Mâța în lumina reflectoarelor

Farfuriile așteaptă docile oaspeții, atingerile fine ale furculițelor și complimentele „Ce frumoase sunt!”. Lângă ele aragazul a terminat de masat cu foc friptura, a o rumeni pentru a îi...
Viena

Farfuriile așteaptă docile oaspeții, atingerile fine ale furculițelor și complimentele „Ce frumoase sunt!”. Lângă ele aragazul a terminat de masat cu foc friptura, a o rumeni pentru a îi da aspect comercial. Știind că și-a terminat treaba, bunica se uită la seriale indiene și îndeasă în gură popcorn cu curry, se holbează la personaje și este vocală când fiica unei bogătașe este răpită. Nea Costel, Luiza și Carol vor ajunge în fața uși în jumătate de oră. Cerul închide ochii, luna și stelele răsar tot mai proeminent. De dimineață, întrucât a făcut 80 de ani, bunica a reflectat asupra tinereții relativ active și a ultimilor ani în care a trândăvit voios. Miți miaună zgâriind cu ghearele ușa, crezând astfel că oaspeții vin mai rapid și monotonia va înceta. Orhideea digeră ultima porție de fotosinteză, pe azi și se culcă, căci indiferent de ce fac oaspeții, ea nu poate face nimic. În pofida legăturilor chimice anorganice, farfuriile au conștiință, întemeiază familii și au grijă unele de altele prin a-și transmite gânduri bune. Instinctual le este frică de pisici, întrucât de-a lungul secolelor pisicile au spart multe farfurii. Când nasc un nou spirit, acesta nu se întrupează într-o farfurie de lângă părinți, ci își alege un corp din magazin. Miți este prea leneșă pentru a le face vreun rău. Inconștientul bunicii visează la anii în care arăta bine. Mâța auzind telefonul o zbughește spre bunica pentru a o trezi. Cioc, cioc…

            —Auleu, auleu, au ajuns. Stai taică… Bine ați venit Carol, Costel, Luiza, mi-a fost dor de voi!

            —Și noi Lenuța, am venit cu multe surprize, spune Luiza pe un ton oarecum muzical.

            Ea are patruzeci de ani, are părul prins în coadă, dar nu arată ca doamna profesoară. Poartă pulover verde închis, blugi și tocuri. Nea Costel este la sacou, are șaizeci de ani, și este puțin cocoșat. Carol e tot la sacou, dar are papion și o pălărie imensă din piele de crocodil. Miți se întinde pe pernă ca vedeta ce este, toți trei sunt înnebuniți după ea. Oaspeții se așază la masa mică și vorbesc despre tenis.

            —Hai prințeso, urcă la Domn Carol în brațe.

            Miți se supune și se așază peste pantalonii săi gri torcând. E în al nouălea cer, culorile sunt mai calde, inima mai zveltă. A fi pisică devine important. Friptura este pusă pe masă. Mirosul îi amintește de lipsa foamei în ultima vreme, fiind măcinată de întrebări „Care-i sensul unei pisici? Ce e lumea și ce pot face cu ea”. Nimeni de la masă nu bănuiește că Miți se strofocă cu întrebări. „Peste patru ore vor pleca, nimic nu va avea rost. Există o soluție permanentă?” Anii trecuți a reușit să-și alunge spaima… Farfuriile gâdilate de furculițe simt un fior plăcut, nu există nimic mai frumos pe lume. În contrast cu farfuriile, Miți nu se mai poate mulțumi doar cu fericirea imediată.

            —Uite câte am adus. Ai o vază, bețișoare mirositoare, trei bluze, o carte despre Suleiman și Hurrem, zice Nea Costel.

            Bunica îl pupă pe obraz îmbrățișându-l.

            Miți e paralizată, să fugă pe străzi sau să moară lângă Lenuța.

            Se apropie de geam, nimeni nu observă, pleacă. E frig și murdar afară, mâncarea nu mai îi vine la nas, ploile o pot îmbiba, mersul pe jos e un chin. Miaună în fața casei Puficii, prietenă veche a ei. Deși Pufici refuză să vină cu ea la București, Miți rămâne hotărâtă…

Uitându-se la mașini găsește una cu portbagajul deschis și se suie. Nu știe unde merge, dar e mai bine ca aici. Este dată imediat afară. Singura soluție este să se ducă la stația de autobuz și să facă spectacol cu speranța ca cineva milos să o ia. Băncile stației au praf și pisicii îi vine să strănute. Stelele licăresc, umplu golul cu multe pete. Drumul stă neclintit… nimic nu se mișcă. Vine o fetiță de zece ani, o vede. Apare și autobuzul. Miți o aude zicând „Mergem la București” și se lasă cărat de ea. Entuziasmul îi scade când apare frica de necunoscut. Încremenită, îi vine să coboare la prima și să se întoarcă la Lenuța. Se uită la fetița drăguță și teama îi scade. „Unde e mama ei, ciudat, e fetiță curajoasă să meargă singură”, își șoptește mâța timp ce este alintată. Autobuzul pare să respire, să aibă un ritm de leagăn, ceva hipnotic. Pisica adoarme, nu se poate opune încă legilor naturii. Peste două ore ajung în capitală. Miți începe o viață nouă.

Radu Nedescu

Viena
Categorii
Sens Giratoriu
1 Comentariu
  • Jksojs v
    3 mai 2020 at 4:08 am
    Răspunde
  • Răspunde

    *

    *

    Alte Articole