„Nu striga niciodată ajutor“ de Mircea Cărtărescu. Prea puțin și prea simplu pentru un candidat la Nobel!

„Nu striga niciodată ajutor“, recentul volum de versuri scris de Mircea Cărtărescu a fost o mare surpriză pentru mine. Nu foarte plăcută, oricum poezia nu este o prăjitură pe...
Viena

Ionuț Țene

„Nu striga niciodată ajutor“, recentul volum de versuri scris de Mircea Cărtărescu a fost o mare surpriză pentru mine. Nu foarte plăcută, oricum poezia nu este o prăjitură pe care să o deguști relaxat după un prânz copios, ca o isagogie inițiatică în tainele cuvântului care zidește. În ultimii 30 de ani, Mircea Cărtărescu s-a impus doar ca prozator în spațiul literar, unul apreciat și poate prea lăudat, fapt ce nu întotdeauna ajută scrisului pentru un autor, ci dimpotrivă te poate smulge cu prețiozitate din rădăcinile arhetipale ale originalității unei creații autentice. Beția succesului literar este letală pentru un scriitor care nu știe să gestioneze acel laudațio. La librăria Humanitas din Cluj am dat peste ultimul volum de versuri publicat al poetului Cărtărescu, un veșnic candidat la cel mai prestigios premiu literar: Nobelul mult dorit, dar care putea fi foarte ușor acordat unui Blaga, Sorescu sau Nichita, dar cam știm și noi cum se dau, pe subsidiar politic sau ideologic, aceste nobile sinecure ale recunoașterii fortuite. Pe raftul librăriei mi-a sărit în ochi titlul destul de reușit al volumului: ”Nu striga niciodată ajutor” scris sub numele lui Mircea Cărtărescu. Părea un strigăt de Munch al singurătății și înstrăinării. Așa mă așteptam, dar ca de obicei așteptările au fost înșelate. L-am luat repede și răsfoit cu nesaț și curiozitate placheta, deoarece știam că poetul care a ”trădat” poezia pentru proză de circa 30 de ani, nu a mai publicat un nou volum de versuri. Lumea a și uitat că Mircea Cărtărescu mai este poet, noile generații de cititori îl percep doar ca prozator. E adevărat că la proză nu mă exprim critic pentru că nu am intrat deajuns de profund în ascunzișurile meandrice ale acestei taine creatoare și complexe, dar la poezie sunt un citator fidel încă din școala gimnazială. La vârsta mea am citit suficientă poezie și critică poetică încât să-mi spun părerea sinceră, de cititor și creator de poezie, dar nu de critic literar. În studenție citeam cu plăcere la BCU volumul colectiv al optzeciștilor ”Aer cu diamante”, în care Cărtărescu juisa metaforic, iar cu ”Poeme de amor” îmi retrăiam emoțiile iubirilor pasagere și adolescentine de atunci. Cu poemul ”Levantul” apărut în 1989 mă culcam sub pernă după ce învățam pe de rost cele mai reușite versuri. După 1990 a urmat o tăcere suspectă, prea lungă în poezie a lui Mircea Cărtărescu. Așa că ”Nu striga niciodată ajutor” mi-a atras atenția firească. Pe net am citit că volumul este o revenire în lumea muzelor trădate a poetului: ”Cititorul care va parcurge cele o sută de poeme scurte, uneori de doar câteva rânduri, va recunoaște în ele propriile sale trăiri, răul și durerea, depresia și melancolia, sâmburele amar al condiției omenești. Marea temă a cărții este singurătatea esențială, ireductibilă, a fiecărui om, oricât de mult îi despart distanțele în timp și spațiu, ca și diferențele culturale. Așa încât Nu striga niciodată ajutor e una dintre rarele cărți care pot fi înțelese deopotrivă de cititorul avizat și de cel mai puțin deprins cu poezia”. Volumul e departe de acel ”Uau” pe care ar fi trebuit să-l exclame fiecare cititor după lectură.

Mircea Cărtărescu

Spectrul critic e mult prea generos cu poetul. Am citit și recitit poeziile din volum cu mare concentrare și spirit critic. Mircea Cărtărescu pare că a căzut uneori din simplu în simplist. Parafrazând butada napoleoneană: de la sublim la ridicol este doar un pas. Poeziile sunt scrise prea simplu, nu surprind, nu emoționează, nu zguduie trăirea sufletească a cititorului. Nu descoperi o metaforă care să uimească inima și să sensibilizeze. Nu aduce nimic nou în textura versului. Pot fi frumoase unele dintre aceste poezii, dar pentru candidatul nostru la premiul Nobel, care a ”tăcut” 30 de ani în poezie este prea puțin. Nu vine cu nicio noutate de paradigmă lirică, de mesaj sau de limbaj. E un volum de versuri ce atinge nivelul comun, care poate fi citit cu plăcere doar dimineața la o cafea sau seara la un pahar de vin alb și atât. Sunt niște panseuri dezbrăcate de metaforă, ce surprind trăiri simple și comune ale poetului, cu motive pseudo-bulgakoviene despre un peisaj intimist cu pisici și papuci de pluș. Succesul literar nu l-a ajutat: ”pipăi urechea pisicii mele/pe dinafară catifea/pe dinăuntru piele lucioasă”. Sub semnul casnic sunt aceste trăiri lirici ale poetului retras în căminul tandru al interiorității în fața unui exterior prețios și periculos: ”lumea nu-i un loc al dreptății/sau/al bucuriei” (lumea nu-i un loc), sintagmă pe care o cam știm cu toții. Sigur, Mircea Cărtărescu are și puseuri lirice, dar care se estompează prea repede în prozaic și se risipește gratuit în proză, candid:”o geană/mi-a căzut pe pagină/stă acolo/curbată/cuminte/uscată”. (o geană) Acum poetul scrie scurt și frust pentru că nu mai are vigoarea tinereții: ”Când eram tânăr/scriam poeme nesfârșite/aveam timp de asta/timp cât vezi cu ochii.” (când eram tânăr). Nu ratează Cărtărescu teme comune ale liricii contemporane: ”am un câine cusut în pielea mea/îl simt cum se zbate acolo/cum rupe pe dinăuntru” (am un câine). Câteodată poetul alunecă în banal cu seninătate: ”ah, nu mai pot!/nu mai pot!/iartă-mă!/iartă-mă” (un atac de panică). Prima poezie din volum salvează oarecum placheta atinsă de spațialitatea dezinhibată a lucrurilor comune, cu abordări tematice ce frizează facilul: ”nu striga niciodată ajutor/n-o să te audă nimeni/pentru că nu există nimeni/în jurul tău”. Atmosfera debordează în futil. ”Trădarea” liricii și a metaforei la Mircea Cărtărescu, din 1990 încoace, nu a fost consumată prin acest nou și tardiv volum de versuri, care nu reușește să iasă din canoanele unei proze poetice fără scufundări în abisuri pentru a scoate la suprafață îndrăgostiților de muze adevăratele perle ale mirabilei semințe. Cu regret mi-am spus după lecturarea volumului: prea puțin pentru Nobel. Avem atât de mulți poeți valoroși pe care critica literară îi ignoră cu desăvârșire, datorită unor coterii și criterii instituționale, ierarhice și ideologice.

Ionuț Țene

Viena
Categorii
Exclusiv
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole