Pe drum, accente de suflet

Plecasem de dimineață din Friedrichshafen, orașul scăldat de apele de smarald ale lacului Bodensee. Pe măsură ce mă îndepărtam se ridica un nor de nostalgii și amintiri frumoase. Autocarul...
Viena

Gabriela Ilieș

Plecasem de dimineață din Friedrichshafen, orașul scăldat de apele de smarald ale lacului Bodensee. Pe măsură ce mă îndepărtam se ridica un nor de nostalgii și amintiri frumoase. Autocarul verde fistic gonea nepăsător, oglindind în geamurile sale fumurii un cer ireal de albastru, pe care se profilau minunatele peisaje  din Baden-Württemberg, un ținut bogat din sudul Germaniei, cu locuri fascinante despre care merită să vorbești. Am trecut prin Sigmaringen și de la distanță, am văzut castelul familiei Hohenzolern, de a cărui istorie e legată cea a casei regale a României. În autocar, nu erau prea mulți pasageri. Pe scaunul din față un cuplu insolit. Un tânăr african îmbrăcat îngrijit, să tot fi avut 20 de ani însoțit de partenera sa, o nemțoaică trecută bine de prima tinerețe, cu tatuaje și piercinguri, îmbrăcată în jeanși decolorați și un tricou în aceeași notă cu pantalonii. Chicoteau. Cine știe ce anume i-a adus pe cei doi împreună. Coborâră după două stații. În locul lor se așeză un tânăr ce purta un rucsac. Se foi o vreme îngrijorat că i s-a descărcat mobilul și nu mai poate suna când ajunge. I-am întins încărcătorul meu.

După câteva ore de călătorie, ajung la Stuttgart. De fiecare dată, autogara aceasta îmi amintește cum m-a lăsat odată șoferul autocarului și a plecat. Nu-mi venea să cred! Pur și simplu uitase că am coborât, și că îmi spusese că va pleca după 10 minute. Acum ascult muzică la căști, din albumele stocate pe cardul de memorie al smartphone-ului. Am oprit doar să luăm un pasager. S-a așezat chiar pe scaunul din spatele meu. În călătoriile acestea te întâlnești toate națiile: europeni, asiatici, africani, tineri, bătrâni, destine aduse din colțurile lumii, intersectate pentru scurt timp, clipe ce te îndeamnă la reflecție. Cel puțin pe mine. Încerc să-mi imaginez de unde vine fiecare, ce a lăsat acolo, unde, la cine merge. Vorbesc la telefon, uneori, și cuvintele lor în limbi necunoscute îmi nasc în minte mii de întrebări. Încerc să deduc ceva după tonalitate. Evident că nu am cum să înțeleg mare lucru. Acum ascult muzică instrumentală, Omar Faruk, pentru că eu nu am acut sentimentul apartenenței doar la un spațiu mic, național. Iubesc lumea și aparțin lumii întregi. Acordurile orientale îmi vibrează în urechi. Deodată, din spatele meu, vocea tânărului ce tocmai urcase, cu un cald accent și intonație ardelenească, lungind, cântând parcă cuvintele, influență a limbi maghiare.

– Saluut! Ce faaci? Eu am ajuuns. O să iau avionul din Frankfurt către Cluuuj.

Mergea la Cluj-Napoca, așadar. Orașul meu. Nu fusesem acasă de ceva vreme și mă gândeam cât de frumos le potrivește Dumnezeu pe toate. Uneori mai ”vine Clujul pe la noi” dacă îl purtăm cu drag, în suflet.

Vorbea calm, așezat. Cuvintele lui emanau o vibrantă emoție intersectându-se într-un punct nevăzut la ”capătul firului” cu o voce femeie tânără. Am zâmbit. Ascult fără să vreau, dar cu plăcere. După luni de zile de vorbit doar germana, îți e drag să îți auzi cuvintele limbii materne. Tânărul avea o voce foarte caldă, cu inflexiuni care era intâmpinată la celălalt capăt de una feminină. M-am întors o clipă. O lumină albă, blândă i se topise pe obrazul tânăr încât se putea citi cu ușurință. Era îndrăgostit.

– Să știi că domnul Doru a spus ceva foarte fain, la nuntă, și am reținut… Că singur ajungi mai repede, dar în doi ajungi mai departe… Și tu stăteai acolo, în mijlocul sufrageriei și mă uitam la tine. Erai extraordinară! Îmi venea să te absorb, să îți absorb energia. Dar știi ar trebui să ai mai multe încredere…. Să ai încredere în tine. Poate și în mine…. Ei, eu vorbesc serios. Nu glumi!… E rău să stai lângă persoane negative, care te trag în jos. Ai stat vreodată lângă cineva care te trage în jos? Ah, tu da! Simți cum te trage? Parcă trage în jos, fâșii din carnea de pe tine. …Ei, acum e bine. Trebuie să ai încredere, și o să fie bine. La cât ajung? Poate pe la miezul nopții. Vine și vărul cu prietena. La mine spațiul e mic, așa că va trebui să iau o saltea. Noah bine. Vorbim mai târziu. Foarte fain! Te îmbrățișez. Servus!

Mă întorc după câteva clipe spre el. L-am deranjat cu curiozitatea mea, așa că nu îi spun că am auzit cel mai fain accent de Cluj, în limba română, din ultima vreme. Ascult din nou muzică. Apoi primesc un telefon. Răspund.

-Cred că tocmai am trecut de Manheim sau de Heidelberg, că nu am fost atentă. Ajung pe la 8. Așa cum e stabilit….Pa!

Simt supriza tânărului din spatele meu. Îl aud scriind de zor pe tastatura smartphone-ului său. Poate e incomodat că, am ascultat convorbirea lui intimă într-un loc în care se credea singur și cuvintele lui neînțelese. Coboară la Aeroportul din Frankfurt, purtând cu el povestea delicată de iubire. Se duce acasă, la Cluj, la fata aceea ducându-i sentimentele lui profunde. Tânărul din fața mea, neamț bănuiesc, îmi restituie cablul mulțumind politicos și bucuros. Bărbatul cu turban, se întoarce spre mine și zâmbește. E a treia oară. Eu știu de ce. Au indienii simțuri mai fine decât noi. Eu îi răspund fluturând o luminiță vie din privire.

Gabriela Ilieș

Viena
Categorii
Exclusiv
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole