Poezii

Valentina Elena Vitan Lasciv Ți-aud pașii în preajmă, dar nu te văd, în jur e întuneric și fum de țigară îmi inundă nările; o muzică lascivă și sacadată se...
Viena

Valentina Elena Vitan

Lasciv

Ți-aud pașii în preajmă, dar nu te văd,

în jur e întuneric și fum de țigară îmi inundă nările;

o muzică lascivă și sacadată se aude în aer

cântată în surdină și mi te simt mișcându-te pe ritmul ei.

Mă mișc și eu cu tine, în pas ușor, căci muzica mă înfioară.

O lume decadentă mi se așterne la picioare,

iar carnea nudă visează plăceri fără rușine,

și o cuprind cu brațele deschise;

buze fierbinți sărută ușor pielea tremurândă

și zbor cu tine pătrunzându-mă adânc de fericire.

Iubesc din nou ființa ta și nu se cade să port dorul în pântec

până la o nouă regăsire a ta.

Rămâi! Dansează din nou cu mine în întuneric

până când lumina ne va învălui pe amândoi.

Nu mai e mult și vom fi liberi să ne trăim respirațiile.

Brâncuși… Eu

Mă simt un Brăncuși cu daltele frânte,

Ciocane tocite și bancul de lucru murdar și ostil,

O piatră ce zace în colț, pe podeaua albită

Și colb peste tot, chiar și negru-i albit.

Mă simt fără vlagă, Brâncuși muritorul,

Ostenit de creație, amar și stingher,

Timid și ursuz, privind universul

Cu ochii săi mici, cu părul lui alb și-n suflet absent.

Mă simt un Brâncuși uitat de timp și de oameni,

Cu capul plecat, neștiind de iubire,

Tot visând la trecut glorios, infinit și pustie tăcere,

Cu-n sărut absent de Mării efemere, uitate și ele de timp.

Simt nimic cu-ale mele creații lipsite de har,

Un Brâncuși mic, prea infirm ca să treacă hotarul

Puterii și vieții, cu carnea prea moale, cu oase farâme.

Un Brâncuși al nimicului, pustiit, ruginit.

Un moment, te rog!

Un moment, te rog,

dă-mi un ragaz să trag pătura peste mine

ca sa te pot asculta. Tremur de atâta așteptare

și ochii tăi limpezi își caută sprijinul în fundul ceștii de ceai.

Am sa te ascult până la capătul veacului,

asta dacă nu cumva povestea se va termina înainte,

caz în care mă voi retrage la un somn de frumusețe.

Zâmbești? Continuă! Urechile mele îți aparțin

și să nu te superi dacă voi ațipi din când în când,

semn că m-a răpus oboseala…

Nu te opri! Voi visa povestea ta în somn și jur să nu fiu personaj în ea,

nu te cunosc de-ajuns ca să accept să-ți apar în vise

fie chiar și pentru o singură privire.

Te ascult! Du-mă și întoarce-mă,

am să te ajut să desfaci fire în multe alte fire,

am să te ajut să le faci ghem și am să râd cu tine

între două momente de închis ochii.

Urechile-mi sunt deschise pentru a te asculta mereu, fără tăgadă.

Povestea mea nu are importanță, deocamdată.

Aștept finalul poveștii tale ca să înteleg cât de picante îmi vor fi zilele,

cum am să te înțeleg de acum încolo și câți pași voi pierde între timp.

Între două înțelesuri vor fi zâmbete, între două zâmbete vom fi noi.

Nu te sinchisi de mine și de mârâielile mele,

poate vor fi și astea bune la ceva.

Nu sunt mofturoasă, mănânc tot și beau doar apă,

mă îmbrac comod și merg oricăt dorești,

cu condiția să mă ții de mână și să mă ghidezi.

Și te rog să ai răbdare. Nu te grăbi oricât de multe minute vor trece.

Eu sunt aici să te ascult, asculta-mă și tu.

Iar la final alegi să pleci sau să rămâi,

sunt început de drum sau final,

sau poate doar o haltă în trecerea trenului.

Exercițiu de onestitate

Mă întind între mine și mine

Cuprinzând chipul diform al atingerii false.

Mă inspir din pietre care susțin temple de nisip

Pe maluri de mare acoperite de sângele incolor al apei

Și nu există nimic care să mă țină la suprafață.

Mă apropii de oglindă și îmi schimonosesc fața

Ca să mă descopăr pe mine, din nou și din nou,

Poate căutând să găsesc o altă forma a mea.

Sunt o egoistă a colii albe de hârtie;

Nici liniile nu pot fi trasate în prezența mea, deși ea le cere.

Îmi țin sentimentele într-un haos ordonat,

Departe de vulnerabilitățile lumii,

Uneori chiar și departe de mine.

Sunt o femeie împlinită doar pe jumătate,

Cealaltă jumătate fiind a minciunii subiective,

Cea pe care refuz să o văd până când…

Până când sunt nevoită să o văd;

Și-atunci trebuie să văd tot și să lupt cu acceptarea mea,

O nouă formă plină de coșuri pe față, târziu adolescentă și visătoare –

Un soi de băiețoi devenit femeie înainte de vreme –

Subjugată de formele prea mari ale corpului

Pe care e dornică să le ascundă prin poziâia eronată a corpului.

Am aceeași temă de viață ca totdeauna: orgoliul și mândria,

Înțelese corect atâta timp cât nu devin vulnerabilă în fața greșelilor mele;

Analizez totul doar așa cum am învățat să trăiesc.

Și trăiesc mințindu-mă că voi avea un viitor pe hârtia albă,

Trasând linii și contururi continuu

Între mine și pânza pe care voi desena nori și ape

Cu penița, stiloul sau pensula,

Prea oarbă să văd că talentul meu e dincolo de mine

Și mi-e străin.

Departe

Suntem aproape, dar între noi

Sunt mii de stele, sunt mii de sori;

Mii de oceane de întuneric

Ce țin mii de găuri negre să absoarbă lumi.

Mai e timp până să ne consume: tu nesingur,

Eu la fel de singură ca steaua cea mai neștiută din univers.

Și a trecut atâta timp

Cât i-a luat Pământului să-și urmeze

Drumul prin cosmos.

Oare căt va mai trece până când departarea

Va fi definitivă?

TOTUL

când totul e pustiu în mine caut răsăritul;

îl caut cu frenezie până când luna îmi intră în ochi

și nu mai văd decât stelele de deasupra mea

și umbrele trecutului ce încă bântuie bucăți din mine.

umblu descultă pe plaja de cioburi,

umblu ca să las urmele trecerii mele prin viețile altora;

sângele meu se usucă și dispare ca o picătură de apă,

nu mai rămâne decât memoria trecerii mele

și o mireasmă trecută de floare vestedă, îngălbenită de vreme.

lumea mea e totul, dar eu nu sunt totul pentru ea,

viciul meu se numește trecut și e pierdut undeva

între un apus și un răsărit întârziat.

datorez totului meu totul, nașterea și moartea sângelui meu,

pierderea și regăsirea suflării mele,

amăgirea unei vieți lipsite de conținut și un “rămas bun!”.

nu îmi mai ești decăt un “adio!” spus cuiva la întâmplare.

tu nu răni pe nimeni în trecerea ta prin alte vieți,

căci ele te vor urma.

tu nu vrei decât o clipa din ființa lor,

cea care aduce durere și lacrimi amare;

nu le arunca, le vei regreta când apusul va veni.

aștept răsăritul să vină ca să simt cum trece trecutul,

să pot uita totul meu așa cum m-a uitat și el.

Autor: Valentina Elena Vitan, Bucureşti

https://valive.wordpress.com/

Viena
Categorii
Cultură
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole