POEZIA CA CEREMONIE A TEXTULUI

Poezia este pentru literatură, și nu numai, exprimarea unei interdicții care se dedublează după cum ea pune în joc trăiri de ficțiune care reînoiesc și contextă sistemul formal admis....
Viena

Poezia este pentru literatură, și nu numai, exprimarea
unei interdicții care se dedublează după cum ea pune în joc
trăiri de ficțiune care reînoiesc și contextă sistemul formal
admis. Un fenomen aparent paradoxal afectează, în ultimii
douăzeci de ani, literatura lumii: pe măsură ce poezia își
continuă parcursul normal, de formă experimentală,
destabilizatoare și antisistem, proza neagă orice am crezut că ar
fi cîștigat în secolul al XX-lea. Proza, în special romanul, pare
a fi reținut din întreaga sa experiență doar funcția povestirii, o
anume sondare psihologică și cîteva variabile formale. Piața
universală de carte e inundată de produse care afirmă cu
mîndrie prin propria structură că „nu vor altceva decît să spună
povești“. Lăsînd însă la o parte acest orgoliu sub care detectez
o anumită vinovăție, cred că proza a trecut printr-un proces de
dezvrăjire, că s-a subsumat total comercialului și că nu face
altceva decît să răspundă cererii, cedîndu-le rolul
de saboteur prozei scurte și poeziei.
Nu de puține ori poeții, în cătarea originalității, au
abordat poezia ca pe o comedie a sufletului. Astfel, Aurel
Baranga a scris prin 1940 poeme de o cruzime și suprarealist
macabru și vagabondaj, prefăcându-se mai târziu într-un
comedian din domeniul dramaturgiei bulevardiere, cu destul
succes, anulâmd din memoria estetică tot ceea ce fusese la
debut anarhie juvenilă. Ion Negoițescu, oniricul, care făcea
parte din grupul de la Sibiu, fiind cel mai tânăr impresionist ,
care a devenit critic literar, iar anxiosul Virgil Teodorescu, ce
era poet cu simțul civic, un fel de Luis Aragon, precum Virgil
Carianopol și prietenul Geo Dumitrescu. Avangardiștii Gellu
Naum și C. Nisipeanu au fost avangardiști, activi sub raportul
inovației literare, însă nu au întins o punte istorică din epoca
unde au debutat și până la sfârșitul vieții.
Suprarealismul patronat de Sașa Pană, era un fel de
Andre Salmon al avangardei românești își publica aberațiile
într-un capitol arid al istoriei literară. Dacă aceștia au
abandonat estetica tinereții vijelioase opera lor a rămas și a
început să fie editată din 1965 și până acum, , găsind ecou în
generațiile mai recente cu o acuitate profundă și policromă, ca
și cum ar fi țâșnit din izvorul creației actuale. Cărțile acestora
au adus în contemporaneitate un efervescent spirit literar prin
cărțile lor istorice, restituite prin ediții quasi-complete.Sașa
Pană cu “Poeme și poezii “( 1966) ,“ Prozopoeme“( 1970) ,
“Ospățul de aur”(1968 ) al lui Ștefan Paul, “ Stăpâna viselor“de
Constantin Nisipeanu, “Orion “(1978 ) de Geo Bogza și
“Blănurile oceanelor “(1968 ) de Virgil Teodorescu sunt atât
documente istorice și ediții fără mare ecou, dar mai degrabă
sunt sforțarea imanentă a unei literaturi de a recupera evantaiul
ei integral în vederea unei exprimări depline și libere, cu
absolută inițiere tradițională.
Avangarda istorică românească nu este tot una cu
suprarealismul, cu toate că din observațiile mele suprarealiștii
sunt mai numeroși și mai însemnați. Interesanți sunt
expresioniștii încărcați cu idei insolite, cum ar fi dadaismul
care este o creație de-a noastră prin Tristan Tzara și Marcel
Iancu, la fel a găsit ecou în țara noastră futurismul prin F.T.
Marinetti a explodat la Paris în anul 1909. Privită în ansamblu,
așa ca dintr-o dronă imaginară, fără parti-pris , literature
română pare a scoborî cu fenomenele insurgente cu mult
înaintea primului război mondial, aceea presă-pirat cu reviste
cumulând patru cinci numere până la Al.Macedonski despre
care am scris romanul “Priviți, privighetoarea cântă…! “ Toate
aceste documente s-au publicat, încât cititorul sau istoricul
literar contemporan a luat cunoștiință de ele.Astfel se cunoaște
cee ace este up-to-date pe glob. O antologie a poeziei
românești de avangardă a fost publicată la Milano de Marin
Mincu și Marco Cugno alături de cea tipărită de Sașa Pană la
București, în 1968, au lărgit panerul cunoașterii avangardei
românești în Europa.Clujanul Ion Pop publicând Literatura
română și expresionismul, este o sinteză curajoasă, amintidune
și de Ov.S. Cromălniceanu și Adrian Marino, autorul unui
studio deosebit despre avangardă. Este vorba de Dicționarul de
idei literare, vol.I, 1970, care a câștigat o dimensiune
europeană.
Din această relative ebuliție, care este intense și mai
bogată din tabloul bibliografic, a ieșit o literatură compozită,
unde fenomenul avangardist este reprezentat într-un chip
insolit.Astfel de situații de felurite avangarde au dus astăzi la
nașterea unor fenomene și stiluri pimpure din unghiul
curentului initial, clasificabile în categoria producțiilor baroce,
anormale prin raport la norma literară, inventive în chip
inconsecvent și contradictoriu, eretice în comparație cu
prototipul istoric.
Cineva este exoresionist într-un volum sau într-o
poezie, în altă situație tehnica se modifică. Altul este
suprarealist, pornind de la Urmuz și cultivă umorul absurd,
altcineva face lirică suprarealistă în stilul și gustul lui Eluard.
Într-o grupă, pe care am numit-o “neo-surrealistă “ face
parte fostul meu coleg de liceu, la Drăgășani, Virgil
Mazilescu,( 1942-1984), autorul unor volume cu conținut
discursiv și sinteză amorfă: “Fragmente din regiunea de
odinioară”, apărut în 1970 și “Va fi liniște va fi seară”(1979
).Colegul, în liceu, era foarte bun la matematică.A fost o
surpriză pentru toși că a reușil la filologia din București. Ca
poet, Virgil Mazilescu se bizuiește pe justapunere în gramatica
lui lirică și deduce poezia asociativitatea arbitrară, sublimând
limbajul până la o înfățișare eliptică de acest fel:” în grâul de
după asalt, Immanuel tu treci mai fericit decât mine prin toate
piesele distrugerii foarte sărac și fără să-ți amintești și viclean
la pândă pe urmele marilor îngeri cântăreți de altădată. “
Departajându-se de realul direct, eul deduce din arbitrar un real
magic, concepție suprarealistă nu însă și de formula onirică,
întrucât magia provine din limbaj și nu din viziune. Peisajul,
puțin exprimat, pare un artificiu de laborator lingvistic și nu un
vis energetic. Ideea de a revela peisajul o găsim și în poezia
clujeanului Ionuț Țene, având origini tot drăgășenene, având un
curat suprarealism, în spiritual lui Breton, care promova
tehnica de a”a citi în sine “ în volumele : “Ridurile
pietrei “(versuri), Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca,
2018. O astfel de autoscopie imanentă presupune reprezentarea
omului în chipul unui text, revelabil prin tehnici ce oscilează
între gândire și extrarațiune.Eul immanent care scapă diurnului,
suprarealismul iubea romantismul german și s-ar fi extaziat
după Carus, dă înfățișarea discursive a liricii lui Sorin
Mărculescu, din “Cartea munților” apărută în 1967, la fel în
poezia lui Ion Mureșan din “Cartea Alcool”, Bistrița, Ed.
Charmides, 2010.
Lirica de icoană venind din ancestralul creștin, ca și
cum ar fi pictată de Pirosmanishvili, a poetului Victor
Constantin Măruțoiu în volumul” Al treilea munte,” Editura
“:Școala Ardeleană“, 2018,, poet în fond expressionist, precum
Ion Gheorghe, voind a găsi Panteonuri arhaice și biblice,
investigând prin limbaj “țara originară “, fiind pe urmele lui
C.G.Jung. Cu adevărat suprarealistă, folosind o ceremonie a
textului este poezia eminentă a lui Leonid Dimov (Carte de
vise, 1969 ), unde visul este aici o formă de revelație letală,
expresia unei angoase, formă ireductibilă de a pricepe realul în
ce are acesta imanent. La poeta Persida Rugu spiritual iese din
mediul direct și se sublimează în acel real amorf, metafizic și
informal, a cărei lege este metamorfoza:” Intermezzo,/Curg
sunetele prin inima sihlei/ tăcerea înalţă pagoda/ pe ochiul
ascuns/ cad inimi de jar/ din frunza ce-acoperă calea/ Somnul
celui hăituit/ Somnul celui hăituit/ alunecă frânt/ pe celălalt
mal (… )“ Fără a urma pe Leonid Dimov, Persida Rugu,(
Umbra fluturelui de abanos, Editura Avalon, Cluj-Napoca,
2020), Emil Brumaru (Dulapul îndrăgostit, 1980 ) și Dan
Mutașcu Oglinda lui Cagliostro, 1972) închipuie curioase lumi
de vis, cu un aer franciscan și colorist, prima în gustul Louise
Labe, dar cu înclinații spre religiozitate,, al doilea în gustul
Chagall, al treilea, având un aer de inițiat în doctrine oculte,
care este numai o creațiune artificială, de moment. Rare urme
suprarealiste, detectabile la expertiza atentă, în producțiunile
lui Platon Pardău (Pasărea vine la noapte, 1968 ), cu folclorul
lor oniric, Adi Cusin în Umbra punților, 1970, Dumitru M.Ion
și Minerva Chira, “Drumul pe sub pământ duce în cer?”, Casa
Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2016.
La Ioan Alexandru, blagianismul și-a găsit izvorul liric
potrivit. Poetul cântă complicitatea de sânge cu strămoșii,
răsfrânți dramatic în eul liric, jubilând frenetic și adânc.
Adevărata ceremonie a textului nu este în avangardă, adevărații
avangardiști sunt solitary care experimentează, lucrând pe căi
inedited asupra limbajului, într-un spirit care nu este nou, totuși
descoperim texte de acest gen în Gh.Crăciun și Gh.Iova.
Așa-zisa lirică a nonsensului, produsă de Edward Lear
și Lewis Carroll și tradusă în românește de Constantin Abăluță,
găsim terenul propice unde se pot dezvolta emuli. O utopică
descoperim în limba îngerului “coborât din strană “, într-o
poezie de Matei Gavril(în volumul Cântec de liră, Pur, 1971
unde folosește o limbă angelica.
După evenimentele din decembrie 1989, poezia s-a
întors, pe jumătate, la clasicism. În câteva articole de analiză,
pe care le-am publicat în diferite reviste literare, scriam că, atât
critica literară cât si dezbaterile literare de azi trăiesc din
amintirile comunismului. În contextul vieţii literare de astăzi ,
cu consecinţe incalculabile în educarea tineretului nostru este
fenomenul de reciclare a „mastodonţilor” artificiali „umflaţi”,
vinovaţi’că au făcut jocul puterii comuniste. Aceşti
„mastodonţi” aduşi până la „genialitate” s-au folosit de relaţiile
lor pentru a-şi publica aberaţiile postmodern’iste, de a
beneficia de multe facilităţi materiale, în timp ce masa mare de
muritori suferea cele mai cumplite lipsuri.
Aceştia „jucau” si mai joacă şi’azi destinele literaturii
române, impunând „valorile” şi ierarhiile artificiale, conform
mentalităţii implementate de comunism, de care nu se pot
debarasa. Ab initio, trebuie să spunem că, în perioada
comunistă când era în vogă post-modemismul, care, prin acel
text abscons nu făcea decât jocul propagandei de partid, iar
înţelegerea şi interpretarea operelor literare în raport cu
societatea se făcea în funcţie de necesitatea propagandei.
După evenimentele din decembrie 1989, când cenzura
politică a dispărut, şi-a făcut simţită prezenţa un nou curent
literar, pe care l-am denumit proglobmodernul, fenomen
semnalat şi de Eugen Simion, dar care l-a denumit neinspirat
„post-post-modemul” („Fragmente critice”, vol. II,1998). Acest
nou curent aduce o prospeţime şi o descătuşare a ideilor,
ştergând din calea lui artificialul din texte, atât de promovat de
optzecişti, care au rămas nişte citaţi şi nu citiţi.
Proglobmodernul vine cu încărcătura tradiţională din
literatură, e o întoarcere pe jumătate de modernism, nu neglijând
un adevăr; că între maximum de conştiinţă posibilă şi
această conştiinţă umană nu e doar o diferenţă cantitativă; conştiinţa
umană aduce în formarea eî decalajul dintre o existenţă
în sine (chiar şi privilegiată) şi o existentă pentru sine, între existenţa
unui om în societate şi existenta unui om ca umanitate.
„Noul curent promovează opere ale căror univers
corespunde unei viziuni asupra lumii, în sensul de realitate
istorică determinată, ca echilibru dislocat în virtutea unor
existenţe ale grupurilor sociale şi politice. (Dar, vai de
literatura care face jocul numai unui grup social şi politic.) în
acest context, sunt reviste ca: „Dor de Dor”, „Viaţa de
pretutindeni”,”Oglinda literara”, „Sinteze literare”, „Nova
provincia Corvina”, „Eminescu”, „Curierul literar” etc, care
promovează literatură ce se încadrează în curentul
proglobmodern. Acesta se caracterizează şi prin păstrarea şi
promovarea specificului naţional, în contextul integrării
În timp ce publicaţii cunoscute şi finanţate de Ministerul
Culturii, Uniunile de creaţie au rămas în „vechi tipare”,
promovând „mâzga postmo-dernistă a generaţiei optzeciste a
căror limbă „exprima” golul unei „glaciaţiuni” al sufletului
uman, într-un text incoerent şi inexprimabil.
Revistele mai sus amintite si criticii promovaţi de acestea
feresc literatura de posibile influente negative ale presiunii
politice şi de imobilismul academist. (Vezi: „Dor de Dor”,
„Oglinda literară”, „Eminescu”, „Convorbiri literare” etc).
Recursul la textele fundamentale ale umanităţii ne poate
sprijini să desluşim modele trecătoare şi moduri problematizate
ale condiţiei umane, ce străbat dincolo de conjuncturi si
traversează epoci. Proglobmodernul promovează dreapta măsură
între imobilismul esenţialist şi noutatea, care nu neagă
continuitatea, ba o promovează, este în esenţă textul discursului
ştiinţific al oricărui timp. Acest nou curent se dezvoltă sub implicativul
„nihil novum sub sole” cu unele critici obiective,
acceptând că „adevărul e întregul” (Hegel), dar privit din unghiul
contemporaneităţii democratice, când post-modernismul
românesc apare ca o poziţie exprimată avânt la letre la’destinul
actual al literaturii române, care, deja, a intrat în noul curent literar
proglobmodernul. Acesta nu este străin de noile cuceriri
ştiinţifice şi neuropsihice, este expresia îmbinării talentului
exprimat prin semnul lingvistic corelat cu datul optic (în cazul
artelor plastice) şi cel fonic (în cazul teatrului), î’n cadrul cărora
conştiinţa ia act de ea însăşi prin elementele clasice/ moderne.
Aş fi fost tentat să spun proglobmodernism, dar sufixul –
ism îmi dă frisoane. Acest -ism, de la marxism, hitlerism,
proletcultism, comunism, ceauşism, îmi aduce aminte de un
secol al crimei. Aşa că îl eliminăm din termenul propus.
În acest context, orice revista “ne-aliniata” devine o
publicaţie de avangardă al proglobmodernului, prin însuşi
faptul că publică autori ce promovează valorile noastre
tradiţionale.
Prin urmare, discursul proglobmodernulul nu are nevoie
să fie recunoscut fiindcă el, deja, a dobândit caracterul de
reflectare a „unui adevăr ce există la propria sa naştere”. (M.
Foucaud).
Fără a fi ceremonioasă, poezia ca text este un fenomen
obligatoriu în literatura română mereu în mișcare, căci ea
reprezintă momentul trăirilor și al negațiilor, este antiteza,
oglinda și trăirile ce stimulează înaintarea, fără a cărei energie
demonologică universul ar fi un vehicol la unison.

Al. Florin Țene

Viena
Categorii
Exclusiv
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole