Mircea Dorin Istrate
NOI VREM SĂ NE UNIM CU ŢARA
,,Noi vem să ne unim cu ţara’’, gândea opinca adunată
Sub fulguiala de speranţe la Alba Iulia-mpărată,
Să fim rotundul unei patrii cu toţi ce au acelaşi grai
Şi de milenii tot frământă ţărâna ăstei guri de rai.
,,Noi vrem să ne unim cu ţara’’ şi-au zis trudiţii din Ardeal
Căzuţi sub biciul de obidă a grofului stăpân pe-un deal,
Pe câmpul cel luat cu sila, ce împrejururi nu-i ajung
Pe care ei, trudiţii noştrii, îl tot munceau ca boii-n jug.
,,Noi vrem să ne unim cu ţara’’ a fost un zvon din deal în deal
La cei români la care soarta cuibar făcutu-le-a-n Ardeal,
Crezând că astfel vor întoarce norocul care l-au pierdut
Şi-apoi uniţi vor fi puterea, ce-o face ţării naltul scut.
,, Noi vrem să ne unim cu ţara’’ a fost fior de vremi grăbite,
Voinţa lacrimei uscate de cele timpuri obidite,
Ce-au adunat măruntul ţării în clipa mare de-nălţare,
S-o facă filă de istorii, nădejde veşnic urcătoare.
***
,,Noi vrem uniţi să fim cu ţara’’, că doar aşa vom fi vecie,
Nu risipiţi şi în dihonii, robind la alţi stăpâni pe glie,
Că soarta noastră şi a ţării e pumnul strâns, ce dă putere
Durerii toată adunată, ce fi-va mâine, înviere.
Mircea Dorin Istrate
ALBA IULIA-MPĂRATĂ
Zi de Mare Sărbătoare, când, la Alba Împărată,
Neamul nostru, de milenii , vrut-a nația-nchegată
Într-o limbă și-ntr-o vrere în gândire și-n simțire,
Ca să-mi fie pumn furtunii, pentru vremea ce-o să vie.
De-asta-n NOUĂ SUTE OPȘPE, pe câmpia din Cetate,
Vrerea neamului aceasta și-a făcut sfănta dreptate,
Renntregindu-se pe sine din fărâme și din părți,
Ce tot fost-au pân-atuncea pe la alți-n alte hărți.
Visul lui Mihai Viteazul, ,, pohta ‘’ lui ceia dorită,
Vredniciții lui, urmașii, i-au făcut-o împlinită,
Și ne-au dat-o ca avere s-o păstrăm din tată-n fii,
Până când din neamul ăsta, vom mai fi vre-o câțiva vii.
Pe catapeteasma țării stau de-acuma rânduiți,
De la Decebal străbunul, toți acei înșiruiți
Ce mereu în gând și faptă au avut SFÂNTA UNIRE,
A acelora de-o limbă, de un țel, de o vroire.
Scurtă fost-a bucuria clipei cele de unire,
Că mai marii lumii ăstei vrut-au altă sorocire,
Și din nou în despărțire pentr-o vreme ne-am aflat,
Până Cuza, domnul nostru, iarăși ne-a împreunat.
**
Azi, același gând ne mână, să mai facem o unire
Cu aceia de pe margini, ce-s sub altă stăpânire,
Ca să fie pe vecie sfântul nost’ PICIUOR de PLAI
Și pe el pururea-mi fie-mi, dulcea, GURA mea de RAI.
Puneți muc de lumânare pe altarul vost’ din suflet,
Când gândiți la toți aceia ce-au avut în a lor cuget
Vrerea neamului și-a țării pentru clipa de mărire,
Ce cândva tot va să vină, pentru draga-mi românime.
Nu lăsați să sece vâna iubitorilor de țară,
Strângeți iar, cum mai făcut-ați, românimea de pe-afară,
Și-ntregiți într-o unire tot pământul românesc,
Că-i a Maicii cea GRĂDINĂ, darul sfântului ceresc.
Mircea Dorin Istrate
UNIREA CEA MARE
Din ce-am fost odată, mare-mpărăţie
Ce şi-a-ntins hotarul către larga zare,
S-a ajuns în vreme, neamul să îmi fie
Jumătăţi de ţară prinse în hotare.
Câte Doamne zbateri, câtă umilinţă,
Câte lupte, jertfe, câte vieţi curmate,
Câte rugi la Tine, în smerit, căinţă,
N-am ‘nălţat Mărite vremi nenumărate.
Ne-a unit o clipă Marele Viteazul,
Sub un singur sceptru să îi fim ai lui,
Am crezut atuncea c-am trecut necazul
Şi-i vom face dară, pofta dumnealui.
N-a fost ca să-mi fie timpul de răsplată
Pentru toată truda ce-am trecut-o-n veac,
A rămas spenanţa pentru altădată
Să unim de-apururi vechiul neam de dac.
Vint-a Domnul Cuza, să ne-nfioreze
Mintea şi credinţa, inima română,
Să fim toţi o ţară, suflete viteze
Puse-n palma sorţii şi aşa rămână
Când dorinţi din inimi scrise într-o jalbă
S-au cerut să fie lângă ţara mamă,
Sora Bucovina, sora Basarabă
S-au unit cu ţara închizâd o rană.
Sora Transilvană, veşnic lăcrimată
Şi-a luat destinul în a sale mâini
Şi-n măreaţa clipă, Alba Împărată
Plămădit-a soarta dodoloaţei pâini.
Astfel neamul vrut-a ca atunci rămână
Suflet lângă suflet, Romania Mare,
Veci să dăinuiască naţia română
În cuibarul vremii, neînvinsă, tare.
Mircea Dorin Istrate
VOI OȘTENI AI ŢĂRII MELE
Motto: ,,Voi oșteni ai ţării mele, însemnaţi cu stele-n frunte
Voi îmi sunteţi vii exemple de tărie şi virtute
Când în focul unor lupte, viaţa voastră dat-ați vamă
Pentru-a noastră veşnicire, pentru-a ţării încă fală.”
Din a vremii adâncime, când în aste locuri sfinte
Domnul ne-a făcut cuibarul să fim lumilor aminte,
El ne-a dat în grijă ţara, bună ca o-mbucătură,
Să o ţinem veşnicită, vremi ce vin, din ce trecură.
Voi, cu dragostea de ţară fost-aţi stâlpi de lumânare
Care ardeţi să-nsfinţească tâmpla marilor altare,
Preaştiind că libertatea, dacă vrei s-o încinsteşti,
Viaţa ta o dai ca vamă, către lumile cereşti.
De-asta-mi sunteţi nemurire în a pietrelor Columne
Să-nsfinţiţi ţărâna ţării cu a voastre sfinte urme,
Iar în suflete şi braţe să ne puneţi cea tărie
Să putem a trece-n pace, vremi haine ce-or să vie.
Risipiţi din mal de mare, până sus pe ’nalte creste
Voi înnobilaţi pământul, ca nălţimile celeste
Să îmi cearnă neuitare peste-a voastre plânse nume,
Ce duc ţara înainte, ca în vremile străbune.
Noi, în zi de sărbătoare în pomelnic vă vom pune
Şi cu inima cernită vă vom face-o plecăciune,
Ca să ştiţi că încă suntem în cel suflet întristaţi,
Şi gândind la voi o clipă, ochi noştri-s lăcrimaţi
Mircea Dorin Istrate
ÎNSFINŢEASCĂ-MI-I ŢĂRÂNA
Însfinţească-mi-i ţărâna pe aceia care mor
Pentru ţara lor şi neamul trăitor pe astă glie,
Plânşi să-mi fie în iubirea unei lacrime de dor
De urmaşii ce-n pomelnic, către Domnul tot mi-i suie.
Ei sunt file-ngloriate ce s-or face nemurire
Şi icoane miruite să-i avem de închinat,
Nălţătoarele modele şi izvor de apă vie
Ce cât ţine astă lume, să tot curgă nesecat.
Şi tot ei ne-or fi amnarul ce-o aprinde înc-odată
Iasca sufletului nostru ca să ardem strâmba lume,
Şi voinţa ce-ntări-va braţul slab să-l facă faptă
Şi să-ntoarcă brazdă nouă peste-o lume ce apune.
De-asta când ‘nălţăm o rugă la uitatele morminte
Şi aprindem pentru dânşii muc de sfântă lumânare,
Să le cerem iertăciune în smeritele cuvinte
Pentru viaţa dată vamă, pe cel câmp, numit onoare
***
Voi eroi ai ţării mele, flori pe-ntinsele hotare,
Semănat-aţi sfânta glie cu-al vost’ suflet împăcat,
Veşnicească-vă urmaşii într-un gând de înălţare
Să rămână al vost’ nume, peste timpuri neuitat
Mircea Dorin Istrate
EROII ŢĂRII MELE
Descoperit şi-n plecăciune mă rog la bunul Dumnezeu,
Vă ierte de-aţi făcut păcate şi dacă sufletul vi-i greu,
Pe voi, eroii ţării mele, ce-mi însfinţiţi străbuna glie.
Şi-n raiul ne-ncăput vă pună, să veşniciţi cât lumea fie.
Că voi sunteţi cei stâlpi de ţară ce-mi ţineţi neamul nemurit,
Izvorul nesecat de fapte, ce ne așează-n preaslăvit
Şi-apoi ne urcă-n fala lumii ca mândrii ne-nfricaţi eroi,
Când soarta ţării-n cumpănire, stă-n bunul Dumnezeu, şi-n noi.
Atunci, în clipa hotărâtă , curaju-i dragostea de ţară,
Ce vine din adânc de suflet să ardă totu-n foc şi pară,
Ne dă putere cea ţărână cu neamul nostru semănată,
Cu moşii şi strămoşii noştri, ce-s toţi aicea, laolaltă.
Sunteţi măriri şi-n neuitare , că voi mereu aţi stat cu ţara,
Simţitu-i-aţi adâncul vaiet, şi-n ruga blândă spusă seara
Mereu cerut-aţi la Măritul, vă dea putere de luptat,
Ca neamul ăsta prea jertfelnic, să nu mai aibă de-ndurat.
*
Pe calea vieţii curgătoare, v-am pus troiţe de-nchinat,
Icoane în altarul ţării şi candelă de lăcrimat,
Să veşniciţi în înălţare şi-n îngerescul vostru zbor,
Vă facem astăzi pomenire şi vă cinstim, cu-n sfânt onor,
Şi-o lacrimă cât bob de rouă vă las pe soclul ros de vânt,
Şi-un muc de sfântă lumânare la nerostitul ’nost cuvânt,
Că voi aţi fost de sorţi aleşii din ceia mulţi şi pătimiţi,
Să fiţi eroii ţării mele, urcaţi la ceruri şi-nsfinţiţi.
Mircea Dorin Istrate
ICOANE PE ALTARUL ȚĂRII
La altarul țării mele, cu smerenie mă-nchin
La icoanele ce neamul din vechime mi-l tot țin,
Ele-s ÎNCEPUTUL nostru, MOȘII mei scoborâtori
Din a ZEILOR SĂLAȘURI, cele dincolo de nori.
Ei venit-au să ne-nvețe TAINE VECHI, necunoscute,
Să fim ÎNCEPUT DE NEAMURI prin ținuturi neștiute,
Să ne ducem limba, portul, datinile pământești,
Și poveștile străbune pân’ la porțile cerești.
Să fim DREPȚI , în tot și-n toate și ca pasărea de LIBERI,
Iar în suflete și inimi să rămânem veșnic tineri,
Nemurească-ne COLUMNE pentru sfânta LIBERTATE,
Ca de-acol’ să-și ia putere neamul nostru, mai departe.
Un ZAMOLXES, BUREBISTA, DECEBALUS , jertfitori,
Nimănui venit să prade nu rămasu-i-au datori,
Să se știe peste veacuri, că VIAȚA VAMĂ DATĂ
E PUTEREA născătoare de VIRTUTE, nepătată.
Și că-n vremea de-nceputuri îmi stă GLORIA străbună,
Fală încă și mărire la istoria ce-adună
Nume, fapte de legendă și mărețe întâmplări,
Ce ne fie-n calea vieții, dăinuite îndreptări.
*
Mă închin, mai cu sfială, mai smerit, la cât se poate
La icoanele bătrâne din cea vreme de departe,
Când, prin munți, prin deal și șesuri, bunii mei în viețuire
Înădeau cărarea vieții și a neamului vecie.
Voi, DESCĂLECĂTORI de țară, cu BOURII în PECEȚI
Tineri domni cu stele-nfrunte și în piept cu șapte vieți,
Voi, SĂMÂNȚĂ de DOMNIE ce-ngânat-ați veacuri multe,
Voi sunteți icoana țării, mari exemple de virtute.
**
Vin la rind, ei, DOMNITORII, la cea viță românescă
Ca s-o poarte mai departe pe sub pronia cerească,
MIRCEA, ȘTEFAN și VITEAZUL, inimosul, domnul CUZA,
Ce din veac în veac într-una reaprisu-mi-au iar spuza
DEMNITĂȚII noastre care, ne-a ținut SPERANȚA vie
Că suntem români și liberi, rotitori pe astă glie.
Cinste lor și-nchinăciune pentru fila cea de carte
Ce mi-au scris-o cu norodul, să mi-o ducă mai departe.
***
Vă-ncinstesc a vostre fapte, tinerimea mea română,
Ce cu moțul nostru IANCU, pus-ați pumnul la furtună,
Răscolindu-mi din adâncuri ce-a dorință minunată
De UNIRE-N LIBERTATE, vrerea ALBEI – ÎMPĂRATĂ.
A fost clipa când cuprins-ați în rotundul de hotare
Limba toată rămânescă și a inimi visare,
Ca-n cuibarul veșnicie să fim una, strâns uniți
Și așa să trecem lumea, în istorii amintiți.
***
ÎNSFINȚITE, VII, ICOANE care-mi stați pe TÂMPLA ȚĂRII
Voi ne dați puteri, speranțe, pentru visul înălțării,
Să trezim clipita vieții, ce-i acum în amorțire
Și uniți la neam să-i facem, clipa ei, de DĂINUIRE.
Mircea Dorin Istrate
EU VĂ RIDIC ÎN SLAVĂ
De gândul meu s-ar face rostitor
De slavă pentru cel biruitor,
Cu tine brav ZAMOLXE aș începe
Să laud vremea ta, cea nepereche,
Că tu ai fost la neamul meu străbun
Un Moise înțelept, viteaz și bun,
Venit din ceruri încă să ne-nvețe
Și-n câte toate să ne de-a povețe,
Ca cele ce-a lăsat, din tată-n fiu
S-ajungă pân’ la mine, să le știu.
Apoi, pe dacii mei din locul ista
Ce i-a unit în slavă BUREBISTA,
Făcând din ei, în vremuri mai departe
Netemători viteji de cruda moarte,
Crezându-se a fi memuritori
Acolo-n ceruri, dincolo de nori.
Pe DECEBALUS, crucea ăstui neam
Ce-n fața Romei, marele dușman,
A stat cu oastea lui de nemuriți
Columne fie-n piatra ei ciopliți,
Însemn veșnicitor de bărbăție,
Să știe veacuri toate ce-o să vie,
Că viața ce o dai pentru-a ta țară,
Mereu va ține neamul, să nu piară.
Îmi vin apoi, din margine de gând,
Aceea domni, ce vremuri depănând
Au fost sâmânță veche, domnitoare,
La țări cu-aceeași limbă vorbitoare,
Un GLAD, un GELU și-un MENUMORUT
Din stârpea noastră veche, de-nceput.
Pe MIRCEA, domnul nostru cela mare
Icoană mi l-aș pune pe altare,
Să știe toți, cum dragostea de țară
Se face zid măreț și foc și pară,
Ca-n brațul celui slab puteri să pună
Din viața dată țării, pentru humă.
La domnul ȘTEFAN nu-mi ajung cuvinte
Să-l mărețesc în vorbe mari, fierbinte,
Troiță să mi-l fac de priveghere
La colțuri de hotar, fruntar de vreme,
Și-n sfinte mănăstiri, catapeteasmă,
Iar oastea lui, toți floare cu mireasmă.
În stema țării, MARELE MIHAI
L-aș pună astră pentru mii de ani,
Ne fie îndreptar de vrednicie
Cum domnul, țării trebuie să-i fie
Icoană făcătoare de minuni,
Când vrea să-i facă ani mari și buni,
Iară unirea-n cuget și-n simțiri,
Un leac mântuitor, pentru jertfiri.
Pe IANCU, Avrămuțul nostru drag
L-aș pune-al casei însfințitul prag,
Pe domnul CUZA, talerul dreptății
Și-al zilei încă zori ai dimineții,
Iară pe ALBA noastră preamărită,
SPERANȚA cea de veacuri, împlinită!
Pe voi, pe toți, din veacuri pân-acum,
ÎNLĂCRIMATE CRUCI pe-al țării drum,
Că n-avem azi deplină bucurie
Că frați ai noștri încă-s în robie
Pe alte hărți, pe-aicea prin prejur,
Sub jug străin, prea aspru și prea dur.
*
De cât răbdat-am Doamne, ca pe cruce
Îl lasă pe românul meu s-apuce
Deplina bucurie a-ntregirii
Sub soarele nădejdi și-a iubirii,
Că mult prea mult de-acum a pătimit
Să-și vadă visul ăsta, împlinit.
Mircea Dorin Istrate
ÎNDEMNUL LUI DECEBAL
-Aveţi curaj nebun să vă-nfruntaţi azi soarta
Şi-n lupată dreaptă să vă-ntreceţi moartea?
Ori laşi pe veci rămâneţi în cronici de istorii
Ca pieritori ai urmei la secoli de istorii.
Eu Decebalul vostru vă chem azi îndesate
S-aveţi cununi de laur, ori clipe numărate.
Aşa grăit-a dacul în faţă la cetate
Când oastea sa puţină, setoasă de dreptate
Vedea puhoiul cela al armiei romane
Cuceritorii lumii de aur şi coroane.
Şi-mbărbătată astfel oştirea sa măruntă
Ca leii din strânsoare sloboastă-i către luptă,
Minuni de vitejie făcut-au înmiit
În cel puhoi de fală, ce greu i-a biruit.
Nici unul preţ nu pus-a pe viaţa-i trecătoare
Ştiind că soarta ţări-i la margini de strămtoare
Iar vremii ce-o să vină lăsa-vor nemuririi
Exemplu de voinţă, izvor al nepieirii.
***
Din ceea vâlvătaie, mistuitoare faclă
Rămasă-i o scânteie, comoară pusă-n raclă,
Cu ea veni-va vremea s-aprindem iară spuza
Altarului măririi în cuib, la Zegetuza.
Şi-atuncea Decebalul, odihna o să-şi cate
Ştiind că soarta-i crudă, făcutu-i-a dreptate.
*
Vă-ntoarceţi vremi ucise pe treptele uitării,
Turnaţi în viaţa noastră virtuţi şi-n faţa ţării
Spălaţi ruşinea care, slinoasă, lipicioasă,
Cuprins-a bărbăţia în vârful ei de coasă.
Că prea e amorţită cea naţie română
Iar gândul nemurii îmi stă de-acum s-apună,
Prea v-a topit cu sine trădarea de arginţi
De-aţi întinat coroana menită pentru sfinţi.
Scurmaţi, că nu-i târzie, în vatră stinsa spuza
Şi focu-l reaprindeţi din mit, la Zegetuza.
Mircea Dorin Istrate
O VORBĂ ’ MBĂRBĂTARE
-Spre voi oşteni ai ţării se nalţă al meu gând,
De azi veţi fi ca leii, ca zimbrii spumegând
Şi ne-nfricaţi de coasă, vom birui-mpreună
Şi-acasă ne-om întoarce scăpând a noastră turmă.
Nu puneţi viaţa voastră ’naintea vieţii ţării
Că nu-i de trebuinţă în clipa disperării,
Noi astăzi după luptă vom fi învingători,
Că din cea străvechime, suntem nemuritori.
Iar ceia ce-or rămâne la urmă în ţărână
Ingloriaţi în fapte, întorşi la vatra mumă,
Pomelnice i-om pune-n altare de iubire,
Şi-a neamului vecie i-o trece-n nemurire.
*
Aşa îmbărbătat-a oştirea-i dăruită
Să n-aibă frica morţii în clipa sorocită
Cu oştile vrăjmaşe, venite pofticioase
Să prade, să se-nfrupte din bunătăţi mănoase.
Apoi, cu frâu-n mână şi sabia-i iuţită,
În fruntea tuturora, spre oastea nepoftită,
ȘTEFAN îmi taie brazde adânci, ca-n nemurire
Cu-ai săi viteji de-o seamă, să-mi treacă în vecie.
***
O vorbă-mbărbătare în vremea cumpănită
Eroi în cele clipe îmi naşte miruită,
Când ea venită-i toată din dragoste de ţară,
Nici moartea nu-i opreşte, pe-acei ce-i înfioară.
Mircea Dorin Istrate
NECUNOSCUTULUI EROU
Tuturor celor care s-au jertfit în cele două
Războaie Mondiale pentru neam şi ţară.
În ţintirim cu albă cruce
Îşi doarme-n veci, somnul cel dulce
Viteaz oştean, plugar de-o viaţă,
Plecat în sfântă dimineaţă
Să-şi apere pământ şi-avutul
Ştiind că ţării, el îi scutul.
Şi-a sărutat pruncii de-o şchioapă
Neştiutor de ce-1 aşteaptă,
Şi-a mângâiat nevasta-n tindă
Ştiind că doru-o să-1 cuprindă,
A zis în gând un ,Tatăl Nostru
Şi a plecat să-şi facă rostul.
Cu suflet greu de supărare
Ea 1-a privit cum piere-n zare,
Simţind cum inima-i se frânge
Şi lacrimi n-are a mai plânge.
Avut-a parte de cu toate,
De veri fierbinţi, de ger şi moarte,
A străbătut o-ntreagă lume
Şi locuri cu străine nume,
L-a mistuit dorul de casă,
De vita lui, de iarba grasă,
Iar seara când să-nchidă ochii
Mi se vedea în şura popii
Cu-a lui de-o samă la-nvârtită,
La nunţi cu vinuri de ispită,
La clacă-n seri de blândă toamnă,
La crâşmă-n sat, la vreo pomană.
Şi-o mai vedea pe-a lui frumoasă,
Copiii roată după masă,
Cum le punea fiertură-n oală,
Cum lacrimile-i curg în poală,
Cum se ruga la Născătoare
Să-i scape omul din bătaie,
Cum da duminici de pomană,
Cum săruta Sfânta icoană.
Ăi mici tot întrebau de sine,
Pe unde îi, de-i merge bine,
Simţea că o sfârşeşte jalea
Şi se topea ca lumânarea,
Că pruncii săi ce dorm pe vatră
N-or mai avea nicicând un tată.
Aşa gândea şi-n ziua-n care
Un glonţ, venit din larga zare
La frânt în două ca pe-un pai
În luminată zi de mai.
Ştiind c-atât i-a fost norocul
Şi-acolo i-a venit sorocul,
Simţind cum moartea-i intră-n carne
A zis în gând un : Iartă-i Doamne !
Săpatu-i-au acol’ mormântul,
Lui, care-a fost braţul şi scutul
Acestei ţări mereu robită,
Prea mult de vremuri urgisită.
Ca el atâţia mii căzură,
Stau risipiţi peste măsură
În ţări cu cimitire reci
Unde îşi dorm somnul de veci.
*
Ar fi avut dulce dorinţă,
La cap să aibă o troiţă
În care arde-o lumânare
În sfântă zi de sărbătoare.
Mormântu-i fie cu crăiţă
Şi în miros de romaniţă
Să-şi doarmă somnul în credinţă.
Un popă spună-i vorbă dulce
Şi facă-i dreaptă, Sfânta Cruce,
Şi nu i-ar fi cu supărare,
Dacă la mare sărbătoare,
Aşa cum dat ne este rostul
S-audă-ncet, un Tatăl Nostru
Şi-n limba lui.
Mircea Dorin Istrate
HRISOVUL LUI ŞTEFAN
Logofete! ai poruncă de la Ştefan, domnul mare,
Ca să scrii hrisov de suflet pentru vremea ce-o să vină,
Şi mi-l pune-n multe locuri ca să ştie orişicare
Ce-ntăreşte ţara, neamul, măreţindu-se pe sine.
Slovă fă, cu scris de aur, cum îs ramele la sfinţi
Ca să ştie peste veacuri cela care îmi citeşte,
Că din toate prima este DRAGOSTEA PENTRU PĂRINŢI
Ce s-o dai atâta vreme până unul mai trăieşte.
Alta-i DRAGOSTEA DE ŢARĂ şi de huma ei străbună
Ce ne dă din ea putere ca să trecem de nevoi,
Să îi facem tare stâncă pe acei care s-adună
Să îşi apere moşia, chiar de-o fac cu pumnii goi.
Mai apoi, îmi spune dară că ce-a DRAGOSTE DE NEAM
E aceea ce uneşte românimea laolaltă,
Ea îmi ţine viu trecutul, măreţindu-l an de an
Să nu uite-n veci urmaşii calea noastră, înstelată.
Toate astea scrie dară logofete, să se ştie
Că aşa ne-am dus ursita până-n clipa cea din urmă,
Şi c-aici ar vrea urmaşii să trăiască-n veşnicie
Într-u dragoste de ţară, de cel neam şi-a noastră mumă.
Mircea Dorin Istrate
PREVESTIRE
De cătăm a noaste urme pe cărările bătrâne
Ele duc în cele timpuri ce pierdute-s în uitare,
Din strămoș în moș tot urcă, și-ncă loc îmi mai rămâne
Până unde ne începe, șerpuita cea cărare.
Tors-am timp pe-un fus de aur îngânându-l în milenii
Tot pe-aici în priveghere, înnoiți în astă humă,
Frați am fost cu toți de-o seamă, fericiții, dar și-n bejenii
Când lărgitu-ne-am hotarul, cu a noastră sfântă urmă.
Și cât fost-au împrejururi în lungime și lățime
Numai noi eram stăpânii până-n margine de zare,
De-asta când de-aici roit-am, în cel bob de istețime
Dus-am limba și-obiceiuri din a noastre vechi hotare.
Și pe unde, în milenii, am ajuns cătând sălașuri
Pusu-ne-am pridvor de țară în acel descălecat,
Iară când veniră alții peste noi, peste imașuri,
S-au deprins cu limba noastră și cu portul de purtat,
Și cu datinile noastre și cu zeii din ceresc,
Cu poveștile ce încă ne-au rămas de la strămoși,
Cu însemnele știute din vechimi ce tăinuiesc
Marile învățăminte, cunoscute doar de moși.
*
Astăzi, răsfirați prin lume, unde viața vă tot mână,
De-auziți cumva vre-o vorbă ce-o-nțelegeți, mai aparte,
Vre-o poveste, ori vre-o doină, ori vre-o datină bătrână
Să îmi știți că cei de-acolo, ne sunt neamuri, de departe.
Suntem viță de-nceputuri, pus-aicea, nemurită,
Osândiți să ducem lumea până unde ea se gată,
Iar de-acol’, să fim sămânță pentru alta, renoită,
Mult mai bună ca aceasta, mai smerită, mai curată.
Nu vă pierdeți în nimicuri și în dulcile păcate,
Că voi sunteți vița lumii ce nu moare niciodat,
Vredniciți-vă cu toții și-nălțati-vă prin fapte,
Că în voi e veșnicia timpului, neterminat.
Mircea Dorin Istrate
MĂRITE BASARABE
Te scoală Basarabe din somnu-ţi liniştit
Ce-l dormi în priveghere la sfântă mănăstire,
Să ştie-ntreaga lume că-n toate eşti slăvit
Şi-a tale fapte încă-s, însemn de nemurire.
Coroana-ţi aurită ce-o porţi pe cap albit
Adună-n ea mărire şi cinste lăudată,
Mi-o poartă-n mare fală, că tu preafericit
Ai fost să-ţi ştii moşia râvnită, apărată.
Ne cheamă dar mărite în faţă la altare
Şi pune-ne pe toţii credinţă să-ţi jurăm,
Cum că al ţării bine l-om vrea, şi că-n onoare
De încă ni s-o cere, chiar viaţa ort o dăm.
Înhamă-ne la muncă pe toţi, cu mic cu mare
Să ştim ce e dulceaţa la codrul cel de pâine,
Stârpeşte-n noi minciuna şi dă la fiecare
Poruncă să-mi trăiască în fapte mari, de mâine.
Mai taie din aceia ce fără de ruşine
Vândutu-ne-au averea hulpavilor străini,
De sfânta ta dreptate să aibe orşicine
Cinstită parte încă, de-s iude ori creştini.
În braţul slab ne pune putere înzecită
Şi ne-nfioară simţul cu dragostea de ţară,
Că doar atunci ea mare-i, când ştie că-i unită
Cu ce-i ce-s înlăuntru, cu cei care-s pe-afară.
***
Când iară pleci din lume ne lasă doamne sfinte
Curajul tău în vine şi-n inimă onoare,
Că de-om gândi la tine, mereu să ţinem minte
Că început-ai şirul de domni români, sub soare.
Mircea Dorin Istrate
În huma ce-o călcați voi zi de zi
Sunt file de istorii veșnic vii,
Cu toți ai mei ce-au fost în ăst lumesc
Și-acuma-s veșniciți, în cel ceresc
