-nveţi Lumina – când nu ai suflet – lesne / te poţi trezi în vrajbă – războaie – scârnă – bezne… / prostul îşi strică Vatra – strigând după căldură / când Focul e în Duhu-i – iar nu în bătătură…» (16-Reînviata epopee daco-valahă [în cinci cânturi cu Prolog şi Epilog] / p. 122 sq.); (4) «privighetoare cu ochii / arşi – tu vezi izvorul / de sânge al Cântecului care mişcă / enigmaticii aştri – şi / […] // tu vezi pădurea în care s-a ascuns / Dumnezeu – şi…» (5-Privighetoare… / p. 159); «…dar ne-am trezit în prag de Paşti: ne ardeau plăgi / printre ruine mirosea a jigodii − / nu vremuia văzduhul Înviere…» (17-Cântec treaz / p. 167); «…Verdictul final nu-l va şti nici măcar / Judecătorul – căci / Cărţii nu i se citeşte − de nimeni şi / niciodată − decât – cel mult − / cotorul…» (32-Cartea / p. 185); etc. (cf. PTPag-IV, 50 ‒ 54). PROZATORUL. Opera epică a lui Adrian Botez îşi încorolează până în prezent câteva notabile volume: Basme pentru copii, pentru oameni mari şi pentru foarte mari (Bacău, Corgal-Press, 2004), Nălucirile abatelui Bernardo ‒ cinci povestiri fantastice (Râmnicu-Sărat, Editura Rafet [ISBN 978-973-146-356-8], 2014), „Prostul“ ‒ cincisprezece povestiri ciudate, cu Epilog (Râmnicu-Sărat, Editura Rafet, 2015), Domnul X ‒ roman ante-post-idem-modernist (Râmnicu-Sărat, Editura Rafet, 2015), „Revoluţia“ lui Lucio Ferrante ‒ sau Cabala Nebunilor ‒ poveste alchimică (Râmnicu-Sărat, Editura Rafet, 2015), Ofiţerul (Râmnicu-Sărat, Editura Rafet, 2016), Şobogré − 155 de povestiri scurte şi ultrascurte & Chiromantul reginei − nuvelă, de Adrian Botez (Râmnicu-Sărat, Editura Rafet [ISBN 978-973-146-553-1], 2017) etc. Tanathofanie şi „năluciri“. La „pentada fantasticelor povestiri“ ale plachetei Nălucirile abatelui Bernardo, de Adrian Botez (2014), angajând naratologic − „povesteseistic“, adică, „în pagină“, cu un „sol-de-povestire“, şi, „cu un subsol“ de pagină, camilpetrescianeşte, cu note şi chiar cu veritabile eseuri – o grăitoare „mână de titluri“ − Nălucirile abatelui Bernardo (pp. 5 – 7), „Il Pollaiolo“ – eliberatorul zborurilor (pp. 8 – 16), Întâlnirea abatelui cu moartea (pp. 17 – 29), Abatele, schivnicul şi Diavolul (pp. 30 – 38), Abatele şi imaginea din oglindă (pp. 39 – 51) −, adăugatu-s-a − peste patru ani − Noile năluciri ale abatelui Bernardo (Râmnicu-Sărat, Editura Rafet [ISBN 978-973-146-606-4], 2018) − în partea I, pp. 5 – 147, căci în partea a II-a, pp. 149 – 190, v. supra, este publicat eseul Ochiul Sfinxului −, cu încă o duzină de „noi povestiri-năluciri“, înrăzărite în spirit „paradoxist“, evident, cu „jalonări naratologice“ de sub stilistice peceţi romantic-eminesciene − 1-Abatele şi pictorul nefericirii lui Cain (pp. 7 − 24), 2-Abatele şi „nălucirea“ rădăcinilor reale ale lumii (pp. 25 − 58), 3-Abatele şi sisifii (pp. 59 − 76), 4-Abatele şi alungarea prin semne (pp. 77 − 88), 5-Abatele şi spiritul creştin al incaşilor (pp. 89 − 96), 6-Abatele, sfredelul şi gaura (pp. 97 − 104), 7-Abatele şi visul (pp. 105 − 107), 8-Abatele şi opiomanul cel şchiop (pp. 108 − 115), 9-Abatele, fântâna-cu-apă-vie şi intrarea (pp. 116 − 122), 10-Abatele nevăzut (pp. 123 − 125), 11-Abatele şi „obscurionii“ (pp. 126 − 130) şi 12-Abatele şi propunerea lui Lucifer (pp. 131 − 143). Distinsul Receptor află că, de fapt, „nălucirile“ / „bizareriile“ protagonistului botezian se atribuie nu vreunui pelasgo- > valaho-dac ca Toma Alimoş, de pildă, ci unui abate spaniol, Bernard Gaizca Mendieta y Savayo y Alcantara (chiar că ar cam fi de reţinut cele cinci elemente formante ale numelui eroului epico-lirico-paradoxizator, neapărat, în corespondenţă cu titlurile din pentadă, însă renunţăm, „din motive de spaţiu“, cât şi pentru că, în arealul hispanofon, se ştie de existenţa unor onomastice din peste douăzeci de elemente formante, dintre cele mai lungi „de pe planetă“), deopotrivă „erudit“, autor al opului Lumea Nouă şi Spiritul Creştin − «explorator, predicator, cu nădejdi de convertire a „sălbaticilor“ incaşi», «conquistador, în numele Coroanei Spaniole» − şi, de pe la anul 1633, caligraful unor „stranii fraze“ − «[…] despre ceva care pluteşte între real şi irealitatea sacră» − despre aşa-zisele las nicolettes de pe Amazonul superior. Postfaţa plachetei (considerate „volumul I“), Numele Inorogului (pp. 52 – 61), de Petru Solonaru, „vestit cultivator, între altele, de micropoeme-haiku“, poate să atragă atenţia Distinsului Receptor: (a) asupra „misiei“ protagonistului, «abatele toledan Bernardo…», „chemat“ de «o poveste glifo-smaraldică»; (b) asupra „dezideratului“ de „pe o cale a cunoaşterii spre Dincolo“ − «locul fericirii, în Triunghiul Emiliei-Romagna, care lasă vederii Edenul, Romania hiperboreană…»; (c) asupra „cheii de boltă epică“ permiţând Inorogului să fie în noi (deoarece «prin noi poartă smaraldul fidelităţii faţă de Divinitate în aspiraţia noastră către Absolut» − I, p. 58), admiţând «ieşirea din trup» (I, p. 59) ca intrare celestă în sine, îngăduind: «tanat[h]ofania ca indiciu imaginar-criptic de alegere insolită a morţii spre a revela sacrul prin simboluri» (I, p. 60); etc.
Nu cantemiriană Struţocămilă, ci botezian Şobogré. Titlul noii cărţi de proză „scurtă“ („momentul“, „schiţa“) / „lungă“ („povestirea“, „nuvela“), Şobogré − 155 de povestiri scurte şi ultrascurte & Chiromantul reginei − nuvelă, de Adrian Botez (ISBN 978-973-146-553-1, 2017), este creat – Şobo(lano)gré(ier) − în manieră „cantemirian-istoric-(h)ieroglifică“, din Şobo-, „formant“ obţinut prin „renunţarea“ la cea de-a treia silabă din cuvântul valah, şobolan, şi -gré, „formant“ provenit din prima silabă a vocabulei noastre, greier, celebra insectă-cântăreţ, graţie şi euro-fabulei din secolul al XVII-lea, Greierele şi furnica, de Jean de La Fontaine (1621 − 1695). Distinsul Receptor – la răsfoirea cărţii Şobogré, de parcă ar fi o „veritabilă cărămidă de celuloză“, la observarea avalanşei de texte „ultrascurte“, un soi aparte de momente / blitzuri „fixate“ într-o jumătate de pagină (ca, de pildă: 3-Reflecţiile centaurului Chiron – 21; 55-Axa lumilor – p. 110; 78-Dialog civilizat – p. 162; 139-Zeul ploii – p. 337; etc.), alternând cu textele „medii“, „de la o pagină-două, până la cinci-şase“, ale schiţelor, ale poveştilor / povestirilor, ale povesteseurilor (1-Fereastra – 17 sq.; 2-Problema degetelor – 19 sq.; 4-Potir şi copită – 17 sq.; 86-Călăul / pp. 185 − 190; 93-Genialul impostor / pp. 199 − 204; 102-Hans – marele câine / pp. 225 − 230; 123-Planeta idioţilor / pp. 300 − 308; etc.), cu nenumărate „note de subsol“, unele dezvoltate până la „rangul“ de „microeseuri“ şi chiar (ici-colo) „eseuri“ (ca dinspre „un irepresibil“ doctor-filolog-autor: 126-Crima cosmică / pp. 310 − 313; 129-Minciuni istorice / pp. 316 − 318; 137-„Dar“ şi „har“ / pp. 328 − 331; 138-Ghinion şi noroc / pp. 331 − 337; 148-Apă chioară / pp. 370 − 372; 155-Sfârşitul / p. 385 sq.; etc.) − ar putea crede că şobolanul a fost nu demult „şoarece de bibliotecă“ şi greierul i s-a asociat − în spiritul marilor firme purtătoare de sintagme ale „anonimităţii de capitalism mafiot-junglier“ − de printre tomuri, chiar dinspre instrumentistul expert, ori, de se vrea, dinspre cicadă-maestră în armonice pene / elitre şi picioare metric-zumzăitoare. Dar la sfârşitul atentei lecturi a primei macropărţi a cărţii, Şobogré, de aproape patru sute de pagini, mai mult ca sigur, constată (Distinsul Receptor) nu numai că prozatorul se comportă în realitatea-i înconjurătoare ca un inspirat-neobosit Midas, nu „regele“ din mitul pelasg, cretano-anatolian, ce transformă totul în aur, ci „pelasg-Homer-ul“ ce metamorfozează lumea atinsă, de foarte multe ori, în metalul nobil de peste douăzeci de carate din spaţiul valahofon al epicului, sprijinit nu de puţine ori (ca şi la Dimitrie Cantemir, Zaharia Stancu, Fănuş Neagu ş. a.) în bastoanele de argint platinat ale liricului. În sensul giratoriu al frazei – supra − a ni se îngădui să transcriem în recenzia noastră, pentru Distinsul Receptor, al 29-lea text, purtătorul titlului O intrare, unul dintre nenumărat-fulgurantele „momente“ / „blitzuri“, trimiţând la tipologia narcisistului: «Grasul rânea cu nasul (…un nas enorm, cât două trompe de elefant, înnodate !), ca porcul, prin toate vitrinele de la stradă, luându-le la rând. Şi asta n-o făcea pentru a cerceta mărfurile expuse, ci pentru a-şi admira, în vitrine, mândra-i făptură… La un moment dat, dădu cu ochii de o dugheană care, pe sticla vitrinei, avea o inscripţie uriaşă: Oglinzi. Şi grasul dispăru înăuntrul dughenei. Şi nu mai ieşi de-acolo nicicând. Probabil că intrase prin luciul uneia dintre oglinzi – şi pe-aci ţi-e drumul ! Să sperăm că, măcar acolo, dincolo de luciu, s-a … uşurat … − şi nasul i-o mai fi intrat la apă !» (p. 69). În partea a doua a cărţii, Distinsul Receptor are prilejul de a „(de)gusta“ nuvela nouă, de factură paradoxistă, Chiromantul reginei (pp. 395 − 472), unde „nuvelistul“ Adrian Botez „împrumută“ camilpetresciana „tehnică a subsolului ca roman-în-roman“, din Patul lui Procust (1933), spre a reconstitui „nuvelisticeşte“ lumea şi „atmosfera“ secolului al XVIII-lea, având în panoul central-naratologic un „aristocrat binom“ format din cavalerul „chiromant“ / „ghicitor“, Hugues Barbetorte de Bretagne, şi «autentica regină», Maria Antonia Iosefa Iohanna de Habsburg-Lorena (2 noiembrie 1755 – 16 octombrie 1793), cuplu în jurul căruia materialul epic se strucurează în „cardinalele“ capitole dispuse clasic-filimonesc între un Cuvânt înainte / „prolog“ (pp. 397 − 410) şi un Epilog (pp. 458 − 472): 1-La ceas de noapte, 2-Ce ştia şi ce a aflat cavalerul Hugues, 3-Regina rămâne singură şi 4-Cei doi, în sfârşit, se cunosc. Sugestiv pentru Distinsul Receptor angajat în rezolvarea „ecuaţiei de lectură“ a nuvelei Chiromantul reginei, rămâne botezianul Cuvânt înainte: «În mod sigur, autorul acestei povestiri va fi luat de rău, de către domnul cititor de azi, atât de pornit, alergic, contra aristocraţilor autentici […]. Autorul va vorbi (la pereţi !), în această povestire, despre nişte aristocraţi născuţi (sub stele negre !), iar nu făcuţi (de către spuma otrăvită a gloatei de bestii a unei ţări, devenită mahala generalizată. Şi nu va fi vorba aici, în povestirea asta, de România, ci de Franţa ultimului veac aristocratic şi autentic regal […]. Va vorbi povestirea asta despre o autentică regină, pe care hidra mahalalelor pariziene masonizate a poreclit-o, cu rânjete greţoase, struţo-căţeaua austriacă şi a ajuns chiar s-o acuze de incest, cu propriul ei fiu…» (p. 397); «Am dori, totodată, ca, prin cele dezvăluite mai jos, nu să demonstrăm că arta se nutreşte din ficţiune, ci, dimpotrivă, că viaţa însăşi (şi, în special, istoria despre viaţă !) este o continuă ficţiune – ficţiune de care e vinovat − atât cât poate fi el − omul. Dar o ficţiune narată sibilinic de cineva de sus, foarte experimentat chiromantic − …asupra liniilor palmei unei regine, sau … a unei ţărănci !» (p. 406); etc. (cf. PTPag-IV, 124 ‒ 127).
CRITICUL / ISTORICUL LITERAR, ESEISTUL, HERMENEUTUL. În mai bine de-o duzină de impresionante / îndrăzneţe cărţi se relevă şi criticul / istoricul literar, eseistul / hermeneutul : (1) Prigoniţii Cavaleri ai Mielului ‒ despre poezia cultă aromânească (Bucureşti,, Editura Dimândarea Părintească, 2000); (2) Spirit şi Logos în poezia eminesciană ‒ pentru o nouă hermeneutică aplicată asupra textului eminescian (Râmnicu-Sărat, Editura Rafet, 2005); (3) Loja Ionhanică Românească ‒ Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici ‒ pentru o nouă hermeneutică… (Râmnicu-Sărat, Editura Rafet, 2006); (4) Cei trei magi ai prozei româneşti ‒ Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade ‒ şi Epoca Mihaelică… (Râmnicu-Sărat, Editura Rafet, 2007); (5) Opera scrisă a lui Corneliu Zelea Codreanu ‒ între vizionarism şi alchimie naţională (Bucureşti, Criterion Publishing, 2009); (6) Cazul Dacia… ‒ România de azi: pregătirea cea tainică a Drumului spre România Sacră, de ieri, de mâine… de-a Pururi !, vol. I (Râmnicu-Sărat, Editura Rafet [ISBN 978-973-146-155-7], 2011; vol. al II-lea, 2018; (7) Normalitatea reacţionară : sinergia scris ‒ făptuire ‒ fiinţare cosmică la Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce… (Râmnicu-Sărat, Editura Rafet [ISBN 978-973-146-356-8], 2012); (8) Dosoftei ‒ vestitorul lui Eminescu… (Râmnicu-Sărat, Editura Rafet, 2014); (9) Emil Botta […] arheii… (Râmnicu-Sărat, Editura Rafet, 2015); Mic tratat de poetică… (Ed. Rafet, 2019; (11) Magica noastră casă: Ardealul (…un vis, puţină istorie şi analiza hermeneutică, asupra poeziei lui Octavian Goga), Râmnicu Sărat, Editura Rafet (ISBN 978-973-146-752-8), 2020; etc.
Nouă radiografii ale „cazului Dacia“. După cum bine se ştie, durează în instanţele euro-istoriilor „cazul Dacia“ din 11 august 106, de când Sarmisegetusa şi o parte din Dacia Nord-Dunăreană a lui Decebal – provinciile Oltenia, Banat şi Ardeal – cad pradă Imperiului Roman de sub conducerea împăratului Traian, aşadar, de-aproape două milenii; de-atunci, imperiile-hiene – antice, evmezice, ori contemporane – au tot sfâşiat bogatele ţinuturi ale statului Dacia, au tot ciopârţit, „până la os“, marele, blândul, sfântul său Popor Pelasg > Valah, şi, aidoma neistovitelor caracatiţe uriaşe, cu mii de braţe / tentacule, cu cratere-ventuze, i-au absorbit / jefuit bogăţiile solului edenic, ale subcerescului cogaionic-paradisiac şi ale subsolului fabulos, cu nemaipomenită diversitate de tezaure – de la sare, ţiţei, aramă şi fier, până la nesfârşit-de-adâncile filoane de aur, până la ruinele templelor / davelor ivind zilnic în soare: brăţări din cel mai pur aur, cosoni de douăzeci şi patru de carate, statui, idei de zboruri şi de fântâni, materie cenuşie etc. La această concluzie conduce şi examinarea atentă a celor „nouă radiografii“ recente, datorate eseistului Adrian Botez, autorul cărţii Cazul Dacia… ‒ România de azi: pregătirea cea tainică a Drumului spre România Sacră, de ieri, de mâine… de-a Pururi ! (2011), carte a cărei „materie“ – de dincolo de un „incitatnt Argument“ – se structurează într-un „mausoleu-octoedru“, pe-ale cărui „feţe-panouri-solare“ stau caligrafiate: 1 – Cazul Dacia. „România Mare“ – o autentică temă de meditaţie sau: să-i lăsăm pe păpuşari să creadă că ne-au „dus de nas“ (paginile 11 – 76); 2 – După 21 de ani… sau: pentru dispariţia Statului Masonic (paginile 77 – 88); 3 – Martiriu şi… expectativă (paginile 89 – 101); 4 – Cândva, nu de mult, poporul ăsta al românilor a avut altă fibră de Duh… – avea Reacţiune !!! (paginile 102 – 113); 5 – Când va învăţa România să spună şi „Nu!“ (paginile 114 – 130); 6 – „Democraţia liberală“ – ca instaurare a banditismului, trivialităţii şi haosului „multilateral dezvoltat“ şi programat (paginile 131 – 160); 7 – Magia Neagră a unei istorii a românilor… făcută de trădători şi de „alogeni“ – marginalii şi dezvăluiri în premieră (paginile 161 – 177) şi 8 – Se pregăteşte Marea Pustiire Mondială !!! Concluzii şi soluţii. Noi afirmăm remediile de Duh Hristic, contra Satanei. Cum va fi Conducătorul Adevărat ca Entitate Constructiv-Hristică, de Neam?! (paginile 178 – 206).
„Radiografia“ dintâi. În „deschiderea“ cărţii, Adrian Botez îşi „pro-jetează“ Distinsul Receptor în „circularitatea“ / „ciclicitatea“ arheic-arhaicei „scrise a Omului / Neamului“, «de la Originea-Paradis, înapoi, la Originea-Paradis», fireşte, în „speţa“ Daciei şi a poporului său, Poporul Pelasg > Valah, irepresibilă „circularitate“ cu finalitate – aceea de «a-I dovedi lui Dumnezeu că s-a oţelit, că a devenit conştient de Dumnezeirea fiinţei / fiinţării sale, că-L iubeşte pe Dumnezeu-Creatorul său nu „la poruncă“ şi nici „prin predestinare funcţională“ […], ci cu toată fervoarea Duhului său Viu […], prin infernul istoriei», întrucât, «în cazul Neamului Românesc, exprimat prin poporul românesc de azi, pornim din Paradisul Daciei… şi ne vom întoarce, fără greş, tot în Paradisul Daciei… – cu o condiţie: să îndurăm infernul cel mai adânc…, politicianusmul iresponsabil şi rapace, impostura, crima şi neruşinarea […]; şi, dacă vom dovedi tăria de Duh de a-l înfrânge pe duşman, vom binemerita, de la Dumnezeu, să ne hodinim, apoi… – şi să ne stingem arşiţa rănilor, în Rai…, printre sfinţi, martiri şi îngeri… […], pentru a ajunge la România cea de-a pururi, la România transistorică / anistorică» (Argument, p. 5 sq.). Adică, de la Dacia de ieri, la Dacia de mâine. „Arcul“ eseistic botezian se exercită cu un original, fermecător patos – atât în Argument ca şi în celelalte opt secţiuni / „macrocapitole“ ale cărţii (v. supra) –, între rugăciune / psalm şi pamflet («Nu avem nicio scuză, în această privinţă ! …Cum nu au nici cei care au văzut trădarea, cu ochii şi inima lor, şi au acceptat-o, chiar cu bucurie dementă, neghioabă – parcă drogaţi, parcă posedaţi de diavol !!! Suntem trădători de Duh Dumnezeiesc… – deci, făptuim cel mai greu păcat: păcatul contra Sfântului Duh…! Doamne-ajută acest popor să se întoarcă la Duhul lui de Neam, ales de Dumnezeu ! Şi, Doamne, cu Nesfârşită Mila Ta, ajută-ne să întrevedem, şi noi, Mântuirea întru Neam – spălarea poporului în Lumina Sfântă a Neamului Transistoric, cel de-a pururi !!! …Doamne, Iisuse Hristoase, trimite acestui Neam iubit de Tine călăuză […]» – ibid., p. 9 sq.).
„Radiografia“ secundă. (1) Prima secţiune, structurându-se în douăzeci şi unu de capitole, abordează probleme stringente ale istoriei, ale contemporaneităţii Poporului Pelasg > Valah, mai toate încordând timpanul receptorului de azi din Dacia – România, Republica Moldova / Basarabia, Macedonia etc.: («I. „Tot Balcanul a fost românesc“») problema Patriei văzută, îndeosebi dinspre Cristea Sandu-Timoc (Zlocutea-Timoc / Serbia, 8 septembrie 1916 – 6 august 2012, Timişoara-România), «o istorie vie şi însângerată, precum un apostol răstignit pe o nouă Golgotă», militant de seamă pentru drepturile Valahimii din Dacia Aureliană – Valea Timocului (azi, împărţită – prin voinţa imperiilor secolului al XX-lea, îndeosebi, a Imperiului Sovietic-Stalinist – între Serbia şi Bulgaria), deoarece «nu ştim care ne este Patria, deci pentru ce anume trebuie să luptăm, cu preţul trudei şi vieţii noastre […]; iar mijloacele de luptă pentru redobândirea Identităţii Noastre Arheice nu sunt nicicum cele „democratice“ – de fapt, luciferico-masonice –, ci cele ale Duhului Umano-Divin: Trezirea […] conştiinţei Eului Nostru Umano-Divin, care va determina trezirea supra-Eului Dumnezeiesc…» (p. 12 sq.); («II. „Există o conjuraţie împotriva cuvântului Român“…») complotul anti-Român, relevat lui Cristea Sandu-Timoc «atât la Sofia, cât şi în Belgrad, ori Atena» (p. 15), este – de fapt – bimilenarul complot ordonat de împăratul Traian pentru radierea toponimului sacru, Dacia, pentru ştergerea din istorii a Poporului Pelasgo->Valaho-Dac / Thrac, întreţinut complot nu numai de Imperiul Roman al lui Traian, ci şi de Imperiul Roman de Răsărit / Apus, de Imperiul Bizantin / Latin, de Imperiul Habsburgic / Austro-Ungar, de Imperiul Turc / Otoman, de Imperiul Rus / Sovietic, de actuala Uniune Europeană (ce cultivă, de pildă, „confuzia etnică“ între Români = Pelasgi > Valahi şi Rromi / Ţigani, susţinându-se propagandistic de către Franţa, Anglia, Spania, Italia, Germania etc. ideea falsă că România – iar de vreo doi ani – şi Bulgaria ar fi „ţara / ţările de origine a ţiganilor / rromilor“, nu India, ţara de la periferia căreia au migrat în toată Eurasia, de prin secolul al V-lea d. H.); («III. „Cred că singurii guvernanţi care ar înţelege drama noastră ar fi Aromânii“…») problema re-Unirii Pelasgimii > Valahimii între hotarele Pelasgiei > Valahiei / Daciei (Blaquie / Grande Blaquie – cum era cunoscută în vremuri evmezice, între anii 1185 – 1280 / 1300, graţie re-Unirii sub sceptrul Dinastiei Fraţilor Valahi Petru şi Ioan Asan I, între hotarele Daciei Antice Sud-Dunărene / Nord-Dunărene) nu este numai problema „guvernanţilor“ de Bucureşti (cum greşit credea Cristea Sandu-Timoc), ori „a Aromânilor“ (mai exact spus, a Macedoromânilor, Meglenoromânilor şi Istroromânilor, adică a Valahimii Sud-Dunărene, de la Herodot citire, „ce s-a tot lăsat dezbinată“), ci rămâne, în ultima instanţă a istoriilor, problema voinţei întregului Popor Pelasg > Valah; […].
A treia „radiografie“. (2) Partea secundă a «Cazului Dacia…», de Adrian Botez priveşte „francmasoneria“, „plutocraţia iudaică“, „liberalismul şi comunismul“, „criza cea mai cronicizată şi mai dubioasă“ din Dacia / România, „corupţia generalizată“ în manieră neofanariotă, «de la nivel de ghişeu şi până la nivel prezidenţial» (p. 77), «linşajul elitelor şi calomnierea martirilor Neamului» (p. 78), „pacea socială“ şi „războaiele energiei“, „otrăvirea globală“, haotizarea şi hienizarea societăţii, distrugerea sistemului de învăţământ («…deja vedem că se pregăteşte „elevul / tânărul-jivină“, incult până la barbarie şi sclavie, egoist şi total iresponsabil, feroce şi singur, satanic…» – p. 83 sq.), a sistemului de sănătate, a sistemelor economice etc.
A patra „radiografie“. (3) A treia parte a «Cazului Dacia…», de Adrian Botez, abordează „eclipsa de Duh“ în raportul entitate arheică / divină – neam / popor […].
A şaptea „radiografie“. (6) A şasa parte a «Cazului Dacia…», de Adrian Botez, relevă în aceeaşi tonalitate pamfletar-vulcanică, în acelaşi viguros clamor sempitern, aşa-zisa „democraţie liberală“ a terorismului / banditismului de „băsescian stat reformat“, „haosul multilateral-dezvoltat şi programat“ pentru că: (a) …valorile culturale nu se pot susţine, în mod real şi stabil, fără valorile moral-religioase (p. 134 sqq), adică fără „valorile Ortodoxiei“; (b) nicio orânduire n-a respectat omul… – deci nici pe Dumnezeu ! –, dar niciuna nu l-a înjosit atâta pe om cât orânduirea „haosului programat“ şi a „haosului multilateral dezvoltat“, cea a zarafilor, „democraţia liberală“, deh ! – care vrea să ne convingă de absenţa lui Dumnezeu în ceruri şi de prezenţa lui în … bănci şi în bancomate (p. 139 sqq.); (c) prăpastii sociale, viduri de comunicare şi piramide de trufie = „acceptarea domniei răului în lume, a războiului sinucigaş şi a veşnicei orbiri / anihilări a demnităţii umane“; […]; (d) a renunţa la „slujirea lui Dumnezeu“ înseamnă a accepta robia Satanei „democratice şi liberale“ etc. […].
A noua „radiografie“. (8) A opta parte a «Cazului Dacia…», de Adrian Botez, încordează timpanul / auzul istoriilor cu privire la «marea pustiire mondială» (p. 178 sqq.), la «puşcăria Duhului tuturor popoarelor», la «remediile de Duh Hristic contra Satanei», la profilul «conducătorului adevărat ca entitate constructiv-hristică de Neam», la „stăpânii procesului de globalizare“, la „războaiele informaţionale“, la „guvernul mondial“ / „guvernul conspirativ“ („guvernul din umbră“), la „criza globală de sistem“, la «iluzia Libertăţii, Dreptăţii, Adevărului» în lumea contemporană, la „perfecţionarea Planului Dalles“, la „Proiectul Harvard“, la «false descoperiri arheologice pentru a submina credinţa» etc.
Prin „Cazul Dacia…“, de Adrian Botez, pare-se că Valahimea contemporană şi-a aflat o puternică personalitate, un nou martir în lupta Sa pentru Dreptate întru Dumnezeu, în cumplitul război cu duşmanii de moarte – „din lăuntru“ şi „din afară“ – ai Daciei, în cumplitul război cu imperiile ce continuă şi azi să vâre şi mai adânc săbiile în rănile nevindecate – prin vitregele / vitregitoarele istorii – ale marelui, străvechiului şi blândului nostru Popor Pelasg > Valah.
Noi eseuri despre „sacra“ triadă valah-cronicărească. În cartea de polivalente eseuri / studii «pentru o nouă hermeneutică, aplicată asupra textelor cronicarilor moldoveni», Normalitatea reacţionară: sinergia scris – făptuire – fiinţare cosmică, la Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce (ISBN 978-973-146-205-9, 2012), de Adrian Botez (doctor în ştiinţe filologice cu o superbă teză publicată în anul 2005, Spirit şi Logos în poezia eminesciană), Distinsul Receptor are prilejul de se situa între alte „nebănuite dimensiuni“ specifice umanismului cronicăresc valaho-moldav – recitit / revăzut cu acribie de autor –, are bucuria de a descoperi un „scânteietor-zeiesc trident“ cu neasemuită, originală forţă structuratoare / cristalizatoare de tip Yang (dar şi cu inerente arii rămase, ori dispuse „strategic“ în sfera Yin): (I) „Letopiseţul Ţării Moldovei“ – în varianta liturgică a lui Grigore Ureche, având ca nuclee iradiant-ideatice / macrotematice: Arheul Ştefanic (cf. «2. Arheul Ştefan cel Bun / Sfântul», p. 42 sqq.), topos-ul sacru, nomos / anomos, „normalitatea“ reacţiunii etc. (pp. 23 – 98); (II) „Letopiseţul Ţării Moldovei“ – în varianta liturgică a lui Miron Costin, având ca nuclee iradiant-ideatice / macrotematice: centri falşi / reali ai „Logosului Ritualic“ – înfrângerile temporale / istorice „ca dureri personale“, raportul „pulverizare semantică“ – „Logos de Neam“, menţinere în „starea de reacţionarism“ etc. (pp. 99 – 160); (III) „Letopiseţul Ţării Moldovei“ – în varianta liturgică a lui Ion Neculce, având ca nuclee iradiant-ideatice / macrotematice: pace veşnicită / pace sulemenită şi Patrie («ca neputincioasă plimbare»), autentic-reacţionarism, invers-reacţionarism etc. (pp. 161 – 262 [cf. PTPag-II, 395 ‒ 405]).
Addenda pentru „cazul Dacia“. Îmbogăţirea corolei de titluri de eseuri / cercetări şi a problematicii din cartea eseistului Adrian Botez, Cazul Dacia… România de azi: pregătirea cea tainică a Drumului spre România Sacră, de ieri, de mâine… de-a Pururi ! (2011) se face printr-un volum nou, tot sub titlul Cazul Dacia… (volumul al II-lea), dar cu subtitlul Trei studii hermeneutice asupra Arheilor… (2018). Volumul întâmpină Distinsul Receptor cu un Argument: «…Ştim că, în urma apariţiei cărţii de faţă, vom fi acuzaţi de dacomanie ! Tocmai de aceea ţinem ca a noastră carte să apară şi să circule, în ciuda celor pe care eu îi numesc latinizanto-trădători (…pe post de proxeneţi ai Neamului celui Sacru – Traco-Dacii !) […]. Până şi papalitatea vaticanezo-romană afirmă adevărul rădăcinii în absolut a Dacilor : precum că Traco-Daco-Geţii sunt Părinţii Latino-Romanilor ! A recunoscut-o Papa Ioan Paul al II-lea […]. Cartea de faţă continuă, în esenţă (prin încă trei studii de hermeneutică mitologică), argumentele cu privire la mentalul şi intuitivul unui Neam-Părinte de Neamuri, care, prin Zalmoxis-Hristos, are Înalta Misiune Cosmică de a păstra-depozita tradiţia multimilenară…» (p. 5 / 11). Primul „studiu hermeneutic“ are în obiectiv Corbul – o altă hieroglifă a bivalentului Zalmoxis (pp. 13 − 42). Al doilea „studiu hermeneutic“ este focalizat în problematica Blajinii / Rohmanii / Uricii şi „Memento mori“ / „Odin şi Poetul“, problematică pusă disjunctiv-dubitativ sub curcubeul cu interogaţia: «Oare ar fi putut să moară Zalmoxis ?» (pp. 43 − 78), dinspre patru părţi: I-Opiniile Bisericii Creştin-Ortodoxe (pp. 43 − 53); II-Opiniile specialiştilor etnografi şi etnologi… (pp. 53 − 68); III-Afirmaţii eminesciene, clare şi ferme ! (pp. 69 − 76) şi IV-Concluziile noastre (p. 77 sq.). Al treilea „studiu hermeneutic“ abordează Adevărate şi false tradiţii creştin-geto-dace. Masacrul satanic al mieilor. Oul şi Învierea, prin viziunea strămoşilor noştri, geto-dacii (pp. 79 – 91), în două părţi: I-Adevărate şi false tradiţii creştin-geto-dace. Masacrul satanic al mieilor (pp. 79 – 84) şi II-Oul şi roata solară geto-dacică (pp. 85 – 88; note: pp. 89 − 91).
De la „cadavru“ la „ochiul Sfinxului“ într-un eseu botezian „despre romanul poliţist mondial“. După cum s-a mai făcut precizarea (supra), în structurarea volumului Noile năluciri ale abatelui Bernardo (2018), Distinsul Receptor descoperă o primă parte (pp. 5 – 147), formată de douăsprezece povestiri (având drept erou de „panou central-naratologic“ pe Abadele Bernando, ca o continuare a „volumului I“, Nălucirile abatelui Bernardo, din anul 2014) şi o parte secundă (pp. 149 – 190), care poate fi oricând tipărită ca plachetă „independentă“, Ochiul Sfinxului (eseu despre romanul poliţist mondial). Acest eseu „lirosofico-poliţist-botezian“ are o notabilă „arhitecturare sextadică“: 1-Sfinxul şi cadavrul (p. 151 sq.), cu „deschidere“ trimiţătoare înspre binomul Adevăr – Virtute: «Socrate – Platon aveau de „prins“ Adevărul şi Virtutea. Şi cetatea îi urmărea, îndeosebi prin tinerii ei, cu sufletul la gură. Evul Mediu captura atenţia celor ce ştiau a citi, sau măcar asculta – prin romanele cavalereşti, care aduceau slavă Virtuţii, Onoarei, Eroismului […] – precum şi prin relatarea „questelor“ Potirului Graal […].Romanele cele mai gustate […], cele poliţiste, au de prins… criminali odioşi.»; 2-Nomos şi antinomos în romanul poliţist. Crimă şi „neputinţa“ lui Dumnezeu. Chuck şi ai lui (pp. 153 – 158): «…în romanul poliţist ar trebui să se pună şi problema Nomos-ului, a Normei uman-divine, a Legii…»; 3-Pionierul american şi ambiţiosul englez. Aristocraţie şi mediocritate − Dupin / vs. / Holmes (pp. 159 – 165): «Americanii, în scurta lor istorie, n-au creat lucruri originale – dar l-au avut pe Edgar Allan Poe […], cel ce a creat o specie literară cu totul nouă şi incitantă: povestirea / nuvela poliţistă.»; 4-Zei, corifei, tarabagii şi impostori, în romanul poliţist euro-american (pp. 166 – 171), unde se atrage atenţia asupra faptului că povestirea poliţistă, nuvela poliţistă, romanul poliţist, intrate „în secolul al XX-lea, ar fi stagnat“ […]»; 5-„Policier“-ul lui Candler : crima şi America americanului (pp. 172 – 182) / Raymond Thornton Chandler (1888 – 1959): «Chandler individualizează temeinic […]: nu sacrifică, în defavoarea esteticului, nimic !»; şi 6-Concluzii provizorii despre ochiul Sfinxului (pp. 183 sq.): «…genul poliţist […] al Vechii şi Noii Lumi, Europa – America de Nord, a ajuns să prolifereze până în îndepărtata Japonie, căpătând acolo chiar note specifice […] de felul dramatismului şi introspecţiei introduse de un Seicho Matsumoto» (cf. PTPag-IV, 224 ‒ 226).

Bibliografia siglată din prezenta Laudatio:

 BMag = Adrian Botez, Magica noastră casă: Ardealul (…un vis, puţină istorie şi analiza hermeneutică, asupra poeziei lui Octavian Goga), Râmnicu Sărat, Editura Rafet (ISBN 978-973-146-752-8), 2020.
 PTDelrc = Ion Pachia-Tatomirescu, Dicţionar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicaţiei…, Timişoara, Editura Aethicus (ISBN 973-97530-8-6), 2003 (pagini A-5: 504).
 PTPag-II = Ion Pachia-Tatomirescu, Pagini de istorie literară valahă de mâine, vol II, Timişoara, Waldpress (ISBN 978-606-614-091-1 / ISBN 978-606-614-128-4), 2015 (pagini B-5: 616).
 PTPag-IV = Ion Pachia-Tatomirescu, Pagini de istorie literară valahă de mâine, vol IV, Timişoara, Waldpress (ISBN 978-606-614-091-1 / ISBN 978-606-614-168-0), 2018 (pagini B-5: 740).

Ion Pachia-Tatomirescu

Viena
Categorii
Cultură
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole