Poeme de Angi Melania Cristea

Ulei pe asfalt locuiam într-o secundă  cu roți pătate de sânge și îți auzeam aripile cum foșneau tânăr nu erai decât tumultul pietrei  filoxera  din vii arborii cangrenați de...
Viena

Ulei pe asfalt

locuiam într-o secundă  cu roți pătate de sânge

și îți auzeam aripile cum foșneau tânăr

nu erai decât tumultul pietrei  filoxera  din vii

arborii cangrenați

de la fereastra prezentului roteam galaxii

posedați de  mega-timpi

simpli cetățeni ai urbei care/ precum o pată hidoasă de ulei pe asfalt/

se întindea dincolo de vocile noastre alto

ți-e sete și încă pictezi pereții ivoire?

te-ai rănit când ai tras ultima tușă din portretul

comandat

de vecina mea anxioasă cu preocupări artistice?

toamna asta nu ne vom unii umbrele pe trotuar

nu ni se vor scurge ploi pe pantofi

vom bea câte un pahar de ice lemon  cât mai departe de centrul vechi

poate voi ajunge la kizomba să dansez la plesneală

iar tu să îmi ții ritmul ca în noaptea aceea când

ai vărsat și eu în mod stupid

ți-am tras o palmă : ,,- Știam că ai venit în oraș pentru ea!”

nici măcar nu mi-ai deschis portiera întrebai dacă el  mă mai sună

și de ce nu mi-am făcut abonament pe un an

la spectacolele tale de la filarmonică

unde te-a invitat candidatul la funcția de viceprimar

voi desființa pagina de socializare cu tembelii ei permanenți

pentru ca să pot citi reviste calde  la Aman

și să pot ține de mână dragostea care va veni

când voi traversa nepricepută prin zone nemarcate

iar vreun șofer va înjura felul meu grațios de a trece

așa cum făceam atunci când te mișcai la stânga și la dreapta mea

în incercarea disperată de a mă opri să plec la vreun festival unde toți papițoii scriu

și doar orașul ne va privi cu ochi inguști cum ne tachinăm

pierduți în grupuri ad-hoc #proliteratura

Antiartă

sângele meu slav construiește ziduri de antisentimente

tu parchezi în spatele teatrului național

apoi iei la pas centrul și îți pare că  vezi

umbrele demitizate ale poeților craioveni

cum fumează din țigări electronice

și încearcă să aibă o viață birocratică

asediați de rutine și de metaiubiri

am mâinile lipite de omoplații tăi  pulsez ca la imperius însă  descopăr  în  tine

mediocritatea clipei saliva amară cu care

îți întoarce ceasul

tu deverbalizezi partea mea yoyo și din toată

aritmia  ții strâns în palme

fashionismul meu iconic

antisentimentele prin care te-am așezat în

livrescul zilei

se face politică și  demonii urbei beau la taverne

falii de existență plutesc crepuscular

iar și  iar românismul se propagă în eter

iar eu simt cum dematerializarea politicului  și  a cuvantului

sapă gropi funerare

tu vei fi întotdeauna  copacul cu rădăcini

înfipte în  beton

acel lemn ud din care fabrici ore în  timp ce dezavuezi arealul

călare pe retina unui timp-voiajor

te voi citi prinsă în capcana orașului înnobilat de funcționari publici și de artiști veleitari

cu sângele meu slav manifest #antiprozaism

Iernile roșii

în iarna asta prin cartierul meu

păsări negre beau din sângele calului întins în  zăpadă

și se rotesc peste liniștea ce respiră din cimitir

este un cartier de snobi de oameni fixați în stereotipii

unde ferestrele  se  deschid rar ca și inimile

răsuflarea calului părăsit în nămeți îmi urcă  precum o neliniște în iriși

dau moartea pe repeat îi ascult bit-ul cotidian

și nu pot să închid ochii înțelepți ai animalului

decât după  ce mângâi spinarea împovărată  de clipe iarba care îi  crește  dezinvolt între  coaste și  lumina desăvârșită  a aripilor

vara caii slăbănogi pasc printre buruieni și  construcții la roșu

câțiva câini își umezesc limba în  bălțile de după  ploi

numai iernile vin în  cartier cu arbori ce defilează  din patriotism

în  locul armatelor de îngeri

iar ninsorile se revarsă  peste pragul lui Dumnezeu până  în  cartierul cu oameni blazați

și  simulează  un război  al cerului

în  care oameni și  animale sângerează

#viețideimprumut

fără  întrebări  despre condiția umană

Poem de linia întâi

vin sărbătorile valuri-valuri

iar oamenii se izbesc de balustradele din mall

unde nimeni nu suportă întunericul și frigul

de parcă  acestea ar fi impedimente în calea vieții efervescente

sărăcia nu miroase a brazi și  din oceanul de timpi poți scade starea de simplitate când te-ai lipit de un trunchi și  seva lui

ți-a fuzionat cu sângele ca un drog infim

într-o lume de mutanți deverbalizați

în acest glob numit astăzi fuzionăm cu avatarurile noastre din suburbii

sau cu cele din mansarda orașului-cetaceu

nu îmi înghit iluziile/ imperfecțiunea/sufletul volatil

doar le dăruiesc altui ceas fără limbi fără roata morții

și tu din penumbre cu rudimentele tale de umanism

reașezi ordinea vieții la oraș cu trufia sa spectaculoasă

nu lași  să mai moară între ferestre etanșe acel bioritm care ne-a făcut zoon politikon și  a monopolizat iluminarea

Malaxor

poetul în împărăția lui cu doctori minus și  cu mii de oameni depresivi

poetul el acest magnat al timpurilor viitoare

simte jigodiile vieții  și  acești  neica-nimeni ai politicii sau ai poeziei

care parvin și acaparează spectrul lumii prezente

într-un vesnic delirium tremens poetul scade factura vieților trecute și își  învață  corifeii

că Platon nu este vreun grec ce dansează  sirtaki

iar democrația  nu este totuna cu falocrația

damele au pătruns în aula magna universul

conspiră și se nasc tot mai multe femei

care conduc avioane sacrifică  bărbații  și  scriu o poezie-manifest

pruncii lor nu semănă cu niciunii pătrund

în  malaxorul toamnei deja frustrați

ordinea poetului este ordinea lumii îngerești

cu buni și mai puțini buni

fideli și mai mult infideli

sfinți  pe de-a întregul sau de-a dreptul malefici

poeții au atacuri de panică la fiecare respiro

și nu își îngăduie unul altuia niciun șah mat

lumea universul acesta flamboaiant poate

exista fără miros de poezie fără ambrozia degustată de poeți

dar nimic nu poate fi mai simplu

decât  un poet lângă o partitură  pentru două mâini

și lângă starea de rezistență a  culturii

Print-screen

noaptea aceasta trecutul îmi pare

mai palid ca obrazul cerului când plouă 

dar noi ne ne îngrijorăm pentru că  grindina nu are suflet

și  exact acolo unde  apele scad

te poți  îneca cu propria ta incertitudine

iar anii sunt electrici ca niște  lampeduze

și  numai tu poți  vedea haloul viselor

în  care ești  un prinț  orb ce nu îmi  vede defectele

cum vorbesc eu până  la lună  și  înapoi

nu știu  nici măcar în  biserică  să  tac

umplu pereții  cu acele cuvinte-stilet

parcă  ieri te iubeam și  eram toată  un je m’en fiche

aveam un vecin ipohondru care făcea dicteuri automate și  toți  îl credeau poet

pentru că  odată  ce se așeza  la PC spunea: Opriți-mă !

nu-i pria lumea virtuală  dar era drogul lui acel ecstasy infim

pe care îl  ingera cu teama  ca viața  e un print-screen ieftin

oare nu suntem  internauți când  vine vorba de sentimente?

navigăm prin timp încoace   și  dincolo ca și  cum am avea superputeri

minusculi în  roba noastră  de un alb perfid

Demisol

zilele se recompun precum arta

sunt individualiste

nu există  zile ci zilieri

nici orașe doar orășeni

nici poezii nu există ci poeți

care se scriu

simpli scribi ai orașelor de rangul al treilea

pentru că  numai în orașele mici

poți  zări  arhetipul cuvintelor

te îneci în lumina unui timp vertical

și îți strigi aducerile-aminte

lumea aceea de 7 ori șapte care

vine năucitor de zânatică

să îți cuprindă nefericirile pervertite

în happy story

primele ore ale vieții sunt versatile

iau forma sunetelor și tonalitatea zborului

sunt zigzaguri peste monada cuvântului om

din imperiul de clipe vine spre tine

ca o traversă existența eroică în orașul de azbest

de unde doar zilierii cuvintelor afișează  noul status al vieții la demisol #respiro

Joc de-a leapșa

lumea în care viețuim are explozibil atașat

care cum vrea autodetonează

apoi întinde pe caldarîm utopia scrisului

sub palmieri

să își șteargă tălpile de ea ca într-un joc de-a leapșa amatorii

copii zdrențăroși cerșesc câte o țigară

pentru părinți care scurmă în tomberoane

nicio umbră nu umblă decât pe poante

prin aula magna a iubirii de semeni

setea asta de plus infinit umple raftul

vitrinei frigorifice

aici vara bătrânii ca niște baobabi își înfig

seminția sub brazde

unde tractoare mirosind a ulei ieftin  mimează starea de extaz

ce s-ar întâmpla dacă din piața cu flori

scriitorii ar coborî plini de lujeri

dragostea s-ar măsura doar în decibeli

iar luna s-ar pietrifica într-un apus negru zglobiu/ghem de lumină prea străveziu/?

Trucurile nopții

noaptea asta gem pe pervaz gutuile  spumoase

prin carnația fiecarei stele zăresc umbrele perpetue  ora de cules viile

harul acela teribil de a bea must din palmele vieții

ca și  cum ai fi sau nu ai mai fi poet

peste o lume de pet-uri și  de ambrozie

în funicularul  morții

clopotul înserării paște printre catedrale și 

nu se sfiește  să  răscolească  ciulini

centrul luminat de dragoste  rodește în  pomi

adevărați

mugurii plini pocnesc sub pașii celor vii

care rostesc cu trupul lor laic un ave maria

pe voci înalte

strugurii toamnelor plesnesc stropind

marele zid chinezesc

ce înconjoară  aura orașului-cantalup

setea lui milenară  de tineri poeți

vechile pavele din fața  statuilor amorțite

suflul bahic al morții izbește porțile imaginare

ale trupului meu ce naște  printre castane

ore de alintat vorbele la solstițiu

Imago vieți

orașul cu porți imense

și cerul lui  feliat…

străzile lungi neînțelepciunea mea sobră

de parcă ieri decoram cu ace de brad

urma scrisului

țin în mâini cartea cărților și îți dau

să bei din toate sticlele posibile

pe centru curg fluorescent ideile mele

despre platitudine în artă

iar ceasul din turn

ruinează timpi vii

toate aceste nestări ornamente kitchoase

ale existenței

sunt sentimentele roșii dematerializate

ce palpită sub microscop

falii ale eului care cochetează

cu niște  ore ludice

pe podul minciunilor

fără conectorii universali #imagovieti

Orașul-filantrop

trebuie să merg cu metroul

până la Balta Albă

și să citesc de pe fiecare bloc

panopliile uriașe  cu reclame

Bucureștiul meu era în Titan

într-o garsonieră  la etajul 7

făceam plajă la Balta Albă pe repede înainte

alteori mă plimbam până  în  Unirii

și uneori în Cișmigiu sau la Scala

anticipam că se vor repeta cutremurele

nu mă panicam nici în joaca cu liftul care de atâta  trilu lilu se bloca

până la spitalul Brâncovenesc mergeam fluierînd

acolo ștampilam zilele date pe repeat

beat-ul lor uniform

proza cozilor ceaușiste și cerul văzut  de la șapte

era o nebunie să prinzi coadă la mandarine

orașul era putred de cald verile

dar cu dame superbe

cum nu am mai văzut de atunci

liniștea teilor de pe Kiseleff se lungea pe asfalt

eu încă umblam în pantaloni scurți și priveam  lumea pe vizor

iernile Bucureștiul se transforma devenea snob

nu te puteai plimba cu el la braț

iar domnii de altădată  treceau  grizonanți

cu politețea lor proverbială

pe aleile orașului-filantrop

m-am îndrăgostit  de București la gurile de metrou din Romană

cu reviste sub braț urcând  în  funicularul

cu pauze de citit

știam  că  aici poezia nu este rutină  și  dragostea este mai mult decât  un ascensor blocat

Snowboard

sentimentele precum un carusel

sunt un du-te-vino continuu

doar umbra poetului scade toamna

și  tot mai firavă  se pliază  în  moarte

joci la cacealma suflete care ai amorțit 

în fața zăpezii

nimeni nu poate avea aerul tragic

al măștii ce îți sfâșie drama ta interioară

amatorismul ei

doctorul a deschis cordul sensibil al orașului

a prescris infuzii cu anii eclectici

perioada aceea postcomunism cu lipsa ei evidentă  de maniere

dar tu ai fandat l-ai rugat să sublimeze

ce era al viului cu ceea ce este al morții

și din tot să faci un crepuscul

o vitrină a minții  tale cuprinzătoare spartă

Viena
Categorii
Cultură
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole