Mihăiță Stănescu, fostul jucător legendar al Interului. ”O minge, un destin!” (1) / ”Am ales Sibiul pentru că mi s-a spus că aici sunt oameni de treabă”

Mihăiță Stănescu, fostul jucător legendar al Interului. ”O minge, un destin!” (1) / ”Am ales Sibiul pentru că mi s-a spus că aici sunt oameni de treabă” © Facebook...
Viena

Mihăiță Stănescu, fostul jucător legendar al Interului. ”O minge, un destin!” (1) / ”Am ales Sibiul pentru că mi s-a spus că aici sunt oameni de treabă”
© Facebook Mickey Stănescu

De loc e din – cum spune chiar el – orașul trandafirilor, o localitate situată la aproape 100 de kilometri de reședința de județ a Doljului, Craiova. Calafatul e port la Dunăre și una din porțile de ieșire către Bulgaria. Însă, prin adopție, e sibian de-al nostru, pentru că a cunoscut cele mai mari satisfacții din carieră cu FC Inter și, ulterior, s-a stabilit cu familia în orașul de pe malurile Cibinului. De un deceniu a lăsat în urmă România, alegând Danemarca, unde a dat un ”restart” vieții sale, atât cea de familie, cât și cea profesională.

Mihăiță Stănescu a rămas bine conturat în gândul suporterilor sibieni care luau cu asalt ”Municipalul” la sfârșitul anilor ’80 și imediat după revoluție. După ce s-a dezechipat în vestiarul Universității, alături de vedetele ”Craiovei Maxima”, și după ce și-a completat ”vocabularul” fotbalistic la Reșița, de asemenea un club de referință în fotbalul românesc, în acea perioadă, fotbalistul cu părul creț și lung a fost adus Marian Bondrea la FC Inter în anul promovării, făcând banda stângă alături de un alt jucător care-i semăna prin devotament, spirit de luptă, dăruire și… ținută, Vasilică Armenean, nu o dată cei care erau la vârsta la care privirea nu le mai era la fel de ageră confundându-i pe cei doi, pentru că schimbau locurile în teren, se completau unul pe altul, erau ca două picături de apă.

Cu Mihăiță – devenit Mickey între timp – nu am mai vorbit din momentul în care a emigrat în nordul Europei. Ne-am regăsit recent pe o rețea de socializare și a acceptat imediat să-și povestească viața atât pentru cei care nu l-au uitat, care și-l aduc aminte așa cum era în vremea când promova cu FC Inter în Divizia A, iar mai apoi, câștiga cu ”bleu-albaștrii” Cupa Balcanică, cât și pentru cei mai tineri, care au auzit vorbindu-se despre el, dar nu l-au văzut la lucru, pe dreptunghiul verde.

În prima parte, legendarul jucător al Interului și-a reamintit despre primii săi pași în fotbal, cine l-a îndrumat să ajungă la ”piticii” clubului din orașul său natal, Calafatul de la nord de Dunăre, despre perioada junioratului, debutul la seniori pe vremea când încă nu avea nici măcar buletin, despre transferul la FC Inter și întâlnirile cu Nicu Ceaușescu.

În partea a doua a interviului, ”Mickey” Stănescu a vorbit despre ”familia FC Inter”, momentele de care-și aduce aminte și acum, la trei decenii distanță, cu atât de mare plăcere din perioada petrecută la Sibiu, de momentul retragerii și cum a încercat să continue să fie slujitorul sportului rege în orașul nostru, dar și de greutățile de care s-a lovit, care l-au determinat în cele din urmă să pună lacătul pe ușa școlii sale de fotbal.

În cea de-a treia marte a acestui interviu-eveniment, Stănescu a făcut referire la momentul care i-a schimbat viața cu 180 de grade, plecarea în Danemarca. Fostul fotbalist al Interului a făcut o comparație între nivelul de trai dintre țara sa natală și cea de… adopție, despre diferențele dintre fotbalul de la noi și cel din statul din nordul continentului. A vorbit și despre modul în care abordează danezii pandemia de Covid-19 și le-a transmis suporterilor sibieni un mesaj, sperând să fie invitat cât mai curând la un meci al legendelor, care să inaugureze noul ”Municipal”.

  • E posibil ca cei mai tineri să nu te cunoască. Cum se prezintă Mihăiță Stănescu în câteva cuvinte? Unde s-a născut, părinți, frați, surori, primii ani de școală?
  • Sunt născut pe 23 februarie 1962 în orașul trandafirilor, cum era denumit Calafatul, în județul Dolj , un oraș situat în sudul țării, la 89 de kilometri depărtare de Craiova. Calafatul este un orășel așezat pe malul Dunării, fluviul ce desparte România de Bulgaria. Vidinul e situat pe partea opusă a Dunării, în dreptul Calafatului. Părinții mei, Marcel și mama Maria, au fost oameni muncitori, care mi-au asigurat nevoile zilnice și educația de care urma să am atât de mare nevoie în viață. Am un singur frate, Gigi, mai mare cu 6 ani decât mine. Primii ani de școală i-am făcut în localitate, la Școala Generală nr. 1, după care am mers la Liceul Independența. În toți acești ani am fost un elev mediu, mi-am făcut temele, am promovat de fiecare dată fără probleme, dar atât, nu m-am numărat printre elite.
  • La fotbal cum ai ajuns, cine ți-a fost ”nașul”?
  • Fratele meu Gheorghe a fost primul Role Model în viața mea ca fotbalist, el activând la clubul Dunărea din Calafat în perioada aceea, în care am ajuns și eu la fotbal. La Dunărea aveam să-mi fac ucenicia ca… pitic, apoi am rămas la clubul din orașul natal până la seniorat. Mingea de fotbal m-a fascinat de când mă știu. Și acum îmi aduc aminte cu mare plăcere, de parcă ar fi fost ieri, de întâlnirile ad-hoc cu prietenii la o miuță, în cartier, de jocurile între echipele reprezentând diferitele străzi din cartier și din oraș chiar, de campionate școlare, între echipele liceelor din județ și, mai apoi, din țară. Oriunde era mișcare în jurul unei mingi, fie ea de tenis de câmp, de tenis de masă, fotbal, volei ori handbal, era și Mihăiță Stănescu. Am fost copil de mingi la jocurile echipei mari a Dunării, iar în curtea școlii mi-am perfecționat tehnica individuală. Vă spuneam că fratele meu a fost primul exemplu pentru mine. El a mai jucat la Laminorul Nădrag și CFR Timișoara. Sângele de fotbalist însă, se pare, l-am avut de la unchiul Stelică, fratele tatălui meu, care a jucat în campionatele regionale.
  • Provocare! Îți mai aduci aminte numele antrenorilor de la copii și juniori?
  • La pitici am rămas cu două nume, Țițirigă și Scăișteanu, ambii din Craiova, iar de la juniori mi-l amintesc pe profesorul Dan Bora.

Debut la 13 ani, la seniori

  • Ai debutat la seniori pe când încă nu aveai buletin, la 13 ani…
  • Așa este! Am fost aruncat în luptă, cum se spune, de regretatul antrenor Valentin Ghiță, care era și portarul echipei, într-un meci din Cupa României, la Afumați. Într-adevăr, nu aveam nici buletin, aveam doar 13 ani… Meciul era arbitrat de marele Ioan Igna. Am avut o evoluție bună, ne-am calificat și, de atunci, am rămas la echipa mare. Regulamentul, în acea vreme, impunea să fie un junior în teren pe toată durata jocului, cum este și acum. Dunărea era mereu în coasta echipelor fruntașe, cele din Craiova, Drobeta Tr. Severin sau Motru. Evoluțiile mele constant bune au făcut ca ”Mister” Silviu Stănescu, un mare descoperitor de talente pentru Universitatea Craiova, să mă abordeze. A reușit să mă ”răpească” într-o zi chiar de pe stradă. A deschis portiera unui ARO și mi-a zis pe un ton sever: ”Urcă în mașină!”. Nu am întrebat unde mergem, i-am spus doar că trebuie mai întâi să trec pe acasă, să-mi iau cele de trebuință. Mi-a spus: ”Nu îți trebuie nimic, acolo unde vei merge, vei primi tot de ce ai nevoie!”. În acel moment eram deja căsătorit. Soția și părinții au aflat decizia mea abia după câteva zile. © Facebook Mickey Stănescu
  • Pe la ce echipe ai mai trecut înaite de a a ajunge la FC Inter?
  • În 1983 am jucat pentru Constructorul Craiova. Apoi am ajuns la Universitatea Craiova, sub comanda lui Mircea Rădulescu, care era și asistentul lui Mircea Lucescu la echipa națională. În ’85 am ajuns la CSM Reșița, unde l-am avut antrenor pe Emerich Dembrovschi, iar în același an am revenit la Universitatea, unde era în continuare antrenor Mircea Rădulescu, iar mai apoi a venit ”fenomenul” Titi Teașcă. Făcând un pas în față, de la Divizia C la ”B”, apoi la Divizia A, alături de legendele Craiovei Maxima și de niște foarte buni fotbaliști din istoria Reșiței, am realizat cea mai importantă perioadă de dezvoltare și de maturizare în viața mea de fotbalist.

Bondrea l-a convins să vină la Inter

  • Îți mai amintești cum ai ajuns la FC Inter, cum a decurs transferul, cine te-a convins să vii la Sibiu?
  • În vara lui ’87 se vehicula că, la Universitatea, ar urma să vină antrenori Tică Oțet și Sorin Cîrțu. Cei doi intenționau să trimită câțiva jucători din lot la Jiul Petroșani, printre care mă număram și eu. Niciodată nu mi-a plăcut ca altcineva să ia decizii pentru mine și așa mi-am luat inima în dinți și am plecat la Timișoara, să îmi încerc norocul la Poli, dar nu a fost să fie… În următoarele zile, mergând prin centrul orașului spre facultate – eram student la TCM – un Oltcit a oprit în dreptul meu. De la volan a coborât Marian Bondrea, fostul antrenor al unei echipe din Craiova, Electro, care mă cunoștea foarte bine și care acum antrena la Sibiu pe FC Inter. M-a întrebat de una, de alta, pe unde mai sunt, iar când a auzit că îmi caut echipă, mi-a propus să merg la Sibiu, unde ”sunt oameni de treabă”. Mi-a spus că e antrenor la FC Inter și că oamenii de la Inter și-au propus să promoveze în acel an. Mi-a surâs ideea, în principiu am fost de acord, iar discuția a continuat în cabina unui telefon. ”Ce facem aici?”, l-am întrebat! ”Păi, să vorbim cu Boss-ul. Era vorba despre Lucian Bogdan, directorul de la Independența 2. A sunat telefonul, secretara l-a scos din ședință pe director, care a fost foarte scurt și precis cu mine: ”Tot ce discuți cu Marian este valabil, ca și cum ai discuta cu mine!” Așa a și fost! A doua zi m-am urcat în Oltcit-ul roșu al lui Bondrea și am plecat la Sibiu.
  • Cei de la Craiova au vrut să te dea la FC Inter?
  • Greul de-abia de-acum încolo a început! ”Nea Lucică” (n.a. Lucian Bogdan) a făcut mai multe drumuri la Craiova, negocierile au fost anevoioase, mai ales că cei din conducerea Universității nu mai voiau să renunțe la mine acum așa de ușor. Când e să te dea în altă parte de bună voie, clubul care te cedează se alege cu o anumită sumă și alte avantaje, dar când vine un club să te pețească, încearcă să îți ia și pielea de pe tine. La un moment dat, ”nea Lucică” mi-a spus că a obosit, nu era prea optimist că va obține dezlegarea mea pentru FC Inter. Dar, în cele din urmă, s-a rezolvat…
  • Ai venit așadar la Sibiu în vara anului 1987, iar la finalul sezonului Interul a promovat în Divizia A. Cum a fost acel an?
  • Așadar, în august ’87 am făcut joncțiunea cu lotul noii mele echipe. Erau jucători talentați, mulți tineri, dar fără experiență prea mare. Mihai Găldean și Lucian Bogdan erau responsabilii echipei patronate de cele două Independența, 1 și 2. Împreună cu cei din conducerea echipei, Găldean și Bogdan au început să aducă jucători de mare valoare în lotul echipei, obiectivul fiind promovarea. Vă dați seama că nu a fost deloc ușor. Erau mulți jucători noi, meciurile erau foarte grele pentru că trebuia să ne găsim cadența și să ne sudăm ca echipă, să formăm relațiile de joc și cele între noi, din afara gazonului. Contracandidatele la promovare erau redutabilele echipe Jiul Petroșani și Pandurii Tg. Jiu. A fost o luptă în trei fantastică, dar noi am reușit să ne desprindem în partea a doua a returului și să câștigăm lupta pentru promovarea în ”A”. © Arhivă Tribuna
  • Cum era atmosfera la Sibiu în acele vremuri, pe stadion?
  • Publicul era minunat! Stadionul era neîncăpător la fiecare meci, dar numeroși suporteri ne însoțeau și ne încurajau și la jocurile din deplasare. După fiecare meci ne așteptau a ieșirea din stadion și chiar ne purtau pe brațe, ne aruncau în aer. Eram recunoscuți oriunde, pe stradă, la cofetărie sau pe unde mai mergeam, eram respectați, chiar venerați… Îmi aduc aminte și acum cum îmi scandau numele după fiecare gol marcat: ”Stă-nes-cu! Stă-nes-cu!”

Întâlniri cu ”Prințișorul”

  • L-ai cunoscut cu Nicu Ceaușescu? Povestește-ne…
  • În iarna dintre 1987 și ’88, Nicușor s-a mutat “strategic” în Sibiu. Echipa era deja pe primul loc! Alături de noi a fost de trei ori. Prima dată a venit la teren când eram în ”B”, a vorbit cu antrenorii, separat de jucători. Apoi, a făcut o vizită la echipă când eram în Divizia A. A sărit gardul în teren, pentru că poarta era închisă. Mai dificil a fost pentru ceilalți care îl însoțeau, cei de la partid. Venise să discute în ideea de a ajuta la reconstrucția stadionului, care trebuia modernizat, în calcul intrând și mărirea capacității acestuia. A treia oară, după un meci cu Dinamo, eram la Săcel, la recreere, iar el era în trecere cu un ARO, se întorcea de la vânătoare. S-a oprit să vorbească cu antrenorii și… cam atât. Știam că primea casetele video cu meciurile disputate de noi pentru a le viziona. Se povestea că ar fi putut veni pe stadion deghizat, dar nimeni nu știe adevărul. Sau, mă rog, cei care l-ar ști, ezită să povestească despre asta! L-am văzut așadar în trei rânduri, dar niciodată nu am discutat cu el față în față, Cert e că Nicușor Ceaușescu și-a pus ”autograful” pe cererea mea pentru o mașină, o Dacia, dar asta în vara anului în care am reușit să promovăm, în 1988.
  • Făceai pereche în banda stângă cu Vasilică Armenean. Cum vă înțelegeați?
  • Cu ”Vasi” era o plăcere să joci… Știa jocul, te ajuta la greu și era gata oricând să o ia de la început fără ”plângeri”.
  • Aveați un ”cod” anume, cum vă înțelegeați pe teren?
  • Știți cum se spune, cine se aseamănă, se adună… Cine ne vedea de la spate, ar fi băgat mâna-n foc că suntem frați. Așa am fost și pe teren, ca niște frați. Eram mereu în continuă mișcare. Când oboseam eu, ne schimbam locurile, trecea el în față, iar eu mă retrăgeam în apărare. Eram mereu o amenințare în banda stângă. Eram ca doi spiriduși, la fel cum suntem și acum, la peste 30 de ani… Și eu, și ”Vasi” am rămas aceiași oameni activi. Eu sunt oltean prin sânge, iar ”Vasi”, deși e ardelean, cred că are rădăcini prin Oltenia…
  • De-a lungul întregii tale cariere a existat vreun adversar care să îți dea realmente bătăi de cap?
  • Da, au fost destui, dar din duelurile cu ei am învățat întotdeauna câte ceva, mi-am călit și trupul, și mintea. Făcând ucenicia în echipa ”Campioana unei Mari Iubiri” (n.a. Universitatea Craiova), am învățat să mă dau cu toate ”alifiile”, chiar și cu cele care nu s-au inventat, vorba unui mucalit. Fizic, am avut ocazia să îl marchez pe cel mai înalt om din campionat la vremea aceea, juca la Brăila (n.a. Vasile Brătianu), cred că avea vreo 10 centimetri peste doi metri (n.a. 2,01 metri). Era groaznic cu el în careu la loviturile libere sau la cornere. Dar, îmi știam lecția: ”Stai lângă el și jenează-l ușor, să nu lovească mingea corect!” Ceea ce am și făcut, am reușit să-l anihilez. Cel mai mult însă m-am temut de steliștii Hagi și Lăcătuș! Acum erau, acum dispăreau! Era aproape imposibil să-i marchezi! Am învățat că nu trebuie să îi ataci când au mingea la picior, sau să stai departe de ei. Când voiai să-i ataci, trebuia să fi sigur că mai ai încă doi coechipieri în spate, gata să intervină.
  • Sursa: tribuna.ro
Viena
Categorii
Sport
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole