Paradoxurile și contradicția poeziei!

Poezia este ieșirea din timp. Opera poetică reprezintă o evadare din categoriile rațiunii, dar și o eliberare din incomensurabila povară a normativității. Refuzul de a cădea în idealism incumbă...
Viena

Ionuț Țene

Poezia este ieșirea din timp. Opera poetică reprezintă o evadare din categoriile rațiunii, dar și o eliberare din incomensurabila povară a normativității. Refuzul de a cădea în idealism incumbă visul poetului de a nu alerga după fantastic. Exilul unui poet din realitatea crudă a repetivității mai poate fi azi doar în interior. Combustia lirică se coace la foc mic cu adevărat doar în sufletul și inima poetului. Evadarea spre interiorizare este calea luminoasă a poetului, ce reflectează la sensul creației. E un paradox. Deși politicienii sunt puternicii adulați ai zilei, însă cei care vorbesc cu zeii peste timpuri sunt poeții. Poetul este într-un permanent război cu timpul. Epoca, moda și vremurile ucid spiritul și libertatea omului. Pentru poet timpul este o formă de repetiție și control, o piedică în calea libertății creației. Timpul sufocă prin repetiție libertatea actului creației. Fericirea și bucuria creației este în afara timpului. Unde nu există timp înflorește poezia. Opera lirică este creația poetului. Sensul și secretul creației este autorul liric. Poetul este cel care vede și înțelege. Am adăuga că autorul liric este autorul cel care observă ceea ce este dincolo. Poetul vede dincolo de realitate în miezul fierbinte și ascuns al lucrurilor. Poetul are puterea de cunoaștere, el vede acolo unde nu văd ceilalți. Poetul are conștiința și cunoștința. Poetul urcă pe colina infinitului. În vârful ideației lirice poezia este atemporală. În acest sens, poetul este în permanență la braț cu Ovidiu, Virgiliu, Milton, Byron, Eminescu sau Goethe. Poetul reînnoiește limbajul liric în permanența cunoașterii și cunoștinței, asemenea lui Baudelaire, Rimbaud, Mallarme sau Nichita Stănescu. Poezia este doar o aventură interioară, fără corespondență cu realitatea și refuză exteriorul așa cum este el văzut de ceilalți. Realitatea este pretextul poetului de a recunoaște sinele și exilul interior. Poezia este o aventură a interiorității și o permanentă contradicție paradigmatică dintre interioritate și exterioritate. Ipso senso poezia este o căutare intimă și febrilă între imaginare și real, dintre sacru și profan. Pentru ceilalți realitatea este nevăzutul.

Poezia nu este o estetică a frumosului, nici o evanescență a echilibrului și armoniei, ci doar interioritate și forța emoției. Parodoxul poeziei este tocmai dizarmonia expresiei sale care zguduie sufletul și tresaltă inima. Doar cititorul, ca receptacol, poate spune ce simte citind operă lirică, nici frumoasă, nici urâtă, ci doar o expresie zguduitoare a emoției și sensibilității. Poezia nu ține de teoria literaturii și de categoriile raționale ale esteticului, atât frumosul cât și urâtul poetic sunt subsidiare și colaterale mesajului liric, care are fundamente sensibile și emoționale în care puterea acestea își are rădăcinile în forța emoției. Baudelaire și Arghezi au construit frumosul dintr-o estetică a urâtului ne confirmă teoria literaturii, în realitate normele esteticului în poezie nu aparțin interpretării și percepției teoretice clasice, ci tainei expresivității poetice. Da, poezia este o pendulare între un simbolism și expresionism de excepție a cuvântului fortificat în versuri, care transmite mesaje, nu categorii estetice de frumos sau de urât. Poezia este o destructurare a realității și echilibrului. Este și suprarealistă, dar mai degrabă intra-realistă. Poezia este un manifest împotriva materialității lumii. Taina și misterul sunt cele două forțe care oferă consistență poeziei. Poezia nu este o filosofare a vieții și nici un sistem de gândire, ci dimpotirvă tocmai opusul oricărei grafice raționale care împarte lumea în norme și categorii. Poezia nu este ordine prestabilită, ci o fântână din care izvorăște lirismul cel mai pur din subteranele inconștientului și naturii umane sălbatice și milenare. Poezia reprezintă corul lumii libere și fără constrângeri, un zbor către infinit din inima universală a omului care iubește sau urăște clipa și preajma. Unda poetică străbate și străpunge inima umanității cu forța emoției. Poezia este penetrarea emoției poetice care sparge neantul spre înveșnicirea zguduitoare a sensibilului ce săgetează ca o undă de lumină sau întuneric inimile unite ale umanității pentru a deveni fiecare o particularitate originară și originală a universalului. Poezia este regeneratoare și restaurare a spiritului uman, dincolo de categoriile estetice. Balansul dintre timp și poezie îmi aduce aminte de ”Neoromantica”, poezia lui George Călinescu, în care ceasul este o categorie a rațiunii care ucide prin măsură libertatea emoției lirice:

”Şedea acum un secol Poetul. Sau tăcut,
Cu mâinile la spate, cu coamele pe umăr,
Se preumbla prin codri, cătând solemn un număr
De trestii pentru orga cu fluierul acut.

Descoperit-am lacul între păduri. C-un tic
Mărunt tic-tic din vestă ceasornicul măsoară
Tăcerea greieroasă ce valea împresoară,
Ce-ar fi dădut extaze lui Richter şi lui Tieck.

În cap îmi creşte, turlă, ţilindrul cel gigant,
Cu mâinile la spate vâr faţa-n redingotă,
Din ape ies sirene şi o undină gotă,
Iar eu mă pierd în codri solemn şi elegant.”

Poezia este un tezaur nestemat și infinit al emoției colective. Este o chemare a libertății omului în fața tiraniei timpului și comunului. Poezia este comuniune, nu colectivism. Opera lirică ia forma melancoliei și nostalgiei, când poetul suferă și devine imn de bucurie, doar când poetul tresaltă inima și se transformă în balade și ode, atunci când poetul îl întruchipează pe viforosul Achile. Nu poezia depinde de cititor, ci este o explozie a voinței emoționale a creatorului. Poetul nu scrie pentru cititor, deși emoția sa pătrunde în inima realității, ci doar pentru a da viață propriei sensibilități născute într-o orgie a emoției care forțează destine. Cititorul este un corespondent, o cutie de rezonanță a emoției poetului. Poezia este o evaziune a emoției omului în fața tiraniei rațiunii. Poezia reprezintă libertatea de a ieși din constrângerile timpului pentru a trăi în veșnicie. Poetul nu vrea să trăiască în teroarea timpului și caută libertatea de a fi contemporan cu veșnicia. Citind poezie de fapt evadăm din meandrele concretului și preajmei care sufocă și ni se deschid lumi tainice și o magie a sensibilității, care ne redescoperă propria emoției în zguduitoare frământare a bucuriei și tristeții, într-o undă a iubirii universale la care participăm ca actori și câteodată ca și creatori. Poezie, numele tău este libertate! Ce poate fi mai înălțător decât libertatea emoției poetice de a fuziona cu universalul prin iubire.

Ionuț Țene

Viena
Categorii
Exclusiv
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole