MISTERUL FEMEII CU ROCHIE VERDE

Maria Ieva, Poarta de la marginea cerului, roman, Editura Absolut, 2015 Un titlu sugestiv, o carte aleasă, de suflet, în spiritul cărţilor pe care ni le dăruieşte Maria Ieva,...
Viena

Maria Ieva, Poarta de la marginea cerului, roman, Editura Absolut, 2015

Un titlu sugestiv, o carte aleasă, de suflet, în spiritul cărţilor pe care ni le dăruieşte Maria Ieva, fie că sunt de versuri sau de proză.

Maria Ieva, o autoare pentru care cuvântul nu mai are ascunzişuri. Îl cunoaşte şi stăpâneşte atât de iscusit încât şi-a creat deja un stil personal în literatură. Ceea ce nu e puţin. Cu fiecare carte, câştigă nu numai experienţă, dar şi acea stăpânire de sine care-ţi dă siguranţa reuşitei.

Poarta de la marginea cerului

Cartea de faţă vine în sprijinul acestor afirmaţii.

Unda de mister care învăluie primele pagini, în care aflăm despre bătrânul Nicolae, în casa de la marginea satului şi despre femeia care îi invadase intimitatea, care stătea pe un scaun, cu privirea aţintită pe clanţa uşii, cea care apărea şi dispărea după plac, fără să se facă simţită, promit toate, un subiect interesant. Un om vârstnic retras în acest sat ca să-şi găsească liniştea pe care a căutat-o toată viaţa.

Femeia în rochie verde, omniprezentă „nu era nici strigoi, dar nici om nu era”. Cea care nu putea fi atinsă. Un abur de femeie, o hologramă. Bătrânul Nicolae luptă cu fantasmele, cu amintirile lui şi cu această imagine stranie.

Lucruri ciudate se întâmplă în atelierul lui. Necunoscuta cu rochie verde şi pălărie cu boruri largi îl vizitează zilnic, intră prin uşa închisă, aduce scaunul lăsat pe verandă şi-l aşează la locul lui. Subconştientul bătrânului îi joacă întruna feste sau aşa crede el. Aleargă după himere peste tot. Dar mai presus, îl chinuie faptele lui din trecut. Nici vorbă să-şi găsească liniştea aici. Mai mult se tulbură. Autoarea ştie să creeze această atmosferă de vrajă menită să captiveze cititorul.

Pe bătrân îl chinuie amintirile din vremea când îi slujea pe comunişti. Când „ei erau legea şi legea era mai presus de Dumnezeu”.

        Real şi suprareal îşi dau mâna în această scriere. Paranormalul câştigă teren în defavoarea realităţii. Alteori, tablourile sunt încărcate de atâta poezie, încât scrierea pare o proză poetică. Amintirile, gândurile bătrânului sunt fragmente lirice de o stranie frumuseţe. Uneori, doare mai mult lipsa decât prezenţa.

Pe un alt palier şi într-un registru apropiat de realitate, doi tineri, Elena şi Tudor îşi apropie sufletele, atraşi irezistibil unul de celălalt.

Dincolo de cuvinte mai exista o zvâcnire, zvâcnirea a două inimi „care s-au unit într-un sărut”. Ne-am aştepta ca povestea aceasta de dragoste incipientă să continue.

E de ajuns un sărut ca să-ţi schimbe destinul?

Ei îşi trăiesc visul în pofida promisiunilor şi angajamentelor pe care le făcuseră în faţa altor persoane.

Tudor e fiul natural al bătrânului Nicolae, omul care vorbea cu nălucile. Locuiesc în acelaşi sat, dar se ignoră. Aşa cum spune autoarea:

Vine o vreme când trecutul te ajunge din urmă, şi atunci va trebui să ştii să îi faci faţă, altfel ajungi să îţi pierzi minţile.”

        Un emoţionant gest de mulţumire îi face Tudor mamei sale, Floarea, reflex al iubirii filiale, în sala de aşteptare, după ce-şi vizitează cei doi copii abia născuţi de Elena:

Aş vrea să îţi mulţumesc pentru că atunci când am avut nevoie să visez, mi-ai deschis larg poarta şi m-ai lăsat să privesc dincolo de limitele universului meu; când am avut nevoie să cred în iubire, mi-ai întins braţele şi m-ai lăsat să mă cuibăresc la pieptul dumitale; când m-am poticnit, ai păşit în locul meu. Mi-ai şters lacrima şi mi-ai binecuvântat zâmbetul, mi-ai fost călăuză şi sprijin; când am avut neîmpliniri, te-am învinovăţit şi, deşi ai ştiut că vina nu-ţi aparţine, ai acceptat să o porţi în tăcere. Aş vrea să îţi mulţumesc pentru fiecare gând cu care m-ai însoţit şi pentru fiecare privire cu care m-ai petrecut din pragul porţii. Îţi mulţumesc pentru că mi-ai iertat greşeala pe care nu ştiu că am făcut-o. Fiecare înger are un copil şi fiecare copil are un înger, este ca o primenire a sufletului între două mame. Privind-o azi pe Elena şi simţind ceea ce simt, te-am înţeles mai bine, sau cel puţin aşa cred. Oamenii, când sunt cuprinşi de emoţie, vorbesc din inimă şi ştii asta mai bine decât mine. Eu am citit despre toate aceste trăiri în cărţi, dar dumneata ai cunoscut sentimentul mai demult.”

        De la „rădăcina trecutului” umbrele îşi fac loc şi ies la iveală în plină lumină. Autoarea aduce în prim plan reflecţii şi viziuni asupra vieţii. Convorbirea cu Petrescu e oglinda în care bătrânul se reflectă. Ea-l mustră şi-l moralizează în dorinţa de a-l face să treacă impasul în care se află:

Văd că ţi-ai pierdut orice dorinţă de a trăi. Nu ai nici o direcţie, bâjbâi în întunericul creat de tine şi nici măcar nu vrei să ieşi la liman. Au trecut oameni prin situaţii mai dificile şi au răzbit. Nu vreau să îţi amintesc de închisorile comuniste. Ţii minte bătrânul care s-a întors de la Aiud? Văd că nu ai înţeles că boala de care suferi se datorează incapacităţii tale de exprimare. Şi nu mă refer la înjurăturile pe care am remarcat că le foloseşti la al treilea cuvânt pe care îl rosteşti, ci la capacitatea de a-ţi exprima sentimentele faţă de oameni. Le-ai pus eticheta şi i-ai catalogat. Nu ai dreptate, Nicolae, oamenii nu au nevoie de etichete, ei reacţionează în funcţie de  felul în care tu reacţionezi faţă de ei. Fiecare avem dezvoltat instinctul de autoapărare. De ce ai crede că dacă jigneşti nu vei fi jignit? Nu aştepta să primeşti ceea ce tu nu poţi oferi. Nu ai capacitatea de a te bucura de darul primit, nici dacă ţi se va pune pe tăvi aurite. Nu cumva acea umbră, este umbra conştiinţei tale?!”

        Un dialog nocturn la un pahar cu vin în care vorbele se ciocnesc şi sar scântei:

Din păcate, mai sunt membru de partid şi ştii şi tu de ce. Dar ce, parcă tu nu mai eşti!? Ai crezut că dacă te-ai pensionat, ai scăpat? Şi eu am crezut la fel. Am crezut că îmi va fi bine, dar de fapt abia după ce am ieşit la pensie mi-a fost rău cu adevărat, Oamenii iartă, Nicolae, iartă, dar nu uită.”

        Bătrânul nu e singurul care se întoarce în trecut şi-şi face procese de conştiinţă, pe care-l muncesc gândurile şi nu poate dormi.

Pe fondul acestei discuţii nocturne, uşa scârţâie, se deschide şi se închide, spre uimirea lui Petrescu. Intrase femeia în verde şi se aşezase pe acelaşi scaun, la locul ei.

Singurul lucru „palpabil” era un miros puternic de liliac şi chihlimbar, dacă chihlimbarul ar mirosi.

Autoarea conduce acţiunea cu mână sigură şi reuşeşte, prin mijloace simple, să capteze atenţia. Cei doi bătrâni sunt prototipuri ale activiştilor care au dus o permanentă luptă cu oamenii, să-i convingă, sau să le ia bunurile din ogradă, rechiziţionate pentru colectiv:

Suntem egali şi slabi în faţa morţii. Niciun partid, nicio formă de guvernare nu vine să împartă cu tine această teamă. Singur ai venit, singur pleci, iar distanţa dintre cele două repere, naşterea şi moartea, este ceea ce se cheamă viaţă şi ceea ce trebuie să trăieşti într-un fel sau altul. Acum, după tot ce a trăit, îşi dădea seama că tot mai bine era să trăieşti în pace şi armonie cu oamenii din jur şi cu tine însuţi, decât să duci o permanentă luptă. Te războieşti, dar de cele mai multe ori nu ştii nici cu cine şi nici de ce.”

        Bătrânul Nicolae s-a resemnat cu prezenţa femeii nepipăibile.

Nu avea decât să stea cât va pofti, umbrele sunt umbre, nu poţi scăpa de ele, orice ai face”.

        Vorbele lui Petrescu îl pun însă pe gânduri:

„Nicolae, oamenii mor indiferent dacă sunt comunişti sau nu, indiferent dacă sunt bogaţi sau săraci, tot o mână de ţărână lasă în urma lor. La ce te aştepţi de la viaţa asta? E aşa de scurtă…Sfatul meu este să nu risipeşti cu mândrie şi orgolii prosteşti. Caută să îţi cunoşti copilul măcar în ultimul ceas. Alocăm foarte puţin timp iubirii şi alergăm după ea nu; atunci când ajungi la sfârşit, îţi dai seama că nu există nimic, absolut nimic care să merite cu adevărat, în faţa clipelor în care am lăsat inima liberă să vorbească.”

        Iubiri din alte lumi, păcate neispăşite, preţul singurătăţii de acum, în interpretarea lui Petrescu şi dorinţa femeii cu pălărie şi rochie verde de a-şi găsi liniştea, numai dacă îl va face să-şi amintească.

Pentru bătrân, singurătatea este o calitate destinală. Dacă nu am avea-o, am şti să o drămuim. O avem la îndemână şi ne plîngem de ea, vrem s-o lepădăm, să ne descotorosim de ea.

O dată eliberaţi, o căutăm cu disperare. Unul din paradoxurile vieţii. La fel şi cu fericirea şi cu iubirea. Omul e în contradicţie tot timpul.

Privite prin vitraliu, lucrurile apar transfigurate, în diferite nuanţe.

Proza Mariei Ieva este reflexivă, psiohologică, aforistică. Pe parcursul ei, o sumedenie de fraze susţin acest lucru:

„Oamenii care nu ştiu să te preţuiască, nu merită lacrimile trale”. Sunt vorbele tatălui Floarei către fiica lui.

„Stelele au aceeaşi culoare pentru toţi şi pământul este fie plin de praf, fie plin de noroi.”

        „…Pentru fiecare formă de viaţă vine primăvara. Soarele zâmbeşte mereu, dar există o zi în care înveţi să îl vezi, o zi în care înveţi să te preţuieşti pentru ceea ce eşti, nu pentru cine ai fi vrut să fii.”

        „Există un timp al dragostei trupeşti şi un timp al iubirii, al iubirii de tot şi de toate, pe care dacă am fi puţin mai înţelepţi, l-am lăsa să curgă în noi mai devreme.”

        „O viaţă trăită nu este la fel ca o haină purtată; o viaţă deja trăită ne oferă posibilitatea unui veşmânt nou, posibilitatea să repari ceva ce nu ai ştiut sau nu ai vrut să faci bine.”

        „Nu trebuie să priveşti lumea în raport cu tine, ci pe tine în raport cu lumea.”

        „Orice gând trimis spre cer se materializează mai devreme sau mai târziu”. Acestea şi multe altele ilustrează cu prisosinţă gândirea reflexivă a autoarei.

        Viaţa bătrânului Nicolae se desfăşoară fragmentar, spre înapoi, gândurile conducându-l la perioada când îşi luase valiza verde şi o părăsise pe Floarea.

Maria Ieva posedă acea înţelegere a lucrurilor şi fenomenelor atât de necesară omului, toate cuvintele au rostul lor, sunt la locul lor, nimic nu e nepotrivit. Reflecţiile asupra vieţii sunt deosebit de interesante.

Şi o calitate în plus: în cele mai multe situaţii, te regăseşti în personajele descrise:

Cu fiecare minut care trece, devii altul. Oricât ai privi în urmă, nu ai cum să te regăseşti printre amintiri.”

        În modul cel mai firesc, autoarea schimbă personajul principal, după moartea bătrânului, îl înlocuieşte cu fiul acestuia, Tudor, care îi continuă într-un fel, povestea.

Când călătoreşti, fie cu trenul, cu maşina sau avionul, inevitabil amintirile se ţin după tine, dau buzna, se instalează de parcă atât au aşteptat, un răgaz ca să revină acasă, în tine. Geamul este locul cel mai bun pentru a derula amintiri. Când priveşti prin sticlă, rareori îţi apar imaginile reale, de obicei, vezi altceva, te vezi pe tine în urmă cu nişte ani, în diverse ipostaze. Ca şi atunci când îţi aşezi capul pe pernă şi încerci să aţipeşti. Gândurile atât aşteaptă şi se ivesc nechemate.

Autoarea face un salt în timp, la zece ani de la moartea lui Tudor, când Elena pleacă în Germania să muncească.

Iar călătoria e şi ea un prilej de introspecţii şi de aduceri aminte.

Scrisorile pe care ea i le mai scrie, din diferite locuri sunt singurele martore ale dorului ei de tatăl copiilor.

Scrisorile sunt adevărate poeme în proză, în care ea îşi revarsă toată dragostea faţă de bărbatul plecat:

„Nu există lacrimi care să nu doară şi nici iubire care să nu ierte. Poate un trandafir să fie mai frumos decât altul şi un poem mai viu decât poetul?N-am să aştept răspunsul, voi fi ocupată să mă îndrăgostesc de tine iar şi iar, până când nu va mai exista sfârşit şi început, până când tu vei fi eu şi eu voi fi tu; o alcătuire de cuvinte din care am fost creaţi…”

        Suişuri şi coborâşuri, pante abrupte, cotituri neaşteptate, şi iar drumuri line, urmate de alte prăpăstii şi munţi înalţi, de neescaladat. Acesta este traseul existenţial.

De la Tudor, frâiele acţiunii sunt luate de Elena, soţia lui, ca într-un maraton olimpic, când ştafeta sau flacăra olimpică e preluată de un alt alergător, având Timpul drept vizitiu, cu biciul pregătit să îi mâne din urmă, până când altul va prelua din mers, lumina nestinsă.

Nici un personaj din această carte nu este un om obişnuit. Ele poartă amprenta stranietăţii, într-un fel sau altul. Şi baba Petra şi moş Nicolae, şi Tudor şi Elena şi Floarea şi Petrescu.

Plecată în necunoscut, într-o ţară străină, într-o casă străină, necunoscând nici limba, nici oamenii, nici obiceiurile locului, Elena trebuie să se adapteze „din mers” – altfel n-ar rezista unei astfel de experienţe. De la bătrâna unde lucrează la Munchen, Elena află povestea femeii în rochie verde, cu pălărie, din casa socrului ei, necunoscuta care pleacă şi vine când vrea, în camera de la faţă şi stă nemişcată pe scaun fără să rostească un cuvânt.

Astfel lucrarea capătă consistenţă şi unitate stilistică.

De fapt, istorisirile de până la acest capitol sunt pretexte, ca să se ajungă la personajul principal, Elena, neconturat până acum, dar care iese cu pregnanţă în evidenţă prin gândirea şi destinul ei: „Nu am venit pe pământ să învăţ zborul, – spune ea, m-am născut ca om să pot învăţa mersul. Dacă trebuia să cunosc fâlfâitul aripilor, m-aş fi născut pasăre.

        Îmi place să fiu Om, doar aşa pot cânta iubirea în mai multe limbi, fie ele şi de foc.”

        Frumuseţea gândirii, dârzenia spiritului, curajul de a trece peste orice obstacol fac din Elena un personaj admirabil şi faptul că scrie un jurnal, ne face să-i auzim gândurile.

O altă umbră de personaj este baba Petra, bunica Elenei: „Dacă ar fi putut să-şi aleagă părinţii, ar fi ales-o pe baba Petra ca mamă. Cu umerii aplecaţi, cu părul alb şi mereu îmbrăcată cu haine negre, a fost prezenţa cea mai impunătoare din copilăria ei.”

        Tema muncii în diaspora a românilor, a fost abordată de numeroşi autori. Dar Maria Ieva reuşeşte să capteze atenţia prin ineditul situaţiei. Personajul ei ajunge la acea bătrână care-i va descifra misterul femeii în rochie verde care-l vizita pe bătrânul Nicolae. În jurul ei se articulează misterul acestei cărţi.

Pe de altă parte, Elena „Reuşise să vadă şi o altă latură a lumii, să primească răspunsuri la frământările ei şi să înţeleagă că nimic nu este aşa cum pare.”

        Ea avansează teorii pe care le expune după propria interpretare. Aşa este teoria nimicului: „Când am descoperit tabla înmulţirii, aveam să îl percep pe „domnul nimic” ca fiind unul şi acelaşi cu zero şi, cum, orice număr înmulţit cu zero este egal cu zero, am înţeles într-o oarecare măsură cum stăteau lucrurile: tot ce atingea zero avea să se transforme în nimic. Asta până când am văzut axa numerelor. Atunci aveam să îmi schimb percepţia despre zero şi să îl numesc origine. Aşadar, la originea lucrurilor nu a existat nimic, lumea s-a format din nimic şi tinde spre o două polarităţi: înainte şi înapoi, ca o oglindă diformă în care nu ştii niciodată care îţi este adevărata identitate.

        Păşind în trecut, am ajuns la Petru, l-am regăsit pe Jesus, am trecut pe lângă Moise şi, evadând din arca lui Noe, am ajuns în grădina Edenului, acolo unde Adam şi Eva îşi căutau rămăşiţele cordonului ombilical în sâmburii merelor. Am străbătut un drum marcat până la un punct, după care s-a aşternut tăcerea şi întunericul.

        Urmând şirul numerelor pozitive, am crezut că voi putea urca pe treptele cunoaşterii, dar am ajuns să străbat, cu torţele în mână, galeriile Vaticanului de la un capăt la celălalt, încercând să dobândesc înţelepciunea râvnită de înaintaşi. Am început să bănuiesc că nimicul ne-a fost furat, aşa cum focul a fost furat zeilor de către Prometeu. Am umblat pe axa numerelor crescătoare până când am înţeles că, dincolo de o înşiruire de numere, există altceva; acel ceva care face corespondenţa cu fiecare literă din alfabet, acel ceva care a făcut cuvântul.”

Elena este şi ea un fin observator al lumii şi un comentator sârguincios al ei:

Pe treptele numerelor, am încercat să îmi ridic privirea pentru a-mi vedea crucea cioplită în aripile liliecilor, dar oglinda universului reflecta o altă imagine. Era reflexia lui Dumnezeu, răsărită din nevoia de a crede că fiecare treaptă este o spirală spre lumină, spre acea lumină care ne va învăţa că oglinda a devenit mată, atunci când Dumnezeu a suflat peste ea şi că respiraţia lui a devenit respiraţia noastră, până în ziua în care nimicul va deveni iar nimic, în marea de lumină şi tăcere.”

        Elemente neaşteptate sunt introduse în următorul capitol, a cărui protagonistă este Silvia Gliga, fosta logodnică a lui Tudor, ajunsă doctoriţă.

De data aceasta ea era pacienta, adusă în urma unui accident, pe patul de spital.

Înrudite cu însemnările din carnetul Elenei sunt şi aceste gânduri şi imagini de la marginea visului, îngemănate realităţii, pe care Silvia le trăieşte în spital. Un fel de oniro-luciditate şi aceste pagini relevând firea poetică a autoarei. Şi abia când e pe cale să-şi piardă viaţa, Silvia descoperă misterul existenţial.

O agonie în care se visa pasăre. O încordare meditativă pe linia subţire dintre viaţă şi moarte.

Un grăunte de certitudine într-un hambar de visuri. Din toate aceste relatări, adevărate sau fictive, răzbate o puternică dimensiune spirituală, fără de care proza ar fi o scriere oarecare.

Maria Ieva manifestă o siguranţă a condeiului uimitoare. Fina şi minuţioasa investigaţie psihologică asupra personajelor dezvăluie caractere şi situaţii neobişnuite, cărora autoarea le găseşte rezolvare, nu fără o oarecare doză de mister şi fabulos. Intuiţia, înclinaţia către supranatural au şi ele rolul lor.

Elena a dobândit o filozofie de viaţă pe care i-o împărtăşeşte fiicei sale, Andreea:

„Am învăţat să îmi privesc trecutul cu iertare, prezentul cu iubire şi viitorul cu credinţă.”

        Desigur, povestea are atâta doză de mister, cât să-l facă pe cititor interesat şi nerăbdător să afle taina femeii cu rochie verde şi cu pălărie cu boruri largi.

Când Octavian Rusu, călătorul întâlnit de Elena în autobuzul spre Germania se arată interesat de casa bunicului s-o cumpere, Elena era cu sufletul împăcat. Povestea o va scrie Andreea, ca să-i facă o surpriză mamei sale.

Poveşti misterioase cu străini care dispar prin uşa închisă ascunde casa bunicului Elenei, devenită casa lui Moş Nicolae şi acum, casa ei, prin moştenire. Elena şi mai apoi Andreea, încearcă să le desluşească şi să le aştearnă pe hârtie, ajutată şi de însemnările dintr-un registru cu un scris ciudat, ale unui anume Petrescu, prietenul bătrânului.

O casă veche care ascunde misterul, fantoma unei femei în rochie verde, multă singurătate şi multe coincidenţe, sunt suficiente pentru a încropi o poveste de toată frumuseţea. Şi Maria Ieva o face cu multă iscusinţă. Ea priveşte lucrurile, nu analitic, nu interpretativ, ci relatează pur şi simplu.

Mesajul plin de înţelesuri mistice este tulburător. Între cele două lumi, cea reală şi cealaltă, supranaturală există comuniuni. Nu toţi oamenii sunt capabili să le perceapă.

Cu fină investigaţie psihologică, Maria Ieva relatează povestea lui Octavian Rusu, aceea a unui om învins de viaţă, de boală, obosit şi resemnat. La momentul când cumpără casa veche a lui Moş Nicolae de la Elena se afla în această stare: „La patruzeci şi şapte de ani, divorţat, cu un copil decedat şi unul departe de el, bolnav şi cu câteva manuscrise fără nicio noimă, nu avea o viaţă cu care să se mândrească. Poveşti închipuite, renunţări la idealuri, iubiri neîmplinite, vieţi curmate, asta conţineau cele două manuscrise nefinalizate ale lui. Mai mult visa să scrie decât scria, asta îi reproşa Sanda. Dar ce ştia ea, nu este simplu să te mărturiseşti cititorului, iar sinceritatea nu a fost niciodată punctul lui forte.”

Un întreg sistem de gândire se derulează în pagini remarcabile, dând sens vieţii adevărate şi concepţiilor despre ea, ale diferitelor personaje.

Dramatism, fapte de viaţă, istorii străvechi în lădiţe din beci, dragoste, trădare, moarte, boală incurabilă, credinţă, multă filozofie de viaţă, analiză psihologică.

Cartea are toate ingredientele unui roman fascinant, ispititor şi purtător de mesaje de viaţă. Şi peste toate, dimensiunea spirituale care le cuprinde pe toate:

Dumnezeu este pretutindeni şi ne vorbeşte prin gura fiecărui om, prin mireasma fiecărei flori. Ne vorbeşte prin răsărit şi prin apus. Cuvintele lui au alt înţeles. Cele zece degete de la mâini au altă semnificaţie, trebuie doar să fii receptiv şi vei înţelege. Unii oameni sunt făcuţi să se iubească veşnic, nimic nu poate schimba asta. Din clipa în care ochii răi m-au privit iritaţi, din ziua în care fluturii zburau şi puful de păpădie ne săruta obrajii, din acea zi în care am venit împreună cu autobuzul, am înţeles că sunt a ta. Probabil este ceva care îmi scapă, ceva ce nu pot să înţeleg, dar nu mai caut înţelesul, mă bucur că am avut privilegiul de a ne trăi iubirea. Copiii au să spună că nu e drept, dar nu se poate altfel. Nu pot să îmi trădez inima.”

Toată cartea însă, degajă un aer de tristeţe. O carte densă, suculentă, plină de reflecţii analitice, existenţiale, un filon nesecat din care oricine poate extrage ceva proaspăt pentru el.

O carte care merită meditată şi recitită, ori de câte ori te simţi slab în faţa necunoscutului vieţii şi ţi se face teamă.

O carte care-ţi conferă curajul şi determinarea de a o lua mereu de la început, ca-n prima dimineaţă de luni a lumii.

Şi totul este, devine, aşa cum trebuia să fie.

 

CEZARINA ADAMESCU

5 Septembrie 2015 

Viena
Categorii
Sens Giratoriu
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole