Moment poetic cu Melinda Popp

Calea mea Sunt ceea ce acum mă doare. Sunt umbră, suflet și cuvânt, Sunt biată necuvântătoare Sunt fulger, trăsnet, apă, vânt. Dar umblu așa de acolo-aici, Poate-oi găsi un...
Viena

Calea mea

Sunt ceea ce acum mă doare.
Sunt umbră, suflet și cuvânt,
Sunt biată necuvântătoare
Sunt fulger, trăsnet, apă, vânt.

Dar umblu așa de acolo-aici,
Poate-oi găsi un rost al meu.
Și zburd prin vise, licurici
Iar noaptea e destinul meu.

Mă așez ușor pe-un fir de stea
De acolo vreau ca să privesc,
Spre tot ce n-am putut vedea
Cu ochiul ăsta pământesc.

Privind la tot ce m-a durut
Trăznit de-un nor, purtat vânt
Încep să simt, ce n-am putut
Simți cu trupul de pământ.

Mă plouă cald peste un râu
În jurul meu, valuri se-adună
Plânge o sirenă a desfrâu
Lângă urechea mea de humă.

Ajung pe mal, pământ voi fi
Iar sufletul mi-e graiul mut
Și-am înțeles că a iubi
Poți doar cu inima de lut.

Depărtare

Pe prispa ochilor mei,

stă în genunchi

şi priveşte-n depărtări,

o lacrimă desculţă…

Ar vrea să strige

o altă lacrimă.

Îi e urât singură.

Și parcă văd

că în curând

se va usca de dor.

Soldatul

Pe unde ești soldatule, cu trupul tău sculptat?

Ce treci prin munți și văi, prin ploaie și ninsoare,

Ce pajiști, ce păduri, ce scorburi ți-au fost pat?

Și câte nopți la rând, ești fără de-apărare?

Te-ntinzi sub cerul liber și sub a sale stele,

N-ai cort, n-ai pat, n-ai pernă; sub cap ranița dură,

Nu-i cine să te-ajute, nu-i cine să te cheme

Nu-i cine să îți dea, din pâine o-mbucatură.

Jăratecul din foc te-ncântă și te-alină,

Dar nici căldură nu-i, căci lemnul nu-i uscat,

Și dormi ud tot prin mlaștini, și fără de lumină,

Din când în când, de poți, te rezemi de-un copac.

Privat de somn, de viață, privat de libertate,

Mai rău ca pușcăria, ți-e viața un calvar,

Cu lunile nu-ți vezi iubita sau un frate

Și ești mereu străin. O Doamne! … Cât amar!

Vine toamna

Cad frunzele, e frig și vine toamna.

E totul gri și mohorât.

Stropi de ploaie bat-n geam: Hei doamna?!

Venim să-ți ținem de urât!

Un abur se ridică din cana cu ceai.

O foaie prăfuită își strigă durerea:

Hai vino și spune-mi ce gânduri mai ai.

Ia-mă de colț și scrie-ți memoria.

Umple călimara, să petrecem împreună!

Am să râd, am să plâng, chiar urlu de vrei

Acum, când în suflet ți se lasă brumă

A mea goliciune, îmbrac-o în condei.

Ia-mă de toartă, sunt caldă, zice cana

Bea din mine și varsă-ți amarul

Și de nu sunt destulă, umple paharul,

Căci și peste sufletul tău vine toamna

de: Melinda Popp

Viena
Categorii
ActualitateCulturăMarea BritaniePoezieRomânia
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole