NICOLAE BĂCIUŢ ŞI ONTOESTETICA TĂCERII

O oglindă a personalităţii lui Nicolae Băciuţ este volumul de poeme La taclale cu Dumnezeu (Târgu Mureş, Editura Vatra veche, 2019), având şi o pluri-postfaţă sub genericul În loc...
Viena

O oglindă a personalităţii lui Nicolae Băciuţ este volumul de poeme La taclale cu Dumnezeu (Târgu Mureş, Editura Vatra veche, 2019), având şi o pluri-postfaţă sub genericul În loc de postfaţă, semnată, în opt texte autonome, de către Răzvan Ducan, Constantin Stancu, Maria Daniela Pănăzan, Livia Fumurescu, Diana Dobriţa Bîrlea, Dorin Stoica, Nicolae Suciu şi Teodora-Alina Roşca. Nicolae Băciuţ ne-a pus la îndemână şi un cuvânt-înainte, Când stai de vorbă cu Dumnezeu, cu menirea de a deschide ochii hermeneutici ai cititorului, încheindu-şi cartea cu un insolit Portret după autoportret, constând într-un Breviar bio-bibliografic, care numără aproape 100 de cărţi (unele în colaborare) publicate de-a lungul vremii, plus 39 de antologii în care a fost inclus, plus 13 ediţii îngrijite de el din opera unor autori diverşi. Cum se vede, bio-bibliografia se reduce doar la bibliografie, aceasta fiind însă, într-adevăr, imaginea vieţii trudnice a autorului, în care e implicită şi aventura revuistică, adesea dramatică, de la „Vatra veche”. Bibliografia lui Nicolae Băciuţ cuprinde volume de versuri, publicistică, dialoguri, interviuri, dicţionare, monografii, memorii, traduceri, jurnale, istorie şi critică literară ş.a.m.d.


Prima ediţie a Taclalelor cu Dumnezeu a apărut în 2016, a doua în 2017, iar a treia e cea din 2019, care a ajuns la mine chiar în acel an, întâlnindu-mă pentru prima oară faţă către faţă cu autorul, la sărbătoarea revistei „Convorbiri literare”. La mine, lectura cărţilor se produce cu întârziere de vreo doi ani, ele stând răbdătoare în teancuri de aşteptare, deşi timpul este ingrat cu majoritatea, nevoite să treacă spre o cetire probabilă într-o altă viaţă, cea din veşnicie. Aceasta este drama cititorului considerat „profesionist”, numit şi critic literar.
Dar, spre a nu ne întinde la „taclale”, să vedem cu ce ne previne Nicolae Băciuţ în scurta sa prefaţă: „A sta «la taclale cu Dumnezeu», înseamnă a-i vorbi lui Dumnezeu, cu cuvintele poeziei, pe care am numit-o cândva rugăciune. A vorbi cu Dumnezeu înseamnă că tu spui ce ai de spus iar El te ascultă şi-ţi răspunde în felul său, în care nu are nevoie de cuvinte” (p. 5). Autorul e avertizat asupra sensului derutant al vocabulei „taclale” când e vorba de relaţia cu divinitatea (aspect sesizat şi de Diana Dobriţa Bîlea), încât „taifasul”, are grijă să ne prevină imediat autorul, nu are intenţii peiorative, cel mult ironic-familiare, întrucât aici se referă la iubirea personală în raport cu Fiul Omului, căruia îi vorbeşte, prin rugă, „despre lucruri care ţin de viaţa de toate zilele, obişnuite”. Aceasta este chiar poezia, care se slujeşte de cuvinte, dar Dumnezeu, deşi răspunde, nu o face prin cuvinte. Aici începe marea enigmă a dialogului cu Dumnezeu, deci şi a poeziei, consacrată de esteticieni şi de criticii literari ca artă a cuvântului. Poeţii adevăraţi simt enorma dificultate a dialogului cu cel care s-a revelat a fi Calea, Adevărul şi Viaţa. În schimb, teoreticienii minori, în faţa neputinţei, au decretat că poezia nu are a căuta Adevărul, dând câştig de cauză cuvântului omenesc în sine, care, prin poezie, ar deveni suficient sieşi. Astfel, s-a putut decreta că arta poetică a lui Eminescu (v. Criticilor mei) este una străină modernităţii, supusă mimesis-ului clasic, ignorându-se flagrant enormul chin al poetului în faţa căutării Cuvântului ce exprimă Adevărul, adică tocmai tăcerea lui Dumnezeu, care nu are nevoie de cuvinte. Iată de ce, în plină postmodernitate, Nicolae Băciuţ are curajul să spună că poezia este a sta de vorbă cu Dumnezeu.
Autarhiile de tot felul, de la mult trâmbiţata „independenţă” a justiţiei până la autonomia cuvântului poetic în raport cu limbajul de grad zero (Roland Barthes), sunt mincinoase şi deformatoare, întrucât suprimă dialogul esenţial dintre om şi Dumnezeu, dintre cuvânt şi Adevăr. Autonomiile au trufia propriului statut ontologic, culminând cu „umanismul” modern şi postmodern care crede că omul îşi este suficient sieşi, ducând la extrem conceptul de homo mensura al lui Protagoras. Or, Părintele Dumitru Stăniloae atenţiona că lumea nu are consistenţă ontologică, ci doar una dialogică, dialogul suprem fiind acela dintre om şi Dumnezeu. Doar prin dialogul generalizat omul are acces la ontologic. Nicolae Băciuţ crede bine că poezia este un astfel de dialog, o „tăifăsuire” sublimă cu Dumnezeu. Câţiva dintre comentatorii săi au sesizat că nu întâmplător primul citat din motoul cărţii e preluat din I Petru 2, 11: „Dacă vorbeşte cineva, să vorbească aşa ca şi cum ar fi cuvintele lui Dumnezeu”. Dar Dumnezeu nu vorbeşte în cuvinte guralive, în „taclale”, ci cu… tăceri! Neaşteptat, dar aşteptat, Nicolae Băciuţ contrazice guralivitatea taclalelor şi, cum observă Răzvan Ducan, chiar şi când dialoghează cu divinitatea despre anotimpuri, „el vorbeşte tot cu Dumnezeu: prin fructe, prin frunze, prin albul zăpezii” (p. 127). Dar asta făcea, în faţa neputinţei cuvintelor, şi Eminescu. Un exemplu, la întâmplare, între miile oferite de poet, în dialogul cu mama, cea plecată la Domnul: „O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi,/ Prin freamătul de frunze la tine tu mă chemi” (O, mamă…).
E timpul să ne întrebăm care este legătura între limba în care vorbeşte Dumnezeu şi limba poeziei? Răzvan Ducan ştie să indice cheia hermeneutică de pătrundere în universul poeziei lui Nicolae Băciuţ, făcând trimitere la cuvintele Sfântului Apostol Petru („ar trebui ca această excelentă carte să se citească în această cheie”, p. 128). Se opreşte însă aici. Intuiţii şi argumente similare găsim şi la ceilalţi postfaţatori. Între ei, Nicolae Suciu conturează un concentrat angrenaj teoretic, recurgând la simbolismul complex al crucii din teologie, crucea semnificând, între altele, dimensiunea dialogică dintre Pământ şi Cer, relaţia între imanent şi transcendent, între eul individual şi eul infinit. Distinge, în consecinţă, două tipuri de poeme: „unele în care periplul spiritual se înfiripă într-un tur de creastă, acomodat cu versul-rugăciune, prin adresare directă lui Dumnezeu, în timp ce alte poeme sunt adresate eului secund al poetului” (p. 159). Ba, mai mult, recurge la sumare trimiteri la filosofia terţului inclus a lui Ştefan Lupaşcu (precursorul transdisciplinarităţii, arhitecturate de Basarab Nicolescu), cu ingerinţe din teologia ortodoxă a isihiei Sfântului Grigorie Palama. Or, elementul unificator între acestea este tăcerea. Convergenţa dintre cuvânt şi tăcere, Nicolae Suciu o depistează în poema Semnul crucii: „Semnul crucii va fi singura salvare a omului, după ce cuvintele se vor fi pervertit, odată cu pervertirea întregii lumi: «Într-o zi,/ cuvintele vor deveni blestem/ şi nu vom vorbi/ decât prin semne». Atunci, «într-o zi», care ar putea fi acest «istud tempus», al căderii, propriu liricii apocaliptice expresioniste, comunicarea între oameni se va reduce la simpla reproducere a semnului crucii: «vom face semnul crucii,/ cu crucea de aer, cu crucea de lemn», iar omul va tăcea, fără să fie îndemnat, şi simplul limbaj cu care vom comunica va fi cel al semnelor” (p. 161). Pregnantă se arată paralela făcută de Nicolae Suciu între poemele eminesciene Rugăciunea unui dac, Odă (în metru antic) şi băciuţianul Sub cruce, considerat, cu temei, „adevărată capodoperă a liricii religioase româneşti” (p. 162).
Cu toate cele semnalate, suntem departe de a epuiza ceea ce numesc ontoestetica tăcerii în lirica lui Nicolae Băciuţ. Urme ale esteticii tăcerii au străbătut veacurile din cele mai vechi timpuri, de la cea iniţiatică a pitagoreicilor, a gnosticilor şi de la Nirvana budistă până la refuzul cuvântului degradat de către existenţialişti după grozăviile produse de omenire în gulagul sovietic şi în lagărele naziste . Gânditoarea şi scriitoarea americană Susan Sontag (1933-2004), într-o lucrare de răsunet, Estetica tăcerii , a conceput o „retorică a tăcerii” ca strategie de rezistenţă critică în faţa abuzurilor de interpretare şi a imposturii în artă. Dar cel mai complex tratat despre tăcere a fost elaborat de teologul şi scriitorul român George Remete, Cunoaşterea prin tăcere (2004, cinci ediţii, Premiul Academiei Române) . În ontoestetică, raportul paradoxal şi complex se află între cuvânt şi tăcere. În gândirea tradiţională, cuvântul este considerat a fi plinul, pe când tăcerea e golul, neantul, cei doi membri ai ecuaţiei fiind autonomizaţi. În realitate, spune George Remete, „tăcerea nu există fără cuvânt şi cuvântul nu există fără tăcere” , aceasta din urmă născând cuvântul: „Altfel spus, cuvântul este fenomenul fiinţei, iar tăcerea este rădăcina sau esenţa fiinţei” . Numai în Logosul primordial diferenţierea este anulată. Însă cuvântul omenesc, degradabil (cum a observat şi Nicolae Băciuţ), îşi uită rădăcina. Poezia adevărată este cuvântul care e încărcat de tăcere, altfel riscă să rămână guralivă sau la condiţia de taclale.
Provocarea lui Nicolae Băciuţ constă în aceea că întoarce „taclaua” în dimensiunea sacrului, silind-o să reîntâlnească urmele Logosului hristic, măcar în ipostaza de mică schimbare la faţă: „Pe aici a trecut Dumnezeu/ şi le-a uitat toate la vedere,/ ici-acolo câte-o urmă de zbor,/ ici-acolo câte-o cădere.// Pe-aici ai trecut şi tu/ şi n-ai lăsat nicio dimineaţă –/ ici-acolo o urmă de zi,/ ici-acolo o Schimbare la Faţă.// Pe-aici trec şi eu,/ ca o secundă uitată,/ ca lacrima lui Dumnezeu” (Şi eu). A călca pe urmele lui Dumnezeu înseamnă a învăţa tăcerea: „Aş vrea să fim/ eu frunză – tu copac,/ să-nvăţ de la tine/ să fim floare/ şi de la fructe/ să tac” (Arborele vieţii). Poetul e ucenic la cuvântul-tăcere („sunt ucenic întru-cuvânt”), condiţie a îngeririi: „învăţ de-acum să fiu fereastră,/ prin care vrei să mă priveşti/ şi florilor să le fiu glastră,/ când numai tu te îngereşti” (Îngerire). Cuplul primordial, înainte de păcat: „când eram tu, când erai eu,/ ţinând de mâini pe Dumnezeu” (Când eram tu, când erai eu). Cuvintele-tăcere au sfinţenia moaştelor: „Acum doar tu mă vei cunoaşte,/ când şi cuvintele sunt moaşte” (Moaşte). Atunci, cuvintele nu mai sunt cuvinte, ci semne şi glasuri ale făpturii menite să creeze viaţă: „Aştept cuvântul –/ cel dintâi –/ ca să se nască-n mine-o/ primăvară” (La început). Iubita e ridicată pe cea mai înaltă treaptă a tăcerii din care el, poetul, descinde în ipostază de cuvânt: „tu eşti tăcerea –/ şi-ţi voi fi cuvânt” (Potriviri).
Anotimpurile, în mişcarea lor neostoită, sunt semnele vieţii şi ale stingerii. Sub acest unghi renaşte specia pastel în lirica lui Nicolae Băciuţ, sugerând un dinamism al lumii umane şi cosmice, singular în poezia românească, între lumini şi umbre, între viaţă şi moarte. Primăvara îşi are izvorul în tăcerea lui Dumnezeu, biruind frigul: „Şi-atunci seminţele pocnesc/ şi cad din cer/ ca nişte stele uitate/ în margini de ler/…/ ca un mormânt/ din care poţi privi afară/ şi poţi s-auzi/ cum Dumnezeu/ se face primăvară” (Primăvară). Toamna lui Băciuţ nu este a lui Bacovia, nici a lui Eminescu sau Topîrceanu, ci are ceva din muzica anotimpurilor lui Vivaldi, căci toamna e cea din care se nasc toate celelalte anotimpuri, aspirând, în necurmata călătorie, să ajungă la Dumnezeu. Şi nu mai ajung când roadele toamnei sunt ţinute prizoniere, în trenuri lungi care le separă de celelalte anotimpuri: „Vin trenuri lungi, de altădată,/ cu toamne sigilate în vagoane,/ iar tu te pierzi prin anotimpuri/ şi stai ascunsă în cantoane.// Vin trenuri sub poveri de frunze/ cu toamne ţinute prizoniere/ şi nici nu ştiu ce anotimp/ o să-ţi mai curgă prin artere.// Vin iarăşi trenuri lungi, cu toamne/ ce nu ajung la tine, Doamne” (Trenuri de toamne). Astfel de toamne pierd tăcerea muzicii colindătoare a Naşterii: „Aştept colind –/ colindul nu mai vine/ şi mi-e teamă/ şi ruşine/ de Naşterea/ care ne ţine,/ de Învierea întru noi.// Aştept colind/ ca Judecata de Apoi” (Aştept colind).
Poezia modernă a ajuns la panestetism, cu orgoliul că, după prăbuşirea metafizicii tradiţionale şi după moartea nietzscheană a lui Dumnezeu, îi revine poeziei sarcina de a-i mântui pe indivizii umani. Lirica lui Nicolae Băciuţ, la o primă vedere, lasă impresia că autorul are un asemenea optimism ontoestetic. Dar un teolog precum George Remete spulberă imediat această iluzie panestetică, decelând între cele trei niveluri de realitate: filosofia, arta şi teologia. Să se observe că arta e pusă pe o treaptă superioară faţă de filosofie, ca intermediară între filosofie şi teologie. Dintre toate, doar teologia atinge tăria supremei tăceri, chiar dacă şi celelalte două „o pot încorpora şi reda desăvârşit”. Asta pentru că „arta şi filosofia nu ajung la sacrul în sens propriu; ele sunt numai o ambiţionare în faţa fiinţei şi de aceea ajung numai la porţile sacrului. Sacrul este totuna cu iubirea; ştiind că iubirea se deschide numai smereniei – adică iubirii – şi nu ambiţiei, ne dăm seama că sacrul se deschide numai umilinţei” . Un geniu ca Michelangelo cunoştea limitele artei în faţa transcendenţei: „Nici dalta, nici penelul nu mai poate/ s-aline duhul meu cuprins în braţă/ de Cel ce ni le-a-ntins murind pe cruce” (Rime, 285). E ceea ce voia să spună şi Eminescu, dezarmat, cu truda lui enormă cu tot, în faţa cuvântului ce exprimă Adevărul.
Una dintre căile trăirii misticii teologice a tăcerii este isihia creştin-ortodoxă, cu rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Altminteri, se poate spune că teologia palamită creşte din rugăciunea inimii şi a minţii. Sfântul Simeon Noul Teolog descrie experierea cu propria trăire, ca supremă identificare cu Mântuitorul: „Hristos devine mâna mea, Hristos devine piciorul meu, ticălosul, iar eu, ticălosul, devin mâna lui Hristos şi picior al lui Hristos; mişc mâna şi Hristos întreg este mâna mea – căci neîmpărţită este Dumnezeirea dumnezeiască, înţelege-mă! – mişc piciorul şi, iată, fulgeră ca Acela. Să nu spui că blasfemiez, ci primeşte acestea şi închină-te lui Hristos, Care te face altfel!” . Nu cred că Nicolae Băciuţ, în tainica lui rugăciune, care-i este poezia, a citit aceste gânduri ale sfântului. Cu toate acestea, rugile poetului sunt scurte, concentrate, ca rugăciunea lui Iisus, aspirând către tăcerea identificatoare. Mâna transfigurată a Sfântului Simion Noul Teolog apare şi-n poezia lui Nicolae Băciuţ: „Fac semnul crucii,/ Cu mâna mea vorbitoare,/ cu mâna mea mută,/ de la dreapta la stânga,/ cu primul,/ ultimul cuvânt” (Amin).
Desigur, trăirile poetului se opresc la poarta mântuirii, netrecând pragul lui mysterium tremendum. Diferenţa aceasta e resimţită, cutremurător, de poet, căci blestemul artistului-literat este să rămână în cuvinte scrumuite: „Nu mai am cuvinte pentru mine;/ cum să-mparţi ce ţi-a rămas:/ o secundă împietrită în clepsidră,/ limbile căzute de la ceas?// Nu aşteaptă nimeni să-i mai scriu,/ din cuvinte a rămas cenuşa;/ fără ele ce-aş putea să fiu?/ Dumnezeu închide după mine uşa” (Uşă închisă). Aşa se face că, spre deosebire de sfinţi, poetului nu-i mai rămâne, în Raportul său de gardă, decât să ceară, pentru Judecata de Apoi, uşor ironic, reîntoarcerea în Rai, dar nu ca „beneficiar”, ci doar ca grădinar, împreună cu perechea lui ispăşitoare: „Nu-ţi cer nimic –/ la Judecata de Apoi/ din mine/ dacă mă ridic,/ nu voi fi singur,/ suntem doi.// Nu-ţi cer nimic –/ Dar dacă, totuşi,/ Vrei ceva să-mi dai,/ să mă faci, Doamne,/ grădinar –/ dar grădinar în Rai!” (Grădinar, în Rai). Căci acum ştie bine că e străbătător în toate anotimpurile şi în toate timpurile, că primăvara e ascunsă în toate toamnele: „O, prea mult cer am îngropat în mine/ şi răsăritul parcă-i asfinţit – nici vârsta nu mă recunoaşte/ şi dimineaţa-i noapte ce-a murit.// Ca dup-o rugăciune, Doamne,/ stau primăveri ascunse-n toamne!” (Toamnă de primăveri).
Neîndoielnic, poetul Nicolae Băciuţ este o prezenţă singulară, prin originalitatea scriiturii şi a viziunii artistice, dovedind încă odată, că poezia autentică este rugăciune imnică. Denis de Rougemont susţinea paradoxul că singurul om realist e acela care se roagă. O confirmă şi surprinzătoarele „taclale” cu Dumnezeu ale poetului din Târgu Mureş.

Theodor CODREANU

Viena
Categorii
Exclusiv
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole

  • 16 mai1972: A fost inaugurat sistemul hidroenergetic Porţile de Fier I

    16 mai1972: A fost inaugurat sistemul hidroenergetic Porţile de Fier I, cu o putere de 1050 MW, în partea romanească şi tot atât în partea iugoslavă.Lucrările sistemului au început...
  • S-a întâmplat în 16 mai…

    S-a întâmplat în 16 mai… – Sf. Cuvioşi Sila, Paisie şi Natan de la Sihăstria Putnei (Calendarul Creştin-Ortodox) – Fericitul Vladimir Ghika, preot martir (Calendarul Romano-Catolic). Vladimir Ghika (n.25.XII.1873,...
  • CALENDAR ANIVERSAR : S-a întâmplat în 15 mai…

    – Sf. Ier. Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei (Calendarul Creştin-Ortodox). Mitropolitul Iacob (1719-1778) şi-a închinat întreaga viaţă slujirii Bisericii, luminării poporului prin şcoală şi tipar, apărării celor nedreptăţiţi şi povăţuirii...
  • S-a întâmplat în 14 mai…

    -„Ziua Naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste”, instituită prin Legea nr. 127/30.V.2017; în noaptea de 14/15 mai 1948 a început o amplă operaţiune de arestare, desfăşurată de...