Muzeul de Istorie şi Etnografie al Românilor din Transcarpatia – Ucraina

  Muzeul este aşezat în localitatea Apsa de jos, raionul Teceu, regiunea Transcarpatia, Ucraina. Apşa de Jos este cea mai mare localitatea românească din partea dreaptă a râului Tisa....
Viena

 

muzeu-transcarpatia-02

Muzeul este aşezat în localitatea Apsa de jos, raionul Teceu, regiunea Transcarpatia, Ucraina. Apşa de Jos este cea mai mare localitatea românească din partea dreaptă a râului Tisa. Majoritatea populaţiei este de origine română (după ultimul recensământ petrecut în Ucraina din anul 2001). În localitate locuiesc: vorbitori de limba română – 97,69 %, ucraineană – 1,59% şi alte limbi – 0,5%. Suprafaţa localităţii este de 30 kmp situate la o altitudine de 251m. Sub jurisdicţia comunei Apşa de Jos sunt satele: Peşteră şi Podişor. Populaţia comunei Apşa de Jos – 8514, a satului Apşa de Jos – 7.227, satul Peştera – 104 şi satul Podişor – 1183. Localitatea este atestată documentar la 1387, aflându-se în componenţa Comitatului Maramureş până la 1 Decembrie 1918, care a făcut parte, pe rând din Regatul Maghiar, iar din 1867 şi până la 1 Decembrie 1918 din Imperiul Austro-Ungar. Din 1 Decembrie 1918 şi până în 26 iulie 1921 a făcut parte de facto şi de iure din componenţa statului român, judeţul Maramureş, pe urmă a trecut sub jurisdicţia Cehoslovaciei până la sfârşitul anului 1938, puţin s-a aflat în Ucraina Carpatică – până la 24 martie 1939, după ocupaţie a trecut sub jurisdicţia Ungariei horthyste până la 20 octombrie 1944, când în localitate au intrat “eliberatorii”, adică ruşii alipind toată Transcarpatia către Ucraina Sovietică – Uniunea Sovietică. Din 24 august 1991 ne aflăm în Ucraina independentă. Muzeul se află pe strada Borcaniuca, în popor numită “Drumul ţării” pe şoseaua principală Ujgorod – Rahiv – Iasinea. Distanţele până la centrul raionului Teceu sunt de 22 km, până la centrul regional Ujgorod – 165 km, până în oraşul Sighet, judeţul Maramureş, România – 11 km. Muzeul a fost inaugurat oficial ca instituţie juridica la data de 27 septembrie 2014 şi înregistrat la Administraţia raională Teceu la data de 05.09.2014.

 

muzeu-transcarpatia-05

 

– Domnule doctor Ion Botoş, de unde v-a venit idea şi care au fost primii paşi în realizarea acestui frumos muzeu?

– Primii paşi de a da naştere acestui muzeu s-a făcut în anul 1984. Eram tineri amândoi cu soţia Ileana şi ne plimbam pe stradă observând într-o casă veche maramureşeană o lampă veche care atârnă în camera alături de becul electric, era afumată dar nu avea nici o valoare pentru gazdă. Am rugat soţia că a doua zi să intrebe pe baba Borcianului, o chema Axenia şi să târguiască lampa. A doua zi soţia a cumpărat lampa cu 25 ruble, echivalent în jur de 40 dolari, salariul meu de medic stomatolog era de 110 ruble. Soţia tot mă întrebă la ce ne trebuie acea lampă, dar i-am spus că o punem acasă să stea, vedem… Aşa a fost începutul…. Tot ce este legat de istoria neamului, de tradiţii, obiceiuri româneşti, de  cultura noastră şi chiar de istoria satului natal este o amintire frumoasă din anii de studenţie, când am întâlnit la Universitatea de Medicină din Livov unde eram student, pe bunul meu prieten profesorul universitar Vasile St. Petrus. Eram în anul II, mă aflam la o lecţie de microbiologie unde domnul professor ne citea material. După lecţie a anunţat că toţi studenţii din Transcarpatia să rămână în sală. Ne-am cunoscut atunci şi am rămas buni prieteni toată viaţa, ba chiar mai mult soţia totdeauna îmi spunea că ne înţelegem ca tata şi fiul, pentru Dumnealui totdeauna eram Ion. Atunci, în perioada sovietică la Livov era pentru mine ceva nou, pentru toţi eram Ivan, dar profesorul peste tot mă striga şi chema Ion. De la el am primit primele lecţii de istorie locală, regional şi pe urmă naţională. Eu, după şcoala terminată în acea perioadă nu cunoşteam practic nimic, în şcoala nu ne-a învăţat nimeni despre istoria neamului, tot ce se vorbea era despre crearea poporului sovietic cu o mamă şi un tată comun pentru toţi. Eram tânăr şi nu înţelegeam multe lucruri din viaţă. Dar când venea în ospeţie la noi în dreapta Tisei uncheşul Titus Botoş, de la Cluj Napoca, deseori amintea de istoria noastră, de cetăţile dacice de la Apsa de Jos, aflate pe dealurile Besicura şi Cremniţa. Dar, noi nu eram cu gândul la uncheşul… Pe urmă, după mulţi ani, uncheşul de acum nu era printre cei vii, ne aminteam de el, dar totodată ne părea rău că nu am luat informaţiile pe care le cunoştea el despre istoria noastră cu un cuvânt eram tânăr…. La noi, la romani se zice că mintea vine cu anii şi credem că aici a fost şi este adevărul. Dar, viaţa merge înainte. Am cunoscut pe bunul prieten din localitatea Peri (Gruşevo), Vasile Tezga, care a dat naştere la un muzeu privat. Stăteam deseori cu el şi povesteam despre viaţă şi multe lucruri vechi, dar eu pe parcurs adunam obiecte vechi atrăgând atenţia la documente vechi, cărţi rare din zonă şi mai ales acolo unde se putea păstra ceva în familiile de preoţi şi învăţători. Cunoştinţele principale în muzeografie le-am primit de la bunii mei prieteni dr. Viorel Ciubotă – directorul Muzeului Judeţean Satu Mare şi dl. dr. Mihai Dăncuş – directorul Muzeului Maramureşean. Deseori, participând la diferite manifestări organizate de aceste instituţii mă întâlneam atât eu cât şi soţia cu diferite personalităţi din ţară (România), auzind o mulţime de lucrări ştiinţifice în istorie, etnografie, muzeografie şi deseori stăteam de vorbă cu bunii mei prieteni atât din Sighet cât şi din alte zone. Povesteam de istoria noastră, de zonă, personalităţi şi totdeauna se accentua că acolo unde se păstrează limba, tradiţiile, obiceiurile, istoria – acolo este viitor. Am înţeles că trebuie ceva de a face, că încă câţiva ani buni, poate 10, poate mai mult dar în urma modernizării totul va dispărea. Eu, am primit a doua “specializare” că muzeograf participând la manifestările organizate pe teritoriul României şi lecţiile primate de la bunii mei prieteni, devenind unele instituţii din România foarte apreciate de mine, de familie şi de toţi români din Transcarpatia. Au trecut anii şi în anul 2004, la 18 ianuarie am deschis Muzeul de Istorie şi Etnografie al Românilor din Transcarpatia, sub egida Uniunii Regionale a Românilor din Transcarpatia “DACIA”. La început a fost mult, dar pe urmă a devenit puţin, impreună cu soţia Ileana pentru ca să putem onora o instituţie adevărată, a trebuit să treacă încă 10 ani, dar de acum a fost altceva. S-a mărit numărul obiectelor, s-au mărit colecţiile şi am început ca să vedem altceva. Am dorit să dăm naştere la o nouă instituţie românească aici la noi acasă în partea dreaptă a Tisei. Am structurat muzeul pe următoarele secţii – Secţia Ţăranului Român, Secţia de Etnografie, de Carte Veche, de Documente, Numismatică, Medalistică, Bibliotecă, Arhivă. Inaugurarea muzeului a fost planificată cu atât mai mult că muzeul este şi o instituţie specifică, totuşi nu am riscat fără ca să nu fac o consultaţie înainte de deschidere. L-am invitat pe prietenul meu bun Dr. Mihai Dâncuş înainte de deschidere cu două săptămâni ca să facă o mică analiză. Am venit amândoi acasă la Apşa de Jos, de la vamă. Dl. Mihai a făcut o mică excursie şi după o mică tăcere a spus că totul este bine fără ca să facă măcar o observaţie, măcar că ar fi putut să facă multe, dar a înţeles că nu a fost uşor ca să ajungi la aşa nivel, ca să construieşti un muzeu. El toată viaţa lui şi-a petrecut-o numai prin muzee, unde cunoaşte preţul muncii. Eu, ca medic am observat totul dar m-am împăcat cu adevărul. Data de 22 septembrie 2014 a devenit o zi istorică pentru mine, familie, dar şi pentru toţi românii din Transcarpatia pentru că în primul rând această instituţie este dedicate lor şi neamului nostru. Am amintit că pe parcursul pregătirii inaugurării muzeului l-am avut oaspete pe bunul meu prieten prof. dr. Mihai Dăncuș, etnograf. El a fost primul expert care a vizitat muzeul şi este foarte important ceea ce a văzut şi ce a observant în această instituţie – Muzeul de Istorie și Etnografie al Românilor din Transcarpatia – Ucraina.

Clement LUPU

 

Cuvântarea prof. dr. Mihai Dancus la deschiderea muzeului

Muzeul care s-a deschis acum este rezultatul unei munci asidue și perseverente în care s-a angajat dl. Botoș cu ani în urmă, Patrimoniul muzeului care cuprinde mii și miii de obiecte de o mare varietate s-a achiziționat și colectat de-a lungul anilor și de abia acum a reusit să-l ordoneze, să-l claseze și să-l expună de așa natură încât să fie accesibil vizitatorilor, să-și îndeplinească menirea și destinul urmărit: să devină o instituție patrimonială, un muzeu. Muzeul dlui Botoș are mai multe componente, sectoare foarte bine delimitate: În interiorul casei, în saloane speciale, expune: Istoria zonei în contextul Centrului European: mii de documente istorice, majoritatea originale, emise de cancelariile țărilor care au stăpânit acest teritoriu, colecții de presă și carte veche ce s-au tipărit aici, colecții de fotografii vechi, colecții de bancnote și numismatică, ștampile și sigilii. Sectorul de memoralistică ce cuprinde în primul rând o bogată colecție de corespondență și documente de familie ale marilor personalități ce s-au afirmat de-a lungul sutelor de ani în acest spatiu locuit în special de români. O foarte bogată bibliotecă cuprinzând cărți apărute în toate centrele europene. Colecția etnografică foarte bogată și variată, este expusă o parte în casa care a devenit expoziție permanentă. Aici sunt expuse costume populare specifice diferitelor zone și localități din Maramureșul din dreapta Tisei, diferite țesături de mare valoare artistică: fețe de masă, șterguri, lepedee, dar și covoare într-o mare varietate (toate acestea sunt de ordinul sutelor și fiecare în parte cu caracteristici proprii și valoare artistică documentară deosebită). Expoziția etnografică continuă în spațiul din curte și grădină unde au fost găsite modalități ingenioase de expunere, de așa manieră încât să fie și bine puse în valoare obiectele, dar și protejate de intemperii și alți factori de risc. Prin prelungirea acoperișului construcțiilor existente, dar în special prin spațiile nou construite, special pentru adăpostirea obiectelor muzeale, patrimoniul etnografic și-a găsit locul. Colecții întregi de unelte folosite în practica diverselor meșteșuguri sunt expuse cu ingeniozitate spre a fi văzute și studiate: unelte folosite în mica industrie de confecționare a textilelor și țesăturilor în special (războaie de țesut, vârtelnițe, rășchitoare, sucale etc.); unelte folosite în tâmplarie, rotărie, dulgherie; o bogată colecție de obiecte de uz casnic și gospodăresc, dar și cazanul de fiert țuică cu tot instrumentarul și cu posibilități de demonstrații practice etc. Restaurarea unei porți maramureșene provenită din Maramureșul din stânga Tisei ne sugerează deschiderea și circulația valorilor materiale și spirituale ale maramureșenilor de peste tot și pentru totdeauna de pe cele doua maluri ale Tisei”.

 

Viena
Categorii
NoutățiUcraina
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole