POEZIA – HRANA SPIRITUALĂ A OMENIRII

„Dar, Poezie există- / De-i veselă, tristă, / De Poeți subjugată, / De doruri călcată, / În inimi curate-I / Senin și Dreptate” își răspunde la propria întrebare-titlu, sub...
Viena

Dar, Poezie există- / De-i veselă, tristă, / De Poeți subjugată, / De doruri călcată, / În inimi curate-I / Senin și Dreptate” își răspunde la propria întrebare-titlu, sub care apar gândurile, reflecțiile și opiniile despre rostul Poeziei și menirea Poetului (două substantive comune însuflețite prin scrierea cu majusculă inițială) în viața întregii omeniri, GHEORGHE A. STROIA, personalitate plurivalentă (prozator, publicist, poet, pictor, exeget literar și de artă, promotor literar și cultural, editor) a culturii, artei și literaturii române promovate din Adjudul devenit un fel de axis mundi pentru aceste domenii ale vieții spirituale. Aici ființează și editura sa, ARMONII CULTURALE, la care își publică volumele, cel mai recent fiind Păsările inimii (2021), cu versuri izvorând din inima caldă și sinceră, din sufletul sensibil ale unui creator care a înțeles că „doar inima știe ce este zborul, / doar zborul știe cum să ajungă la inimă, / fiecare dintre noi e dator unui zbor, / dar mai ales unei inimi …”, stihuri așezate drept motto al unei cărți pline de înalte și vibrante sentimente de dragoste pentru familie, pentru țară, pentru întreaga umanitate, venind „în licări de lumină, desprinse din stele, / pe valuri mari de cântec și doruri după ele”.

Sub imperiul timpului („Pe aripi de Timp, / zburăm / mai sus, tot mai sus”), care nu iartă „până când / începe să ne doară / clipa”, dar de la care așteptăm răbdare și liniște atunci când ni se pare că ne ajunge din urmă și „cerem adăpost” tot „în brațele Timpului”, dându-ne seama că „l-am irosit / inconștienți” (Timpul), două sunt temele majore ale volumului lui Gheorghe A. Stroia.

Prima, anunțată încă din cuvântul-înainte al autorului (De ce mai avem nevoie de poezie?), un eseu dedicat Zilei Mondiale a Poeziei (21 Martie), este reprezentată de prezența, utilitatea, rostul Poeziei și menirea Poetului în viața de zi cu zi a fiecărui om, căci „pâinea și apa imaterială a Poeziei” sunt la fel de necesare precum „hrana aceea strict materială a trupului”, pentru că ea este rodul visării Poetului dăruit de Dumnezeu cu „talant”, visare în care el, ca trimis al acestuia pe pământ, se simte deopotrivă „demiurg, vis, univers, stare, clipă sau eternitate”, toate aceste ipostaze regăsindu-se în versurile sale. Și dacă el, Poetul, n-ar avea „puterea de a o crea”, dar, mai ales, puterea de a o simți”, nici „Poezie n-ar fi, / nici Doină n-ar fi, / nici surâs de copii, / nici Flori, nici Câmpii, / nici Soare pe zare, / nici Marea cea Mare”. Dar Poetul, „bard duios și plin de har”, cu „sufletul […] blând”, trăind „modestul vis al unei vieți frumoase” în care sălășluiesc „iubirea către toți și toate”, „credința ce vorbește-n pilde” și „prietenia, sinceră, c urată, / ce-nseamnă sacrificiu și curaj”, își trăiește „viața ca o apă curgătoare”, fiindcă în „destinul” său „poezia-i sacru sanctuar” (Îți simt).

Modelul nepieritor al Poetului îl reprezintă Mihai Eminescu, văzut în „lin zbor de Împărat / de Rege-al românimii sfinte” și „al limbii sacru mire”, cunoscător ca nimeni altul al „bogatului grai de necuvinte” (Spre care lumi) și căruia îi dedică versuri de admirație neprețuită pentru iubirea sa față de neamul românesc („Lumina vie a ta, ce ne înconjoară, / ne arată ce înseamnă să ai neam, / cu care râzi ori plângi, deopotrivă, / chiar dacă flori de ger apar în geam”), dar, mai ales pentru unicitatea lui: „Lumina lină a sufletului mare / ne-a arătat că / Unul e Eminul, / degeaba plângem, ‘geaba am uitat, / că Nemurirea Lui ne-a înviat suspinul” (Eminului). Perenitatea operei eminesciene vine din versurile sale nemuritoare pline de „flori de gânduri luminoase, / tei cu-aromă de iubire / ochi adânci plini de uimire”, fapt ce-l transformă pe creatorul lor în „și Luceafăr, și comoară / ce înfruntă într-o doară / timpul nemilos și rece, / luna nopții ce petrece” (Eminescu nostru). Tocmai de aceea, poeții rămân nemuritori „prin vers, / prin gând, / prin irizările raiului / ce te pătrund, / prin Cuvântul care te îmbogățește / și te transformă / în nestricăcioasă / Comoară, / prin Iubirea / datorată urmelor divinului / din tine” (Te-ai gândit?).

A doua temă majoră este dragostea, fie pentru toți cei care aparțin familiei sale, căreia, ca „macul / gândului cel bun” și din adâncul sufletului le dorește „culoarea vie, / pe inimi blând / să vă mângâie, / să vă aducă / pace, fericire, / și dulce, dulce / Mântuire!…” (Maci de gând). În primul rând, familia înseamnă „adorata mea soție, Maricica”, adică „imaginea mea în oglindă”, „sărutul ce ne unește / și foamea de noi”, cei doi fiind imaginea pământeană a cuplului edenic originar, uniți pe veci de „același vis de aur / care curge / peste limbile ornicului / măsurând dragostea, / prevestindu-i infinitul” (îngemănare, ești …). Cuplul, realizat din „jumătățile de cer / pe care le-am unit într-un rai, / cu arome de flori”, rai în care s-au născut copiii lor și în care „dragostea / pe care le-o dăruim / și pe care ne-o dăruiesc în fiecare clipă” reprezintă izvorul nesecat de fericire dăruit de Dumnezeu, „care ne binecuvântează / casa, / viața, / zilele și nopțile, / gândurile, / trăirile, / Iubirea” (Primii 22).

Femeia adorată statornic înseamnă „sfârșit a tot ce e urât”, căci reprezintă totul pentru soțul iubitor și „nimic nu poate / să te uite, / nici inima și / nici cuvântul, / doar dragostea / îți e fidelă / și bun amant / îți este gândul” (Femeie). Înveșmântați de „amurgul care ne unește, / cu roșul fir al dragostei”, cei doi trăiesc sentimentul cu exaltare în suflet, unde răsună „melodia noastră / pe strunele viorii”, cântată de cea care înseamnă totul, nu numai „noaptea mea / cu visuri de stele, / îmbrăcate în mirese” (Noapte de foc), ci și „steaua mea norocoasă / […] / florile inimii mele, / gândul meu ales, / […] / fericirea mea întreagă / […] / bucuria mea, / […] / nemurirea mea, / […] / viața mea” (Steaua mea norocoasă), trăiri care îi luminează întreaga existență petrecută sub semnul înțelegerii, credinței, comuniunii depline de simțiri, sub semnul dragostei înflăcărate, sentiment căruia îi dă glas prin dialog cu persoana iubită, adresarea la persoana a doua exprimând apropierea sufletească și potențând lirismul, prezent, de altfel, în întreg volumul.

Dar „adorata familie”, căreia îi poartă întreaga sa caldă dragoste, chiar și după ce unii dintre membrii ei continuă să trăiască doar în amintire, precum tatăl, Andrei, trecut la cele veșnice, amintire la care „eu mă cutremur, / iar sufletul îmi / umblă iar smerit”, cel numit cu duioșie „tăicuțul nostru / harnic și puternic, / […] / cerul nostru drag” (La amintirea ta). Aceeași tristețe sfâșietoare este trăită și la amintirea maicii sale, Aurica, trecută și ea în neființă, acea „dulce mamă” care, pentru fiul neconsolat, rămâne o „zeiță / cu plete adunate-n / spic de vânt” și ale cărei lacrimi „ca de rouă / ne sunt iubirea / scrisă în Cuvânt”, a cărei plecare spre cele sfinte le-a lăsat „durerea ca o stâncă” (Am spus mereu), ceea ce înseamnă că fiul, cu sufletul „ars ca un pustiu” îi va păstra mereu amintirea: „Măicuță dragă, / scump e chipul tău, / îl port cum raiul / sfânt pe Dumnezeu, / nu pot să îl mai uit / nicicând, / căci ridurile tale-s / adânci în chipul meu” (Dincolo de stele).

Dragostea pentru familia sa este atotcuprinzătoare, deoarece sentimentul său este și unul fratern, surorile fiindu-i la fel de apropiate. Sora „măiastră” Rodica este văzută ca un „câmp de flori, / pe strune / de vioare / […] / vis alb / în negrul nopții / […] / paletă de culori / din viața ce ne vede” (Câmp cu flori), aceleași trăiri având și pentru cealaltă soră, Cristina, „floare mândră / dor și dor, / […] /, mândră floare / de câmpie”, căreia îi dăruiește „trei smicele-n codru des, / sufletului / tău ales, / un buchet / de stele vii, / din înaltul / ce îl știi” (Floare mândră), cu prilejul aniversării zilei de naștere. Nu este uitată nici cealaltă „dulce surioară”, Dorina, a cărei „plecare spre stele” i-a lăsat inima plină de tristețe și de dor, chiar dacă „ani s-au risipit pe drum” și „a trecut o veșnicie” (Frunză verde de salcâm).

Desigur că tematica este cu mult mai diversă, iar poemele lui Gheorghe A. Stroia se adresează sufletului, simțirilor, stărilor afective, sensibilității cititorilor, pe care poetul îi îndrumă spre trăirea celor mai calde sentimente, a celor mai înalte idealuri morale și spirituale, a „păsărilor inimii” ca „licăriri de lumină, desprinse din stele”.

NICOLAE DINA

ALEXANDRIA-TELEORMAN

Viena
Categorii
Uncategorized
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole