O impresionantă istorie a literaturii române contemporane-MILENARIUM

O impresionantă istorie a literaturii române contemporane-MILENARIUM Inițiativa scriitorului și editorului Gheorghe A.Stroia de a scoate la lumină scriitori români contemporani și operele lor a început să prindă contur.Deja,...
Viena

Al. Florin Țene

O impresionantă istorie a literaturii române contemporane-MILENARIUM

Inițiativa scriitorului și editorului Gheorghe A.Stroia de a scoate la lumină scriitori români contemporani și operele lor a început să prindă contur.Deja, primul volum a apărut în condiții grafice deosebite.

Tomul, apărut la Editura ARMONII CULTURALE, 2021, având 538 de pagini cuprinzând 63 de autori, ne dezvăluie viața acestora prin curriculum vitae, câte o fotografie și fragmente reprezentative din operele acestora, astfel, constituindu-se într-un seismograf ce înregistrează starea literaturii române la început de mileniu. Referitor la caracteristicile tipografice ale Dicționarului enciclopedic a apărut într-o formă grafică de excepție în format B5, cu copertă hardcover (copertă dură cu legătorie de artă),cu inscripționare de lux, caracteristici similare a unei ediții princeps.

Citind lucrările publicate, pot să fiu de acord de ce spunea despre literatureă C.S. Lewis: „Literatura se adaugă realitații, si nu o descrie pur și simplu. Ea îmbogățește abilitațile necesare pe care viața cotidiană le cere și le dăruiește; și, din acest punct de vedere, ea irigă deșerturile în care s-au transformat deja viețile noastre.”
Calitatea literaturii române contemporane indică înălțarea spirituală a națiunii.Nu este o speranță, este certitudine. Literatura publicată în acest prim tom, ce se constituie și îndr-un util dicționar, sunt pagini unde se află și creațiile ce explorează cele mai înalte stări ale creației scriitorilor români contemporani din societatea noastră si al spiritului uman, unde găsesc nu un adevăr absolut, ci adevărul poveștii, al imaginației și al inimii.

Practic, toți autorii, cuprinși în acest prim volum, merită enumerați: ABĂLAȘEI-Donosă, Brăila, MAGDALENA ALBU,București, ELENA ANGHELUȚĂ-BUZATU, SUA, SIBIANA MIRELA ANTOCHE, Brăila, IONEL ARĂDOAIE,București, MIOARA BACIU,Galați, LILIANA BADEA-CÂRSTEA, Târgoviște, CRISTIAN PETRU-BALAN, SUA, GIREL BARBU ,Pinu-Brăiești, Buzău,MIHAI BATOG BUJENIȚĂ, Iași, MARIANA BENDOU,Onești-Bacău,OLIMPIA BERCA, Timișoara, BOGDAN BOERU; Constanța, VIRGINIA BOGDAN, FOCȘANI-VRANCEA, ELENA BOLÂNU, Movila-Ialomița, ION BORODI,Sighetu Marmației-Maramureș, ELENA BUICĂ-BUNI,Toronto-Canada, VICTOR BURDE, Alba-Iulia, ANGELA BURTEA, Brăila, MIHAI CABA, Iași, TIMUR-VASILE CHIȘ,Ploiești-Prahova, ANIȘOARA-VIOLETA CÎRA, Timișoara, IULIANA CIUBUC,Bușteni-Prahova, POMPILIU CREȚU,Focșani-Vrancea, AURA DAN,București,LIGYA DIACONESCU,Râmnicu Vâlcea, NICOLAE DINA, Alexandria -Teleorman, EUGEN DORCESCU,Timișoara, MIRELA-IOANA DORCESCU, Timișoara, DUMITRU I. GĂLEȘANU, Râmnicu Vâlcea, STELIAN GOMBOȘ, București, CONSTANTIN GUMANN, Salzburg-Austria, FLORICA (BAȚU) ICHIM, Ontario-Canada, DUMITRU ICHIM, Ontario-Canada, GEORGE IONIȚĂ,Titu-Dâmbovița, TUDOSIA LAZĂR, Ivești-Galați, IONEL MARIN, Focșani-Vrancea,VICTOR MAROLA, București,GALINA MARTEA,Basarabia-Olanda, NICOLAE MĂTCAȘ, Chișinău, CORINA MATEI-GHERMAN, Iași, VIVIANA MILIVOIEVICI, Timișoara, MILENA MUNTEANU, Toronto-Canada,COSTACHE NĂSTASE, București, NĂSTASE MARIN,Galați, CORNELIU NEAGU,București, ION N. OPREA, Iași, MIOARA OPRIȘAN, Insurăței-Brăila,MARIANA PÂȘLEA,Bozovici, Caraș-Severin, FLORICA PĂȚAN,Alba-Iulia, LUMINIȚA POSTOLCHE, Focșani-Vrancea,MARINELA RĂGHINARU,BUZĂU, CALISTRAT ROBU,Iași, MARIANA ROGOZ STRATULAT, Panciu-Vrancea,VASILE RUȘEȚI, Onești-Bacău, OLIMPIA SAVud,A,Galați, AL. FLORIN ȚENE,Cluj-Napoca, IONUȚ ȚENE, Cluj-Napoca, TITINA NICA ȚENE, Cluj-Napoca, NADIA URIAN, Cristeștii noi, Bistrița-Năsăud, CORNELIA URSU, Iași, MARANA VICKY VÂRTOSU,Focșani-Vrancea, GEORGE VLAICU,București.

Acest dicționar care se constituie, practic și într-o istorie a literaturii române contemporane de pe mapamond, se constituie într-un evantai policrom de stiluri şi abordări a realităţii transpusă în naraţiunii care ne introduc în schimbări deosebite în latura esteticii, a faptului însuşi de a scrie. Această diversitate se datorează şi faptului că unii din autorii antologaţi, deşi sunt români, trăiesc în culturi diferite de pe mapamond. În acest context se simte şi influenţa acestora.

Autori, de expresie română, din mai toate zonele ţării și de pe alte meridiane sunt cuprinşi în această mare lucrare,incluzând naraţiuni și poezii ramificate în multiple direcţii. Influenţele din care se hrăneşte proza scurtă contemporană, dar și poezia ar putea părea un ecletism suspect care alimentează mimetismul. Însă tocmai această asumare deliberată a totalităţii culturale face specificul literaturii române contemporane. Şi de data aceasta se confirmă faptul că după postmodernism a apărut noul curent literar, sub influenţa fenomenului de globalizare, glomodernul, curent literar sesizat de subsemnatul încă de prin anii `90 din secolul trecut într-un studiu publicat în mai multe reviste.

Citind această mare lucrare coordonată de Gheorghe A, Stroia mi-a dat posibilitatea să fac o mică digresiune despre Istoria Literaturii Române este percepută ca o istorie naţională a literaturii. Valoarea literaturii naţionale este condiţionată şi de extinderea limbii naţionale într-un teritoriul mai cuprinzător, inclusiv prin numărul de vorbitori.Citind aceste nume, cunoscute în literatura română din acest amplu dicționar coordonat de Gheorghe A. Stroia, mă gândesc care vor rămâne peste veac? Fiindc am constatat că și contextul istoric determină accidental valoarea artistică. Existând și un fals destin al oprelor.

Adeseori raza de acţiune a limbii şi a literaturii române coincide şi cu graniţele în care s-a organizat naţiunea noastră din punct de vedere politic. În cazul limbii române nu există o influenţă hegemonică. Spre deosebire de limba franceză, şi mai de curând limba engleză, care au o importanţă universală, astfel s-a ajuns la o suprapunere peste diferitele spaţii naţionale, în decursul căreia păturile dominante reprezintă într-o anumită măsură enclavele şi punctele de sprijin ale mişcării de înstrăinare. Spre exemplu: supunerea culturală a Romei de către limba şi literatura elină, şi, mai aproape, implementarea literaturii iluministe franceze în Europa, care nu numai că a fost recepţionată de păturile dominante francofile din multe ţări, dar aceste enclave au şi contribuit activ la constituirea ei. Fenomen care se petrece în secolul nostru cu limba şi literatura engleză promovată de păturile dominante anglofone implicate în globalizarea economiilor naţionale.

La fel ca orice activitate intelectuală, literatura depinde de limbaj şi de corespondenţele lingvistice. Există un raport indestructiv dintre limbă şi literatură. Dar acest raport ar fi răsturnat în contrariul său dacă am căuta să vedem sensul şi obiectul procesului literar, motivul său hotărâtor, în formarea, dezvoltarea şi desăvârşirea limbajului. Unii cercetători susţin că limbajul, care reprezintă un mijloc de comunicare, nu este hotărâtor ci valorile mari şi perene create în limba respectivă. Eu cred, şi susţin cu tărie, că limba are un mare rol în promovarea operelor literare. Cu cât aria de răspândire a limbii şi numărul de vorbitori este mai mare cu atât literatura scrisă în acea limbă este mult mai cunoscută şi promovată pe mapamond.

În acest context, mai trebuie să se ţină seama şi de faptul că literatura română este situată într-o lume înconjurătoare de literaturi învecinate, cum ar fi maghiara, sârba, ucrainiana, bulgara, ce o influenţează sau care sunt influenţate de ea. Urmărirea atentă a acestor influenţe constituie obligaţia istoriei literaturii noastre implantată într-o lume de literaturi. De la o epocă la alta se exercită noi influenţe; Franţa a influenţat literatura română în secolul XIX, Italia a influenţat literatura germană în secolul XVI, Spania în secolul 17, şi Franţa în secolul 18. Însuşi Eminescu a fost influenţat de literatura germană, la fel Maiorescu.

Influenţele, întretăierile şi migrările motivelor literare au apărut într-o abundenţă atât de mare, începând cu secolul XVI, încât s-a impus dorinţa unei tratări separate a acestor componente. Astfel a fost menită noua ştiinţă a istoriei comparate a literaturii române să devină ştiinţă ajutătoare a istoriei literaturii române.

Înrudirea primordială a literaturilor nu este întemeiată decât pe cea ce este general omenesc, pe ceea ce este universal. Ca precursori ai comparatisticii îi considerăm pe Herder şi Goethe, iar la noi pe Eminescu şi Maiorescu. Iar mai târziu Adrian Marino.

Trebuie reţinut că o istorie comparativă a literaturii române nu poate avea cu adevărat un sens decât dacă este considerată în funcţie de istoria literaturii române.Misiunea ei ar fi complet îndeplinită atunci când istoria literaturii noastre şi-ar însuşi procedeele şi cunoştiinţele comparatisticii.Metoda comparatistă ar trebui să fie folosită şi în studiul literaturii române. Gardul despărţitor dintre cele două ramuri trebuie exclus, fiindcă teoria literaturii comparate nu reprezintă trecerea la o nouă metodă, ci prezentarea mai amplă a fenomenelor tratate până acum. Şi în acest caz, istoria literaturii române are rolul unui punct de plecare necesar pentru toate tendinţele comparatiste.

Valorile culturale, în decursul istoriei, au avut un destin aparte, ajungând, în urma unui îndelungat proces de diferenţiere, la o structură autonomă şi la o destinaţie proprie. Atracţia sufletului uman pentru artă – forma cea mai cristalizată a valorii estetice – a fost întotdeauna datorat în parte şi faptului că ea a rămas şi rămâne, de neînlocuit, oricât de măreţe şi uluitoare uneori ar fi cuceririle spiritului în alte direcţii. Însă, au fost accidente istorice care au influenţat în negativ operele de artă. În acest context, una dintre trăsăturile specifice umanităţii o constituie aceea de a atribui tuturor lucrărilor – atît naturale cât şi celor construite şi creeate- un sens, de avea faţă de ele o atitudine, în concluzie, de a nu rămâne neutră din punct de vedere axiologic.

S-a discutat, dea-lungul istoriei, nu de puţine ori, despre caracterul veşnic al frumuseţii, despre perenitatea capodoperelor, subliniindu-se mai ales, de unii exegeţi, faptul că durabilitatea se constituie istoriceşte şi are ea însăşi o evoluţie. De aici decurge că a statuia existenţa unor valori estetice fixe, imuabile este la fel de greşit ca şi a le subordona mecanic momentului, cum s-a procedat în perioada realismului socialist de la noi şi a le judeca doar prin prisma ideologiei şi a măsurii în care exprimă evenimentele sau ambianţa concretă în care s-a născut. Filosoful grec Constantin Tsatsos spunea că este bine ca scriitorul să exprime epoca sa, dar vai de acela care exprimă numai epoca lui. Una este să exprimi epoca, şi alta să exprimi moda epocii în care te exprimi şi trăieşti. De fapt, intervine aici o complexă interrelaţie între concret-istoric şi general uman astfel încât un Eminescu, Brâncuşi sau Enescu sunt mari tocmai că, exprimându-se pe sine, îşi exprimă epoca şi pătrund în acelaşi timp în esenţa umană. Universalitatea nu înseamnă desprindere de solul naţional şi social-istoric în care opera s-a născut şi trăieşte ca atare. Dar ce ne facem cu scriitori care au exprimat numai epoca şi ideologia politică a momentului? Cum sunt: A. Toma, Sorin Toma, Em. Valerian Galan cu al său roman „Bărăgan“, reportajele lui Toma George Maiorescu (Călătorie prin vreme, Zeii desculţi, etc.), prozele lui George Bălăiţă (Călătoria, Întâmplări din noaptea soarelui de lapte), Mihai Beniuc cu romanul „Pe muchie de cuţit” şi poeziile sale patriotarde, Viorel Cacoveanu (Fata care spune da!, Morţii nu mint niciodată), Dan Deşliu (Lazăr de la Rusca, 1949, Minerii din Maramureş, 1951, Cântec pentru legea cea mare,1949), Petre Ghelmez cu poezia cotidianului, Augustin Buzura (Absenţii, Feţele tăcerii), Dumitru Popescu (Pentru cel ales, Un om în Agora, Gustul sîmburelui), Nicolae Breban, D.R. Popescu (Zilele săptămânii, Vara oltenilor, Somnul Pământului), Eugen Jebeleanu, Demostene Botez, Virgil Teodorescu, Nicolae Tăutu, Zaharia Stancu etc. Lista este lungă, dar, mă opresc cu exemplele. În acest context, criticii, foiletoniştii, cronicarii de carte, dar şi de arte plastic şi-au irosit timpul abordând astfel de cărţi, promovându-le la îndemnul „sarcinilor de partid”“.

Prin acest fenomen au trecut, nu numai scriitori de la noi, dar şi din alte ţări europene. În Franţa, Sebastien-Roch Nicolas de Chamfort, scriitor din perioada Revoluţiei franceze, i-a fost susţinător, dar, care a criticat şi moravurile şi excesele Revoluţiei, fapt ce nu s-a întâmplat la noi în perioada realismului socialist. În Germania nazistă Erich Kastner în romanul său „Fabian” (1931) critică morala burgheză, militarismul şi fascismul. A fost arestat de multe ori de Gestapou, dar a continuat să acuze regimul lui Hitler. La noi, scriitorii, artiştii plastici, au pactizat cu regimul criminal comunist, ridicând în slăvi, în operele lor şi practicând cultul personalităţii, pe Stalin, Ana Poker, Dej, Ceauşescu şi consoarta sa. Unii din aceştia, lucrând în edituri, redacţii, au făcut jocul propagandei regimului comunist. Astfel, se fac vinovaţi de genocid intelectual.

În perioada interbelică scriitori francezi, italieni, germane şi spanioli au cochetat cu regimurile nazist şi comunist din URSS. George Orwell, pe numele lui adevărat, Eric Arthur Blair, nuvelist talentat, în 1937, pentru a lupta împotriva elitismului şi a tiraniei călătoreşte în Spania unde se alătură grupului ce luptă împotriva Generalului Francisco Franco. El intră în POUM (Partidul Muncitorilor de Unitate Marxistă) un partid socialist fondat pe ideile lui Troţki care se axa pe răscoala clasei mijlocii şi se situa împotriva Partidului Comunist Spaniol, care credea în colaborarea cu clasa mijlocie. Experienţele sale din timpul războiului şi faptul că fusese împuşcat în gât şi în mână îi întăresc ura pentru totalitarism, inclusiv pentru stalinism. Cu toate că fusese rănit foarte grav (o perioadă îi este imposibil să vorbească) reuşeşte să scape cu Eileen din Spania înainte să fie pronunţată condamnarea pentru trădare. Şi în Franţa, scriitorii au vibrat la evenimentele politice şi sociale, participând activ la ele, sau scriind despre ele în operele lor.

Literatura europeana dintre cele doua razboaie, mai ales cea din deceniul al doilea, care nu se intoarce pur si simplu la izvoarele clasicismului si ale traditiei, ca cea din Franta, reprezentată de exemplu de Anatole Francé care moare in 1924 la varsta de 80 de ani, trei ani dupa ce a primit premiul Nobel, se caracterizeaza asa cum am vazut prin încercarea de a evada sub orice formă. Gustul pentru introspectie la baza caruia regăsim moda filosofiei freudiste si influenţele bergsoniene, se trage din aceasta tendinta generala de privilegiere a individului si a cunoaşterii acestuia faţa de o lume care îl striveste si în care el nu se mai recunoaşte. De aceste idei sunt legate în mod direct opera lui André Gide, cea a lui François Mauriac al carui roman Thérese Desqueyroux, publicat in 1924 este departe de a fi o simpla analiza critica a societatii bordeleze, cea a lui Marcel Proust mai ales al carui roman de excepţie In cautarea timpului pierdut, început in 1913, incununat in 1919 cu premiul Goncourt, se termina cu ultimul volum Timpul regasit aparut postum in 1927. În aceeasi categorie pot fi introduşi scriitori ca irlandezul James Joyce, romanciera britanică Virginia Woolf, germanul Thomas Mann după desprinderea sa de naţionalism si împăcarea cu fratele sau Erich, romancier si el, austriacul Robert von Musil al carui Om fara calităţi publicat parţial în 1930 si 1933 (Conta­minarea nu va aparea decat in 1934 dupa moartea sa) scoate în evidenţa, dincolo de evocarea plina de dezamagire a societatii austro-ungare de la începutul secolului, o profundă luciditate intelectuală.

Aceasta pasiune pentru introspectie nu impiedica marile nume ale literaturii si ale artei să se intereseze de epoca lor si să participe la dezbaterea daca nu chiar si la lupta politică. Aşa se întamplă cu André Gide al carui individualism dezinvolt se estompează temporar în faţa aderării chiar dacă pâna la urma doar sentimentală, la cauze care se bazează pe solidaritatea dintre oameni: anticolonialismul ilustrat în „Călatorie în Congo” carte publicată in 1927 în urma unei vizite in aceasta colonie franceză, apoi comunismul la care renunţă repede dupa ce autorul intoarcerii din URSS a văzut cu ochii săi prăpastia dintre realitatea stalinistă si speranţele trezite de „lumina strălucitoare” venită din est. Aceeaşi reacţie şi la Romain Rolland, cu toate ca acest anticonformist nu a aşteptat anii douăzeci pentru a-şi face cunoscute pledoariile patetice în favoarea pacii, a dreptăţii şi fraternităţii umane (publicarea în 1915 a cărţii Deasupra învălmaşelii provocase în Franţa un uriaş val de proteste naţionaliste). Autorul lui Jean-Christophe nu salută cu mai puţin entuziasm inceputurile revoluţiei ruse apoi, după ce aceasta se angajează pe calea sangeroasă a „glaciaţiunii” birocratice, înţelepciunea lui Gandhi. incercarea sa de a realiza o sinteza între tatăl revoluţiei bolşevice şi apostolul nonviolenţei, l-a adus într-un impas care însa nu ştirbeşte cu nimic caracterul emblematic al căutarilor întreprinse şi care coincid cu aspiraţiile pacifiste şi egalitariste ale multor oameni din generaţia sa.

În anii 1930, extinderea crizei în întreaga Europă, avântul regimurilor totalitare şi confruntarea dintre marile ideologii ale momentului – democraţie liberală, socialism reformist, comunism, fascism – zdruncină viaţa culturală a bătrânului continent şi determină tot mai mulţi intelectuali să se angajeze în bătălie. În momentul în care, în Franţa, extrema dreaptă coalizată se pregăteşte să ia cu asalt Republica, în Spania, războiul civil face ravagii, Hitler atrage Europa într-o serie de acţiuni de forţă care vor declanşa al doilea război mondial, iar Stalin îşi supune ţara unui regim de teroare organizată, puţini sunt scriitorii şi artiştii care „deasupra învălmăşelii” mai pot încă să-şi caute rădăcinile într-un umanism fratern care să treacă dincolo de frontierele statale şi de opoziţiile politice aşa cum au făcut-o Jules Romains în „Oameni de bună-voinţă” sau Roger Martin du Gard în „Familia Thibault”. Dificultăţile momentului ca şi acel air du temps îi împinge pe creatori spre angajarea politică, pe unii în domeniul exclusiv al culturii, pe alţii în cel al acţiunii militante.

Astfel, în Franţa, după 6 februarie 1934, scriitori, artişti, savanţi aparţinând diferitelor grupări de stânga pun bazele Comitetului de vigilentă al intelectualilor antifascişti care a jucat un rol considerabil în crearea „Frontului Popular”. În 1935, în timpul războiului din Etiopia, scriitori şi ziarişti de dreapta semnează un „manifest pentru apărarea civilizaţiei creştine” şi se declara împotriva sancţiunilor împotriva Italiei. Dar războiul din Spania din 1936-1938 este cel care mobilizează cei mai mulţi intelectuali şi artişti, unii dintre ei în calitate de combatanţi – André Malraux angajat în „Brigăzile internaţionale” -, alţii ca martori prezenţi la faţa locului (Georges Bernanos, la început de partea naţionaliştilor apoi împotriva acestora denunţându-le crimele în „Marile cimitire sub lumina lunii”, americanul Ernest Hemingway, corespondent de război şi autor al romanului-mărturie „Pentru cine bat clopotele?”, publicat în 1940 şi care vă cunoaşte un succes mondial, Robert Brasillach de partea franchiştilor) sau pur şi simplu prin operele lor cum sunt „Guernica” lui Picasso, Prevestirile războiului civil de Salvador Dali, afişele care cereau ajutor pentru Spania republicană ale lui Juan Miro etc.

Atracţia exercitată de regimurile totalitare asupra unei părţi a intelectualităţii europene din anii treizeci este unul dintre aspectele majore ale acestei perioade. În ceea ce priveşte comunismul, am văzut că puterea de atracţie a Revoluţiei din Octombrie a fost considerabilă depăşind cu mult cercul restrâns al membrilor P. C. şi exercitându-şi influenţa asupra unui număr mare de „tovarăşi de drum” cărora le va trebui uneori mult timp pentru a se rupe de „realitatea socialistă”. Pactul germano-sovietic din 1939 va îndepărta mulţi militanţi şi simpatizanţi ai partidelor comuniste, dar odată cu crearea unei Europe hitleriste, aceştia vor avea ocazia să se reabiliteze în cadrul Rezistenţei şi să-şi atragă o nouă generaţie de prozeliţi.

În ceea ce priveşte fascismul şi nazismul, fascinaţia a fost la fel de puternică, cu aceleaşi adeziuni ideologice şi angajamente variind în funcţie de grupurile şi de indivizii luaţi în discuţie. În Franţa, intelectualii cu adevărat „fascişti” nu formează decât un grup restrâns din care se desprind câteva personalităţi strălucite ca Drieu La Rochelle şi Brasillach. Dar alături de fascişti declaraţi exista şi o nebuloasă de intelectuali influenţaţi de fascism, unii susţinători ai unui nihilism violent antisemit ca Céline, alţii susţinând pur şi simplu o apropiere de dictaturi dintr-o pasiune pentru ordine şi pentru anticomunism (acesta este cazul majorităţii reprezentanţilor intelectualităţii tradiţionale), în sfârşit alţii dornici să introducă în Hexagon unele elemente de inspiraţie fascistă (corporatismul pentru extrema dreaptă, clericala, un executiv forte şi un patriotism trufaş pentru majoritatea membrilor din Ligi etc.).

În sfârşit, în jurul acestui nucleu închegat pentru care Italia şi Germania constituie până la urmă un model, exista o întreagă gamă de atitudini individuale, ale unor grupuri sau reviste care, fără să-şi exprime explicit dorinţa de a înlocui Republica parlamentară cu un regim dictatorial, îşi afirmă ostilitatea faţă de aceasta şi vizează o revoluţie spirituală care i-ar reda naţiunii franceze vitalitatea şi ar fi în măsură să se opună celor doi Leviatani materialişti care ameninţa Europa: comunismul rusesc şi hipercapitalismul „Made în USA”. Reviste cum sunt „Combat” sau „L’ordre nouveau2 („Lupta” şi „Noua Ordine”) la care colaborează numeroşi intelectuali de dreapta (J.P. Maxence, Jean de Fabregues, Thierry Maulnier etc.) şi în mai mică măsură şi într-o altă perspectivă Esprit (Spiritul) a lui Emmanuel Mounier, îşi au rădăcinile în acea căutare a unei „a treia căi” ce caracterizează spiritul „nonconformiştilor din anii treizeci”.

Evident, ca şi fascismul însuşi, admiraţia mai mult sau mai puţin discretă pentru regimurile autoritare şi totalitare de dreaptă nu se limitează doar la Franţa, chiar dacă în această ţară atracţia exercitată de dictatura neagră şi de cea brună a fost cea mai puternică. În Anglia de exemplu, regimul lui Mussolini a avut încă de la început în lumea intelectuală linguşitori zeloşi, iar regimul Führerului şi-a avut şi el adepţii săi. Dacă pentru T.S. Eliot, Wyndham Lewis, Roy Campbell şi W.B. Yeats „iluzia fascismului” s-a risipit în ajunul războiului, aceasta l-a determinat pe poetul Ezra Pound să aleagă exilul în Italia unde va conduce în timpul războiului emisiuni ale posturilor de radio fasciste. În 1945 el va fi arestat de aliaţi şi va sfârşi până la urmă prin a înnebuni.

Nici criticii literari, eseiştii, foiletoniştii au căzut în capcana ideologică comunistă. În Ungaria, Gyorgy Lukacs, critic literar, estetician şi filosof ungar, a fost reprezentantul de seamă al esteticii marxiste din secolul XX. El a fundamentat un sistem de estetică autonomă întemeiat pe principiile materialismului dialectic şi istoric. Aşa cum a făcut-o la noi Ovidiu S. Crohmălniceanu prin cursul de „Istoria literaturii române” (1963), „Literatura română între cele două războaie mondiale” (1967-1975), „Pentru realismul socialist” (1960), şi în numeroasele articole publicate în presa literară condusă de scriitorii colaboraţionişti care promovau ideologia PCR-ului, Gabriel Dimisianu („Prozatori de azi”-1970, „Valori actuale”-1974), D. Micu („Romanul românesc contemporan”, „Realizări, experienţe, direcţii de dezvoltare”, „Literatura română de azi”-1965), N. Manolescu („Literatura română de azi”-1944-1964, apărută în 1965) şi multe alte articole, cronici în care a promovat volume de versuri şi proză, scrise în spiritul realismului socialist.

În prezent, puşcăriaşii, de după gratii, devin scriitori, pe motivul scăderii pedeapsei, după ce au făcut afaceri cu statul, furând din averea tuturor. Oare aceste cărţi vor oglindii realitatea de azi, sau fac acelaşi rău pe care l-au făcut cărţile scrise în secolul trecut în spiritual realismului socialist, slujind regimul criminal?

După aceste sumare exemple, pot scrie că opera de artă este un semn caracteristic pentru un anumit mechanism de gândire, al unor anumite grupuri şi perioade istorice alături de toate celelalte produse ale culturii şi trebuie judecată ca atare.

Nu au scăpat de colaborarea cu regimul comunist nici artiştii plastici. Aceştia au promovat în unele lucrări plastice realismul socialist, cum sunt: Florian Lazăr Alexie, ceramist, Corneliu Baba, Marcel Chirnoagă, Paul Erdos, Liviu Florean, Lidia Mihăescu, Eugen Popa, Paul Sima etc.

…Şi mai este un rău făcut. Cele două Istorii ale literaturii, semnate de doi critici care au inclus în coperţile acestora mastodonţii promovaţi de regimul comunist, cei care au scris în spiritual realismului socialist. Astfel, urmaşii noştri sunt educaţi în spiritul acesta. Aceste „Istorii” sunt un pericol educaţional şi social. Operele, ca tendinţe pot fi totuşi surprinse câteva dintre trăsăturile pe care le dobândesc valorile estetice în present, trăsături pe care, fără îndoială, un istoric le va putea reconstitui mult mai bine în viitor.

Opera de artă este – cum scria Tudor Vianu – limitat simbolică şi în acest sens nu se poate vorbi niciodată de o semnificaţie unică, ci dimpotrivă de o mare varietate de interpretări şi înţelesuri în funcţie de individ, grup social sau epocă istorică. Coexistenţa în timp a unor opera dintre cele mai diferite, provenind din epoci istorice diferite, face că tabloul să apară şi mai complex, astfel încât marele număr de unicate artistice să se înfăţişeze în mod caleidoscopic celui care se apropie de ele.

Fiecare epocă aduce cu sine o problematic umană proprie şi în condiţiile contemporane apar premisele dispariţiei înstrăinării şi a efectelor dezumanizante ale unei lumi dominată de obiecte care ajung să-şi subordoneze individual. Caracterul formative al operei constă în faptul că ea este un factor esenţial de cunoaştere şi înrâurire a gândirii şi sensibilităţii umane având un rol specific în înfăptuirea progresului social. Integrarea valorii estetice în istorie va fi cu atât mai direct şi mai efectivă cu cât ea va răspunde democraţiei şi a nevoilor sociale în continuă transformare.

Citind numele autorilor și o parte din creațiile lor din acest masiv volum mi-a venit în minte spusele filozofului grec Constantin Tsatsos :”Frumosul creează libertate “, şi ale lui Emil Cioran: “ Nu locuim într-o ţară, locuim într-o limbă. Patrie asta înseamnă şi nimic altceva.“

Al.Florin Țene

Viena
Categorii
Exclusiv
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole