MĂRITE CUZA, NE SALVEAZĂ! Autor: Lhana ROMA-NOVA

N-a fost uşor ca să înfrunţi Poarta şi numai Tu ştii cum a fost dar, preaînţelept, ai schimbat soarta în ziua sfântă, zi de post! Şi sfântă v-a rămâne...
Viena

N-a fost uşor ca să înfrunţi Poarta

şi numai Tu ştii cum a fost

dar, preaînţelept, ai schimbat soarta

în ziua sfântă, zi de post!

Şi sfântă v-a rămâne în veacuri,

și sfânt vei fi, al meu Român,

căci ale tale sfinte leacuri

ne-au preasfinţit pe-acest tărâm!

Credeam că suntem blestemaţi

de dacii noştri, de romani,

de-acei strămoşi adevăraţi,

Zamolxis cu ai lui titani.

Gândeam că suntem pedepsiţi

de zeii ce n-au fost trădaţi,

de heruvimi, arhangheli, sfinţi,

de-ai lui Traian şi Decebal soldaţi.

Dac-am fi fost însă uitaţi

de Dumnezeu, de Duhul Sfânt,

cenuşă în vânt şi fără fraţi

ne-am zvârcoli azi în mormânt…

Al nostru crez, al nostru neam

a fost doar unul şi va fi

de-a pururi steaua la un geam

în care chicotesc copii.

Nicicând cotropitori, duşmani,

pentru vecini şi-alte popoare,

bogaţi… de-am fost, ori prea sărmani,

noi am luptat pentru onoare.

Credinţa doar, pământul sacru,

prea româneşti, prea nestemate,

murim pentru un fir de acru,

pentru părinţi, soră şi frate.

Căci nemurirea vom afla

de nu trădăm nicicând, nicicum

pe cei ce-au botezat şi-or boteza

români pe românescul drum.

Un singur drum avem în lume,

acela ce ne-a fost redat

într-un ianuarie anume

de Cuza – domn şi împărat.

Primit-am calea sfântă în dar

în zi de iarnă secular,

când s-a rescris în calendar

a noastră ţară milenară.

E calea noastră, e destinul

cu care-am fost încredinţaţi,

oricât de aspru fi-va chinul,

nu vom trăda de-am fi trădaţi.

Nu vrem fraţi vitregi şi surori

de altă mamă sau alt tată,

dar vom zbura până la nori

să cerem zeilor… o fată.

Să le-amintim din când în când,

de ne vor da vreo ascultare,

că ne-a trecut demult un rând

şi-am îngheţat printre hotare.

Încă străini în ţara noastră,

străină limbă românească,

Mărite Cuza, dumneavoastră,

de ce îi lăsaţi să vă rănească?!

Pe noi, cu cele trei Divane,

destul de mici, precum se pare,

neputincioşi printre liane,

ne pot răni rechini şi fiare.

Mărite Cuza, ne salvează! Încă o dată!

Ne ia de mână, mare, mic,

ne-ajută să găsim o fată

ce-a fost răpită de-un a-mic!

Ce are taină de botez

nume de sfânt, părinţi români,

doar tu eşti ’cela ce cutez’

a te lupta cu-ai săi stăpâni!

Când vei ajunge s-o întâlneşti

să-i strigi scump numele, Moldova…

Ea… te-a iubit! Tu… o iubeşti!

Nu-ţi va întoarce în vreun fel vorba!

S-o iei încet-încet de mână,

să nu trezeşti pe-acei stăpâni,

dar să nu laşi nici o fărâmă,

ci ne fă iarăşi… Români!

Făr’ de dânsa, astăzi suntem pe jumate

Românie şi români

iar, de n-o salvăm degrabă, vom fi una nulitate…

Fără ochi şi fără mâni!

Dă-ne ochii înapoi,

ni-i deschide pe vecie,

ni-i deschide pe-amândoi

şi îi fă unul, să se ştie!

Dă-ne braţele pierdute

să simţim a ei căldură,

s-o închinăm pe-a noastră frunte

că, de nu, din nou ne-o fură!…

Căci, trupul de este zdrenţuit

ori e rupt în bucăţele,

sufletu-i a fost demult înlănţuit

şi, în lanţ, ce mai inele!…

Dar dacă sufletu-i zdrobit

bucată cu bucată,

trupul e liber, e înrobit

şi-i amândouă deodată!

Însă de-s duse la surghiun

şi trup şi suflet, într-o clipă,

în ziua sfântă de Crăciun,

îngerii toţi pierd o aripă.

Precum ştim, pe fata noastră

cu-al său suflet, cu-al său trup,

au răpit-o pe fereastră

şi din ea, bucăţi, tot rup…

Mărite Cuza, ne salvează!

Ne fă români adevăraţi…

de-o sută de ani durează,

suntem prea împovăraţi!

Rugat-am zeii din vechime,

rugat-am zei contemporani,

cerut-am doar o românime

ce-a fost pierdută printre ani.

Nu ştim să ne închinăm cu slavă

la cei ce ne-au vândut atunci

dar spumegăm şi suntem lavă…

Vin’ de ne ia să ne arunci!…

Ne-aruncă peste gardul rece

şi peste sârma prea ghimpată,

să curgă sânge ce va trece

din Prut în Nistru, ca pe hartă!

Să curgă sânge în Bucovina

ce-a fost uitată într-un cui

când cei ce-agaţă harta îşi uită vina

uitând că au rămas ai nimănui.

Ai nimănui, cu ei, deodată,

şi noi suntem uitaţi, valahii, ardelenii,

toţi moldovenii vitregiţi de soartă,

câmpenii, şi muntenii, şi delenii.

Poţi să mai speri a fi românul

ce crede că e liber, al său stăpân pe veci,

când simţi cum creşte în tine chinul

când viză îţi cer de vrei să treci?

Mă mint că sunt acel român

ce s-a eliberat mai ieri pe sine

dar ştiu că încă am stăpân

şi… îmi e aşa ruşine!

Viena
Categorii
Poezie
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole