Mihaela Rașcu – zbor întru poezie (articol de Liliana Moldovan publicat în antologia „Testamentul viselor – coordonată de Emilia Amariei)

Poeziile Mihaelei Rașcu sunt meditații pure, sunt elegante vibrații lirice zămislite în „liniștea dintre două gânduri”, sunt cuvinte legănate de bucuria dintre două metafore. Poemele care alcătuiesc ultimul volum...
Viena

Liliana Moldovan

Poeziile Mihaelei Rașcu sunt meditații pure, sunt elegante vibrații lirice zămislite în „liniștea dintre două gânduri”, sunt cuvinte legănate de bucuria dintre două metafore. Poemele care alcătuiesc ultimul volum de versuri pe care l-a publicat în 2019, la editura Vatra Veche – „Vibrații din spectrul luminii” – sunt rodul unor trăiri de excepție, a unor gânduri filtrate, după cum recunoaște autoarea, printr-o nouă matrice existențială, scăldată prin valuri diafane de iubire și culoare. Vorbim despre un volum de versuri care a primit sărutul etern al bucuriei, al recunoștiinței și al unei înțelepciuni sufletești fără margini. Formând un tot unitar, cele 57 de poeme din carte dezvăluie, prin intermediul unui limbaj poetic fermecător, punctele de sprijin al unui testament liric dezarmant prin frumusețea lui, prin valurile de sinceritate care îl străbat și pânzele de speranță și credință ce îl acoperă.
Poemele din „Vibrații din spectrul luminii” sunt borne ale neuitării, sunt „șoapte din gânduri, sunt strigăte din timp” (p. 23), sunt glăsuiri ale unui suflet aflat la poarta nemuririi, sunt gândurile unei femei care renunță să mai facă promisiuni deoarece simte că se află la granița unui palier existențial excepțional, lipsit de cadența specifică a anotimpurilor dar încărcat de o nestingherită lumină (după cum sugerează și titlul cărții). Acestea au înflorit din nevoia scriitoarei de a îmbrățișa lumea cu mărturii de bucurie pură, din graba ei de a vedea cum „îi zâmbește cerul” chiar și atunci când pământul îi fugea de sub picioare iar ticăitul ceasornicelor bătea din ce în ce mai rapid și se auzea din ce în ce mai tare.
Ticăitul vremii se strecura înșelător prin lume, în momentul conceperii versurilor din volum. Era clipa de grație când se auzea doar de glasul poetei care prindea aripi și începea să se înalțe spre cer ca o rugăciune mereu știută, dar nespusă, ca o rugăciune străbătută când de „nori de neputință”, când de „un cald avânt”. Un ultim refugiu a fost pentru Mihaela Rașcu, poezia, și un ultim strigăt spre nemurire i-au fost cuvintele, o ultimă chemare i-au fost metaforele alintate de gingășia limbii române și o ultimă speranță, refrenele îndreptate spre îngeri.
„La Tine, Doamne, cu nădejde vin
de-atâtea ori că nu pot ține minte
și lăcrimez, și mă închin
și-ți caut slava în cuvinte”.
(Mihaela Rașcu – „Rugăciune III”, din „Vibrații din spectrul luminii” p. 30)

LILIANA MOLDOVAN

Viena
Categorii
Exclusiv
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole