METAMORFOZELE EULUI LIRIC ÎN VOLUMUL DE VERSURI „O ALTĂ DIMENSIUNE A SENTIMENTELOR” DE DANIELA ACHIM-HARABAGIU

Acest al II-lea volum de versuri al tinerei poete Daniela Achim Harabagiu, intitulat sugestiv ”O altă dimensiune a sentimentelor”, apărut la editura ”eCreator” Baia Mare, 2018, prezintă concepția și...
Viena

Acest al II-lea volum de versuri al tinerei poete Daniela Achim Harabagiu, intitulat sugestiv ”O altă dimensiune a sentimentelor”, apărut la editura ”eCreator” Baia Mare, 2018, prezintă concepția și viziunea autoarei despre iubire, ca sursă a vieții, iubire devenită poezie, aflându-se peste tot: în pietre,/ Pe urmă în izvoare,…/ Apoi în frunzele copacilor,/Verzi, îngălbenite,/Ruginite,/  Pe cer, pe aripi,…/ În aștri, în Calea Lactee,/ Coborâtă în cireșele/de mai, pământene! (Vei ști).

Acest poem de deschidere este unul vizual, viu colorat, cu imagini metaforice deosebit de sensibile. Poeta vorbește despre dimensiunea nelumească, atemporală, astrală, aproape ubicuitară” a sentimentelor sale. Imaginea persoanei iubite, venite ”din altă galaxie, se compune și din asemănări cu figuri mitologice și istorice: ”chip frumos, de Rege Dac”;…”preschimbat în Eros”. Iubirea este un copac cu ramuri, cărora poeta le cere să înmugurească în inima iubitului, ramurile confundându-se poetic, cu eul său: Înmugurește-mă în inima ta!/ Fă-mi lăcaș unde fluturii zboară,” (Pe ramuri de iubire).

Poeta îi adresează iubitului său rugămintea de a opri timpul, de a intra în eternitate cu fericirea: Oprește timpul, păstrează clipa,/ O zbatere de aripi, nu vreau să mă doară!”(ibid.) Meditația poetei pe tema iubirii – o iubire captivă după care sufletul ”rămâne-nsângerat, în poemul Ți-am spus”, are drept ”concluzie” presărarea de ”praf de stele”: Ți-am spus că te iubesc și te-am eliberat,/Din strașnica  Închisoare  a gândurilor mele,/Fără să-ți spun că sufletu-mi rămâne-nsângerat,/ Asupra-am presărat, magnific praf de stele.” Zbuciumul, dramatismul acestei ”mari iubiri târzii” trece din sufletul poetei, din interiorul ființei în cosmos și are puterea unui adevărat seism: ”Ai preluat  frumoasă,  teribilă,  ștafeta/          Neîntâmplată,  a unei mari iubiri târzii,/ Cu care-am zdruncinat și cerul și planeta.” (Ți-am spus)

Iubirea este o ”mirabilă povară”, ”dulce ca mirea”, deși îmbracă o haină precară

sauumblă zdrențuită”: ”Și uneori e mândră,/ Iar alteori e tandră,/ Și umblă zdrențuită,/ De multe ori flamândă,/  Și goală cum e,  s-ar ascunde,/ Dar, nu are unde,/ Umblă iubirea-ntre noi desculță,/ Vrăjitoare drăguță”. (Mirabila povară) Relația dintre cei doi îndrăgostiți capătă imaginea unei scene de vânătoare, unde metaforele, când suave, când profunde, au o strălucire aparte: Te-am ucis în propria-ți vânătoare pornită/ Asupra-mi vulnerabilului, pământescului eu,/ Din confruntarea cu tine-am rămas, pururi rănită,/ Ca într-o farsă  urâtă  a destinului greu.” (În taină)

O ală imagine, inspirată dintr-un basm anume, cu un prinț plecat la vânătoare, ne readuce ulterior într-un cadru cât se poate de banal și de comun; iubita, bătând la poarta palatului, având cu sine o tolbă doldora de sentimente, averea sa, se trezește din vis în acest spațiu străin și auster, neînțelegând de ce singurul său dar, adică sentimentele sale nu încap(e) acolo. un anume dramatism interior străbate aceste versuri de un lirism și modernism aparte: „I-am zis: – Dar stai puțin, el m-a invitat…/ Și pe neașteptate, mi-a detectat,/ Cu un aparat extrem de sofisticat,/ Sentimentele./ Apoi mi-a spus implacabil și foarte încruntat/ -Aici accesul e interzis/ Pentru persoanele/ Cu al sentimentelor gabarit depășit!/ -Și pentru că ești la prima abatere,/ Te sancționez cu avertisment,/ Pentru data viitoare,/ Îți voi confisca sentimentele! (Acces interzis)      Încercând să continue ”portretul” iubirii, tânăra poetă Daniela Achim Harabagiu o compară cu o ”regină păgână”, ”a inimii stăpână”, cerând fie iubitului, fie cititorului să îi facă o cunună de mărgăritare, s-o împodobescă cu razele lunii și să i-o predea, să o facă să răsară în inima sa, plină de trăiri sincere, autentice, inocente: Adună-i  mărgăritare/ Și fă-i cunună,/  Împodobește-o cu raze,/ Desprinse din lună,/ Și vino la mine cu ea,/ Într-o seară Cerească,/ Răsare-o apoi în inima mea/ Și las-o acolo să înmugurească!” (A inimii stăpână).

Elementele din care se compun atmosfera de iubire, elemente de peisaj, dar și cele ale figurii umane se transformă în semne poetice; sensurile lor se încarcă de densitate și dramatism. Iubirea devine o ”dulce durere”, o ”efervescență” ce ”descumpănește” și ”năucește”. Adverbul de mod ”maxim”, folosit adesea în limbajul colocvial, este bine sedimentat în structura ”maxim mă năucește” și nu împietează. (Suntem în eter). Sentimentele poetei, deși resimțite prin toți porii ființei, prin toate ”celulele” sale, depășesc contingentul, se înalță în astral, în eter: ”Suntem  în eter,/ În prelungirea acestei lumi,/ Două unghiuri adiacente,/ ardente,/ de bătrânul Cronos  îngemănate,/ latente.” (Suntem în eter) Între vis și realitate, poeta preferă visul ca pe o prelungire a gândurilor și simțirilor ei curate: ”Mă obosește concretul din lumea asta perversă! (În lumea din vis) Trupurile celor doi îndrăgostiți sunt canale de comunicare spre infinit și absolut; poeta utilizează o imagine plină de prospețime, de un inefabil semantism: Duceam cu noi,/ În noi,/ Iubirea păgână și neastâmpărată,/ Ca niște mânji/ Sălbatici și neîncălecați,/ Să ne salveze din noianul de mirări/ Cuprinse în această lume absurdă/ Și plină de întrebări! (În lumea din vis)

Într-un alt poem, poeta își deplânge durerea născută din trădare și minciună: Mă durea  durerea  ce mi-ai trimis,/ Un joc dureros de cuvinte, greu de înțeles”./ ”… Mă durea durerea la gândul tău schimbător,/ Lipsit de iubire, sufletul tău plimbător,”(Să îmi scrii un poem!) Poezia Danielei Achim Harabagiu se  remarcă printr-o tonalitate ușor elegiacă, de factură romantică folosind un registru lexical ce pleacă de la banal, normal și accesibil pentru a ajunge la un nivel poetic cu imagini ce îl prind pe cititor captiv în mijlocul lor, înfășurându-l, înlățuindu-l, ca-ntr-un joc magic: ”Mă doare  durerea năprasnic la gândul,/ Că nimeni n-o să te iubească, ca mine vreodată, / Nimeni pe tine și  nici eu  pe  altul,/ Ce iubire ciudată,  fără timp,  fără dată,/ Ce a fost, va mai fi, va să fie?/ Iubire curată, iubire furată, magie?” (Să îmi scrii un poem!)

Poeta îi cere iubitului să o iubească ”magnific”, ”enorm”, aceste adverbe, ca și mai-nainte adverbul ”maxim”, deși fac parte din registrul lexical uzual-modern, nu dăunează imaginii poetice, ba mai mult, îi redau și-i sporesc valoarea metaforică: Iubește-mă magnific și chiar nepământesc,/ Cum pe altcineva, n-ai mai iubit vreodată,…” sau Iubirea nu-i de-ajuns, ar spune cineva,/ Și totuși, iubește-mă enorm,/    Precum protagonistul din filmul ”Undeva- Cândva”,/ Ca să îți simt iubirea, chiar și atunci când dorm! (Iubește-mă) De la elementele fizice, iubirea care îi transformă poetei ”celulele” în ”cazane clocotitoare de sentimente” (Alchimie), și-i năvălește în sânge, sleind-o ”de viață și de putere”, (Odată) devine ”Într-o zecime de scundă nemuribundă” ”parfum de mirt de nard” și se înalță spre cer ”ca niște vârfuri lungi de brad” (Ascendentă), căutând parcă un vis astral sau ”sămânța focului iubirii” (Poemul cu același titlu)  Ea nu trebuie stinsă, ea trebuie să râmână aprinsă veșnic; poeta cheamă stihiile pentru a o reaprinde: ”Bateți vânturi și spulberați cenușa,/ Suflați tare, salvați sămânța,/ Sămânța focului iubirii!” (Sămânța focului iubirii).

Următorul ciclu de poeme se intitulează ”De ziua dorului  și alte zile”. Ele au ca tematică tot iubirea, dar la alt nivel, iar subiectul ei se schimbă: este când mama, ființa care i-a dat viață și a plecat în eternitate, când poetul, când părinții, când înseși cuvintele care, așezate după anumite reguli, alcătuiesc structura unei limbi. (Dor de mama, Ce-o face mama, Ochii tăi mamă, Ce mai au de spus poeții, Despre limba română) O ”definiție” a dorului, acest cuvânt intraductibil, întâlnim în poezia scurtă, de factură parcă populară, intitulată Dorul, dar și în De ziua dorului, unde dorul este sinonim cu muza ce pune stăpânire pe poetă, asemenea unei adevărate maladii, cutremurându-i ființa, punându-i ”aripi de sticlă” și ridicând-o în astral, depășind zona contingentului aducător de suferință : ”Mă năruie, mă ridică,/ Îmi crește aripi de sticlă,/ Mă unge la inimă,/ Mă saltă la stele,/ Îmi duce dorul cu ele!” (De ziua dorului).

Cele trei poezii dedicate mamei: ”Dor de mama”, ”Ochii tăi mama”, ”Ce-o face mama?, compun chipul mamei ca fiind necesitatea absolută, sensul vieții, lumina ei. Poeta reușește un portret spiritual prin imagini deosebit de sensibile și delicate, având în centru ochiul, privirea, gândurile, ființa de abur a mamei, tăcerea ei : ”De când te-ai prefăcut în abur / Eu nu știu ce și cum  să fac, / Când tu și toate-ți  împrejur/ Doar tac, și tac, și tac!… (Dor de mama)  sau : ”Mamă,  știi că mă  surprind/ Uneori/ Cu privirea ta privind?/ Înțeleg, că îmi dai ochii tăi,/ Să privesc cu ei,/ Prin ei! (Ochii tăi mamă)

Există o întrebare care o frământă pe poetă și care dă și titlul poeziei  ”Ce-o face mama?” Aceasta își găsește un răspuns mulțumitor oarecum recapitulând activitățile din viața ei pământeană: poate crește și acolo în cer un pui de asin cu lapte praf, sau le citește basme cu zmei și feți frumoși copiilor de acolo. Întrebarea persistă în  mintea poetei, totuși, iar fianalul poeziei este elegiac, dramatic: ”Nu știu să deslușesc misterul acesta nepătruns/ Și-atunci rămâne această întrebare/ Ce-o face mama?” (Ce-o face mama?)

Poemul ”Ce mai au de spus poeții” poate fi înțeles ca o artă poetică, o mărturisire de credință, întrucât autoarea consideră poezia ca un act de creație la care participă și cititorul ei, atribuind versurilor înțelesuri nebănuite, necunoscute de poet; cum toate lucrurile au fost deja spuse, de la începutul omenirii și până în prezent, poeta îl invită pe cititor să remarce talentul, harul poetic al creatorului, care aranjează în felul său personal, propriu, cuvintele și ideile generatoare de imagini și atmosferă poetică:  ”Tu însă cititorule observă clar,/  Cuvintele poetului i-au fost date-n dar, / Ce vrea cu ardoare să spună, el scrie, / Ș-a lui slovă, rămâne în veci mărturie!” (Ce mai au de spus poeții)   Este de remarcat că în ambele cicluri poetice, tema iubirii este esențială pentru  Daniela Achim Harabagiu, poetă sensibilă la frumos, la adevăr, la calitățile umane creatoare de modele și repere în viață. Dacă în primul ciclu de poezii, Daniela elogiază iubirea ca liant al unui cuplu de îndrăgostiți, strigându-și trăirile personale, extazul dar și durerea, rănile, în cel de-al doilea ciclu sentimentul iubirii cunoaște o extindere a sferei de referință, el incluzând și alte personae iubite din familie -mama, părinții, în general; de asemenea, poeta este preocupată și de soarta poetului, căruia i se adresează cu cuvintele: Poetule, nefericită creatură”, iar în poemul intitulat ”Despre limba română” poeta afirmă că ea este ”Vatra culturală la toată Europa” și ne îndeamnă pe noi, cititorii, să mai citim încă o data poezia lui Alexei Mateevici despre această ”Comoară în adâncuri înfundată”.

Daniela Achim Harabagiu este o poetă tânără, inconfundabilă, ce-și alcătuiește poezia din trăiri sincere, personale, punând în centrul existenței iubirea, motorul vieții, asumându-și riscurile unei relații pline de farmec, dar și de suferință, însă mai ales, realizând imagini poetice sensibile, pline de candoare, melancolie și frumusețe. Poemele sale sunt o alegorie sentimentală, creată din cuvinte simple, luate din registrul limbii vorbite, cărora poeta le dă, prin talentul său o conotație aparte, vizuală, luminoasă și în același timp, muzicală. Incadescența trăirilor sale îmbracă o haină metaforică în care încap inlusiv jocurile de cuvinte, gen: ”vers, univers, multivers” (Destin), dar și imagini pline de candoare referitoare la universul copilăriei (Mereu copil, Candoare)  sau la peisajele cu salcâmi și castani înfloriți (Ninge cu floare de salcâmi și de castani). Poeta este și pictoriță, iar acest lucru se vede în poezia sa, obsedată de vizual, de lumină.

O altă dimensiune a sentimentelor” este un volum de versuri ce merită a fi citit și înțeles. Vocea poetei Daniela Achim Harabagiu se detașează de  celelalte prin lirismul său de factură romantică,  prin aria de probleme pe care poeta le dezbate și le adresează sieși, dar și cititorului, pentru ca apoi, singură să găsescă soluții poetice în remarcabile imagini artistice.

—————————-

Emilia STROE-ȚENA

28 martie 2019

Alexandria

Viena
Categorii
Sens Giratoriu
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole