Omul care a învins un secol absurd Ultimul interviu cu Martin STERNIN, realizat în februarie 2020

Omul care a învins un secol absurd Ultimul interviu cu Martin STERNIN, realizat în februarie 2020 Martin Sternin a copilărit pe ulițele Roma­nului, în nordul Moldovei, iar adolescența l-a prins în Iași. Tot acolo l-a...
Viena

Omul care a învins un secol absurd
Ultimul interviu cu Martin STERNIN, realizat în februarie 2020

Martin Sternin a copilărit pe ulițele Roma­nului, în nordul Moldovei, iar adolescența l-a prins în Iași. Tot acolo l-a prins și Pogromul, pe cînd avea 15 ani. L-au luat din casă alături de fratele și de mama lui și i-au dus la Chestură. Pe fratele său, care avea atunci 20 de ani, îl ținea de mînă cînd l-au împușcat.

Pe el l-au înghesuit într-unul dintre trenurile morții care au plecat spre Podu Iloaiei.

În Pogromul de la Iași (27-29 iunie 1941), au fost uciși peste 13.000 de evrei. Între ei, și fratele său, un tînăr matematician și muzician eminent, fost elev al lui Sergiu Celibidache.

Tînărul Martin a supraviețuit, iar istoria a făcut să-și poată continua studiile de liceu și apoisă facă o facultate de chimie la București, pe care nu și-a dorit-o. Și-a dorit în schimb să plece din țara aceasta, care mai nou era siluită de comuniști și a primit dreptul de a emigra în Israel, alături de mama sa, cu doar două valize în mîini.

Se întîmpla în 1965. Avea deja 40 de ani, dar a muncit mult și a pus o afacere pe picioare. Succesul în afaceri l-a purtat în Austria, în Venezuela și la Londra, unde a trăit 20 de ani.

Era pe canapeaua din sufrageria vilei sale din centrul Londrei, cînd a auzit că regimul comunist a căzut în România. A doua zi s-a întors în țară și nu a mai plecat. Oriunde a locuit, s-a considerat român și i-a lipsit România vreme de 25 de ani.

În 2018, pe cînd țara noastră împlinea 100 de ani, președintele Klaus Iohannis l-a decorat cu Ordinul Național „Serviciul Credincios“ în grad de Cavaler.

Între timp, s-a retras din afaceri și a pus bazele unei fundații care acordă burse de studiu tinerilor.

Dialogul de mai jos a fost realizat în februarie 2020. Interviul devine deja un document istoric, pe 12 iunie Martin Sternin decedînd, la 95 de ani.

Copilăria
Martin Sternin: M-am născut în orașul Roman, oraș înființat de Radu Mușat, un personagiu, din cîte am citit, foarte interesant. Îmi aduc aminte că oamenii de acolo erau buni, sfătoși, genul de oameni cărora le poți cere un pahar cu apă. De altfel, acolo erau iarmaroace vestite. Era o atmosferă plăcută, cu liniște și bună înțelegere.

Cum a fost pentru dumneavoastră copilăria în acel mic oraș? Erau foarte mulți evrei în acea perioadă în Roman?

Erau, într-adevăr, foarte mulți evrei, dar eu nu știam dacă sînt sau nu evrei. Eu, de pildă, am fost la Școala Primară nr. 3. Acolo, evident că mi-am făcut imediat prieteni. Nu există copil să nu își facă prieteni în primele cinci minute. Dar nu discutam politică. Pe un copil de 7-8 ani nu îl interesează ce etnie are prietenul lui de aceeași vîrstă ori dacă tatăl lui este func­ționar sau general de armată. Lucrurile astea nu contau. Pe copil îl interesează să se distreze, să învețe la școală și apoi să fugă repede la minge. Trebuie luat în considerare că în acele timpuri nu exista televizor, ci doar radio. Tocmai de aceea copiii căutau să petreacă cît mai mult timp împreună. Nici nu avea de ce să ne intereseze politica.

Apropo de familie, părinții dumneavoastră de unde se trăgeau?

Tatăl meu a venit în România în timpul Primului Război Mondial. Purta o uniformă cu două trese a armatei ruse, dar de profesie a fost farmacist. Nu știu exact cînd a venit, dar cert este că eu am avut un frate care a fost cu cinci ani mai mare decît mine, deci a fost născut în 1920. Ce fel de treabă avea el ca farmacist într-o armată nu îmi pot da seama, dar ăsta este adevărul.

În tot cazul, a ajuns în România, în orașul Roman și s-a îndrăgostit de mama dumneavoastră, care locuia acolo.

Ăsta este adevărul. Întîmplarea face că mama mea a fost foarte frumoasă. Dar să știți că și eu am fost foarte frumos.

Să vă spun o poveste… Cînd eram în Israel, ajunsesem de vreo două săptămîni, mă plimbam cu o fată. La un moment dat, ne-am întîlnit cu o prietenă de-ale ei și le-am lăsat să vorbească. Apoi, fata cu care mă plimbam mi-a spus că prietena ei a întrebat-o dacă a început să umble cu puștani. Eu atunci aveam fix 40 de ani. Vă dați seama că pentru mine era o satisfacție formidabilă! Eu am trăit ca un om sănătos, am făcut sport, am căutat să mă men­țin și nu prea am avut vicii.

Întorcîndu-ne la copilăria petrecută în Roman și mai apoi în Iași, ce a însemnat pentru dumneavoastră faptul că proveneați dintr-o familie de evrei? Ce însemna etnia atunci și ce însemnă acum?

Dragă, eu etnia nu am realizat că o am. Nu pentru că am vrut să fac pe importantul sau că am vrut să mă feresc, ci pentru că eram foarte tînăr și aveam alte preocupări.

În plus, familia mea nu era una religioasă și probabil că tatăl meu m-a influențat în această direcție de a nu crede într-un Dumnezeu. Ce aș putea spune eu despre Dumnezeu? Aș putea sa-l întreb cum a fost posibil ca milioane de oameni să fie uciși? Ce se întîmplă? De-a lungul istoriei, zeci și sute de milioane de oameni au fost căsăpiți. Asta ne-a dat Dumnezeul atotputernic, unic și nevăzut de nimeni? Eu mi-am pus problema așa. Poate că greșesc…

Pogromul
Etnia a început să conteze însă, în anul 1940, cînd legionarii și cu Ion Antonescu au creat statul național-legionar. Etnia a contat și după ce Mareșalul Antonescu s-a proclamat Conducător.

Etnia mi-a adus-o aminte Mareșalul. Etnia mi-a adus-o aminte un golan de pe stradă, un legionar, care mi-a spus că sînt jidan. Ăștia mi‑au adus aminte de etnia mea.

Etnia este o chestiune personală. Mai important este că, după momentul nașterii, cînd capeți etnia, treci, de fapt, la naționalitate. Pentru că trăiești într-un Stat, care este organizat, care îți oferă securitate și un mediu de dezvoltare. Etnia devine atunci mai puțin importantă decît naționalitatea. Ea nu mai joacă un rol pentru tine ca individ, în relație cu celălalt. În plus, relația dintre tine și Stat e mai importantă, iar etnia nu contează în această relație.

Spuneați că Mareșalul Antonescu v-a amintit că sînteți evreu, iar asta s-a întîmplat mai exact în vara anului 1941.

Am să fac din nou o paralelă și întreb cum a lăsat Dumnezeu să existe un om ca Antonescu. Acesta a fost, bag seamă, un om cu o foarte bogată imaginație. Eu n-am citit nici în beletristică, nici în cărțile de specialitate, atît cît am citit eu, ca cineva să inventeze acest sistem de ucidere a unor oameni: să-i bage în vagoane, să-i sigileze și să aștepte să moară timp de nouă ore. Eu nu pot spune că este doar diabolic, este ceva grețos, care poate fi gîndit doar de o minte de subom.

Și ce fel de oameni a omorît el în felul ăsta? De toate vîrstele. Eu aveam 15 ani, un alt copil avea 13, o femeie tînără de 20 de ani, o alta care era însărcinată. Bărbați în putere, de 20-30 de ani, bătrîni… Toți au murit asfixiați, dar asta nu s-a întîmplat în cîteva secunde. Unii au murit după două‑trei ore, alții după opt-nouă ore. Un altul, după o oră și un minut am fost eu, care am supraviețuit, cu încă patru-cinci persoane.

În momentul Pogromului de la Iași, dumneavostră locuiați cu mama și cu fratele în Iași, iar tatăl era arestat pe criterii politice.

Să vedeți cîtă bestialitate au avut și cît de șireți au fost în toată lucrătura asta a Pogromului. În prima fază au anunțat oamenii că trebuie să vină la Chestură, unde vor primi un bilet cum că nu vor avea probleme. Nu pot să știu ce fel de probleme puteam avea…

În felul acesta s-a creat o rumoare în oraș, cum că trebuia să mergem la poliție să ni se dea un bilet pe care scria că sîntem liberi. Iar oamenii s-au dus, puhoi. I-au strîns pe toți acolo și cînd nu au mai încăput, au început să tragă.

Noi am fost luați de acasă. Au venit niște oameni în uniformă de armată și ne-au dus la Chestură. Pe mama mea au trimis-o acasă după zece minute. Care au fost criteriile, nu știu.

Fratele meu și cu mine am rămas acolo. Ne țineam de mînă, iar cînd au început să tragă, l-am simțit că se desprinde de mîna mea și am văzut că a căzut. Eu am mai făcut doi pași și m-am aruncat la pămînt. Asta probabil că m-a salvat.

Mulți au fost împușcați și pe străzi. Asta a fost o operațiune a armatei condusă de Ion Antonescu.

Știați la vremea aceea cine este Mareșalul Antonescu?

Sigur că știam. El își făcuse numele cunoscut. În primă fază, prin dictatele de genul: evreii nu au voie să mergă la piață decît după ora 12.00; evreii nu au voie în sistemul de educație; evreii nu au voie să lucreze în sistemul public și așa mai departe. Evreii nu aveau voie nimic. Aveau voie doar să moară.

Și acum, la 80 de ani de la Pogrom, îl văd direct răspunzător pe Ion Antonescu de acele crime.

Revenind, după ce l-au ucis pe fratele dumneavostră ce s-a întîmplat?

Dimineață ne-au urcat în trenuri. Eu am mers spre Podu Iloaiei. Pot să vă spun că atunci mi-am dat seama că există oameni buni și oameni răi. Odată ajuns acolo, o familie de creștini, pe nume Leonte, m-a ajutat. Dovada lor de omenie a însemnat mult. Era foarte periculos ce făceau. Dacă ajutai un evreu, puteai să te alegi cu un glonte în cap.

După șase luni, în care am fost obligat să locuiesc în Podu Iloaiei, mi-au dat voie să plec și m-am întors în Iași, la mama mea.

Atunci s-a pus problema locuinței, deoarece casa noastră a fost bombardată. Eram doar eu și mama într-o cameră, tatăl meu era încă la închisoare. El a fost închis cinci ani, pînă la sfîrșitul războiului, cînd a fost eliberat de la Vapniarka.

Școala
În timpul acesta dumneavoastră nu ați avut voie să mergeți din nou la școală?

Nu. Noua putere instalată a recurs la o măsură dramatică, dar utilă. Cei care nu am avut voie să mergem la școală am făcut liceul într-un singur an. Vă dați seama ce școală e aia cînd faci patru ani într-un an. Noțiuni neînsușite și examene aiurea…

După care ați mers la facultate la București…

Da. Țin minte că am venit și am închiriat o garsonieră pe strada Constantin Nacu nr. 7. Am avut o discuție cu tata, care voia să mă facă farmacist, ca pe el. Eu nu voiam, dar ca un compromis am făcut chimia. Am fost însă un student destul de slab. Apoi m-am străduit să cîștig niște bani.

Încet, încet, a început să se audă de Stalin, cum omora oameni sau îi trimitea în Siberia. Apoi, văzînd atmosfera generală din țară, în mintea mea s-a născut ideea că trebuie să plec. Cum să vină cineva de pe stradă și să-ți hotărască soarta? Unde lucrezi, unde locuiești…

Așa că am făcut cerere să pot pleca în Israel.

Tatăl meu a murit în 1964. Tot în acea perioadă a venit la putere Ceaușescu și imediat cererea mea și a mamei de plecare au fost aprobate. În două zile am plecat.

Noua viață în Israel
Mama mea se îmbolnăvise de cancer și glaucom. Imaginați-vă cît de greu a fost, o femeie bătrînă, bolnavă de cancer și aproape oarbă. A murit la doi ani după ce am ajuns în Israel.

Ne-a fost foarte greu, pentru că nu aveam bani. Trebuia să o duc des la spital și își mai făcea milă cîte unul să ne ducă.

Perioada aceea a fost crîncenă. Nu cunoș­team limba și găseam cu greu de lucru.

Am început însă să lucrez în domeniul tapetelor. Știți cum era, asta era meseria golanilor cumva. Orice pierde‑vară putea pune niște tapete. Nu îți trebuia cine știe ce pregătire.

Dar ce se întîmpla… la vremea aceea parcă era o boală molipsitoare cu tapetele astea. Toată lumea își dorea tapet în casă. A fost un boom nemaipomenit.

Eu am intrat ca ucenic în domeniu, la crețuit pereții.

Și cum ați intrat în afacere?

Un antreprenor mi-a propus să mă angajeze, iar eu i-am propus să închirieze în schimb un spațiu, în loc să îmi dea salariu, unde să pot vinde tapete. În felul acesta puteam profita amîndoi de oportunitatea de a deschide piața. Iar el a fost de acord să închirieze spațiul pe șase luni, în loc să-mi plătească salariu.

La un moment dat, a venit la mine, în micul magazin, un domn foarte bine îmbrăcat, se vedea că era înstărit, și mi-a propus să cumpăr de la el reprezentanța în Israel a unei mari companii britanice în domeniul tapetelor, pe nume Crown.

I-am spus că vreau, dar nu am bani. Iar omul, pentru că era foarte bogat și voia să scape de chestiunea asta, mi-a spus că îi pot plăti în rate. Ne-am înteles și i-am plătit în rate pînă la ultimul ban, 10.000 de dolari.

Chestiunea a fost că el, nefiind interesat, nu făcea vînzări. După ce am preluat eu, am făcut o bijuterie din această reprezentanță și în doi ani am devenit cel mai mare în domeniul tapetelor din Israel.

Londra
Această companie cu sediul la Londra era de fapt un holding foarte mare, cu afaceri în mai multe domenii, de la mass-media la vopsele. Și cînd șefii companiei Crown au văzut că, de la zero vînzări în Israel, am ajuns primul pe țară, au vrut să mă cunoască.

Și așa ați ajuns la Londra…

Am ajuns în biroul CEO-ului companiei, care m-a simpatizat din prima.

Și a mers din ce în ce mai bine, mergeam ca fulgerul în afacerea asta. Așa am ajuns să locuiesc o vreme în Germania, în Austria și chiar în Venezuela.

Apoi am ajuns producător de tapete, cu firma mea proprie, prin care am vîndut tapete în toată lumea. Am trăit în Marea Britanie aproape 20 de ani.

Într-o seară, eram acasă, la Londra. Stăteam pe canapea, în pijamale, și am auzit la televizor că în România e revoluție și că a căzut dictatorul Ceaușescu.

Am sărit de pe canapea și am strigat: a venit timpul meu! [n.r. – îi dau lacrimile]

Din nou, România

De ce ați ținut neapărat să vă întoarceți în România?

Eu sînt român. Pe atunci aveam deja peste 60 de ani. Eram un om bătrîn care nu cu­noș­tea limba engleză decît la nivel comun, colocvial. Nu era limba mea. Nu avea rost să mai stau acolo… Făcusem niște bani, mi-am vîndut casa de acolo și m-am stabilit în București.

Am mai lucrat o vreme aici în diferite domenii și apoi m-am retras din afaceri.

Nu m-am putut implica în politică pentru că eram deja un om bătrîn… Dar m-am gîndit că trebuie să fac și eu ceva pentru societate. Așa că am pus bazele unei fundații prin care ajut tinerii care studiază. Prin această fundație am reușit, în ultimii zece ani, să ajut mai mulți tineri pentru a începe o carieră.

Cred că acest gest ar trebui să îl facă orice om care a ajuns la o anumită situație financiară. Țara are nevoie de specialiști în mai multe domenii și este de datoria noastră să îi sprijinim pe tinerii care vor să studieze.

Trebuie să ne implicăm în ridicarea standardului în educație a acestui popor, care nativ este inteligent și foarte bun.

Care sînt planurile domneavoastra?

Aș vrea să dezvolt această fundație prin care ajut tinerii. Eu sfaturi nu dau nimănui. Pot spune doar ce am făcut eu… Am fost la decanatele mai multor facultăți și am întrebat dacă sînt copii nevoiași, explicînd că sînt dispus să ajut acești studenți cu burse lunare, fără intermediari, comisioane sau constrîngeri de orice fel. Suma de bani o dau direct copilului, din contul meu în contul lui. În ultimii zece ani, am ajutat copii pe care nici măcar nu știu cum îi cheamă, nu i-am cunoscut.

Așa se face că acum timpul și energia mea merg către această fundație. La vîrsta mea nu îmi mai doresc nimic, doar să continui ce am început.

Dacă va fi cineva care să ia exemplul meu sau măcar să aibă în vedere un copil pe care îl știe, o rudă, un vecin, ar fi foarte bine. Gîndiți-vă că dacă îi dai cîteva sute de lei lunar unui copil în nevoie, acel copil nu se va mai culca flămînd.

Pentru cineva cu o situație financiară bună, suma aceasta este insignifiantă, însă pentru un copil nevoiaș înseamnă enorm.

Eu nu fac lucrurile astea ca să îmi fac un nume, pentru că numele îl am deja de 95 de ani, așa bun sau rău cum e. Nu am nevoie să mă laud. Cred că a ajuta pe celălalt este o obligație, pentru oricine înțelege ce este durerea, lipsa de bani, foamea. Eu am trăit vremuri groaznice în viața mea și nu este nevoie să mai treacă nimeni prin așa ceva.

Cred că ar trebui, pur și simplu, să avem bunăvoința de a ajuta tineretul acestei țări, care este splendid și nenorocit.

Atunci, la finalul interviului, realizat în februarie 2020, am observat, puțin încurcat, afecțiunea cu care acest om vorbește despre România. O țară în care a fost la un pas de a fi ucis și ai cărei conducători i-au împușcat fratele. O țară pe care a fost nevoit să o părăsească din cauza dictaturii comuniste și pe care a regăsit-o într-o perioadă cînd totul trebuia reconstruit. Sînt 30 de ani de atunci, iar Martin Sternin a pus umărul la această construcție așa cum a putut. Pe 12 iunie, la 95 de ani, a murit la Breaza, în locuința pe care și-a făcut‑o la reîntoarcerea în România. Proiectele fundației sale merg mai departe.
Interviu realizat de George GÎLEA
Sursa: observatorulcultural.ro

Viena
Categorii
CulturăInterviu
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole