Noua rezistență literară din munți împotriva înstrăinării și însingurării!

Trăim un paradox cultural. În era comunicării digitale ne înstrăinăm tot mai mult. Suntem tot mai goi și singuri. Pandemia a contribuit la distanțarea socială, la despărțirea sufletelor și...
Viena
Ionuț Țene

Ionuț Țene

Trăim un paradox cultural. În era comunicării digitale ne înstrăinăm tot mai mult. Suntem tot mai goi și singuri. Pandemia a contribuit la distanțarea socială, la despărțirea sufletelor și energiilor într-un univers tot mai virtualizat. De aceea organizarea unui cenaclu literar și a unor lansări de carte la mănăstire este o provocare pentru timpurile moderne, dar și o restaurare a spiritului, o reîntoarcere la rădăcini și izvoare. Mănăstirea este un spațiu religios care leagă omul de transcendent. Cred că lumea de azi are nevoie de aceste cezuri de evadare din cotidianul contemporan tot mai tehnologic și care, în loc să unească, desparte crud oamenii. Coabitarea imanentului cu transcendentului este sensul lumii prezente. Pierderea umanității este paradigma epocii moderne.

Înstrăinarea și însingurarea este o paradigmă a epocii noastre, care s-a adâncit într-o pandemie digitală în care ”ochii care nu se văd” cu adevărat se uită. Întâlnirea ”față în față”, care este și o comunicare de energii, sentimente, trăiri și emoții nu poate fi înlocuită de un ecran de pixeli, oricât de fidel se redă copia după imaginea reală. Distanțarea a dus la o psihoză care transformă omul într-o mecanică. Lumea de azi este robotizată, de fapt este o hetoronimie după o pastișă ocultată a realității. Viața devine o imagină înlocuită de către virtualitate în care se pierde sentimentele, trăirile și emoțiile care împlinesc întâlnirea dintre oameni. Reîntoarcerea la origini și originalitate este provocarea lumii de azi, pentru a se salva restaurarea omului. Când doi oameni se întâlnesc este o refacere stricto senso a chipului omului. Spiritualizarea eliberează omul de dictatura formelor. Este o similaritate ca în pericopa evanghelică a întâlnirii lui Iisus cu femeia samarineancă la fântâna lui Iacov. Femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristos? Şi au ieşit din cetate şi veneau către El.” (Ioan 4, 5-42). Fiecare întâlnire fizică între oameni poate fi o posibilă restaurare a contactului direct cu cel care este Chipul Omului. Viața este o pendulare între imanent și transcendent. Scurtcircuitarea acestei energii comune duce la înstrăinare, iar în literatură distanțarea duce la artificial ca premisă a însingurare. De aceea reîntoarcerea la izvoarele setei de transcendent este o misiune pentru un catharsis ce va reînvia literatura. Dacă în comunism preajma a agresat spiritul printr-o politică contodentă dusă la extrem, în care ideologia a înlocuit literatura, astăzi asistăm la o nou agresiune a tezismului asupra sufletului care prin modele prefabricate încearcă să pună lirica și proza într-un imuabil pat a lui Procust. Omul are nevoie de comuniune.Nu poate trăi în singurătate.

Alegera lansării unor volume de versuri a unor autori clujeni la o mănăstire din creierul munților Apuseni – spațiu arhetipal -, cu hramul ”Înălțarea Domnului”, undeva pe vârful de piatră dintre brazi, mai aproape de Cuvânt, este un semnal simbolic al necesității unei rezistențe literare față de înstrăinare și aritficialul impus de noile teze dogmatice ale formelor de putere perfecționate prin digitalizare și tehnologie. În comunism a existat o rezistență armată în munții înalți ai țării față de totalitarismul nivelator. Când sistemul comunist s-a fortificat cei care i se opuneau au construit o rezistență spirituală la Mănăstirea Antim din centrul Bucureștiului, care s-a încheiat prin închiderea grupului de rezistenți Noica-Pilat-Stăniloae. Forma nu dorește evadarea din tipar a omului. Libertatea presupune liberul arbitru, deci alegerea conștientă a sensului de către om. Formele totalitarismului s-au perfecționat de atunci, iar înstrăinarea este noua ideologie care încorsetează libertatea omului de a fi în comuniune cu transcendentul. În ultimii ani distanțarea a dus la solitudine, o formă de rezistență prin interiorizare, iar eliberarea poate veni doar prin ”ieșirea la izvoare”, la originile adamice umano-divine. Rolul scriitorului este de a fi în comuniune cu cititorul, de a se cumineca în libertate cu sufletul colectiv al comunității culturale, prin energie, emoție, trăire și dragoste la modul cât mai direct. Scriitorul este un revoltat împotriva însingurării și ne vrea uniți în comuniune. Scriitorul trebuie să urce muntele la mănăstirea ca formă primordială a restaurării omului, care să fie o școală a “rezistenței literare“, ce va canaliza revoltele spirituale ale noii generații înstrăinate de distanțare și digitalizare, practic să fie ”muntele” Ebal al acestui fenomen, așa cum Noica a avut la Păltiniș, școala de filozofie. În istorie, mănăstirea era conturată ca vatră de spiritualitate, focar de cultură, o iradiere de spirit și comuniune, care vindecă, prin cultură și religie, omul de singurătate. Boala secolului nostru este înstrăinarea și însingurarea excesivă, iar distanțarea este noua pandemie a umanității.

Rolul scriitorului este să vindece omul de singurătate prin libertate, să creeze oaze de întîlniri inter-umane în deșertul însrăinării, să ofere medicamentul cultural al de-solitudinii.Trăim un paradox: poeții citadini, disperați de înstrăinarea vremurilor digitalizate, se retrag ca să se regăsească pe muntele unei rezistențe literare simbolice și autentice, mai aproape de esențe și de izvoarele limpezite ale creației. Albert Camus a decriptat boala lumii moderne: înstrăinarea în romanele ”Străinul” și ”Moarte fericită”, dar tot el a găsit soluția eliberării de menghina singurătății în ultimul său roman neterminat: ”Primul om”. Ideea este ca fiecare generație conștientă de menirea și misiunea sa eliberatoare să devină Adam în raiul creației și libertății. Eliberarea omului de preajmă și formele solidificate de ideologie, teze și spaimă este menirea scriitorului, care coboară muntele la cititor, urcă izvorul pe vârf să-și satisfacă setea și sapă rădăcinile ca să descopere fructele smochinului.

Ionuț Țene

Viena
Categorii
Exclusiv
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole