Poezii pentru sâmbăta seara

5.Iunie ,,Ziua Învățătorului” ÎNVĂŢĂTOAREA A semănat destine mereu pe-a vieţii cale Şi pus-a înainte trăirea dumisale Copiii să înveţe din cărţi să buchisească, Să scadă, să adune, să-mpartă şi...
Viena
Mircea Dorin Istrate

Mircea Dorin Istrate

5.Iunie ,,Ziua Învățătorului”

ÎNVĂŢĂTOAREA

A semănat destine mereu pe-a vieţii cale
Şi pus-a înainte trăirea dumisale
Copiii să înveţe din cărţi să buchisească,
Să scadă, să adune, să-mpartă şi să-mi crească
Averea cea de aur primită spre păstrare,
Din ea să se hrănescă pe-avieţii lor cărare.

A dat fără să ceară la nimeni vreo răsplată,
S-a bucurat când roada a fost mărită faptă
Simţind că o petală din lauri-nălţării,
Sunt pentru ea buchete, primite pe-a-nserări
Cărare, ce ca mâine se termină de-acuma,
Că prea îi simte-n spate răcorile şi bruma.

Şi-a împlinit menirea cuprinsă-n cel destin,
A fost şi multă miere dar şi amar pelin,
Şi bucurii să-i treacă necazurile toate,
Şi întristări, speranţe, regrete, mestecate,
De toate, ca să ştie cel gust la fiecare,
Din el la toţi să-mpartă hrănindu-i în visare.

Acum, îmi stă de-oparte , în colţul ei de lume,
Mai are-o tresărire când cineva îi spune
Aşa mai cu sfială, mai dulce, mai cuminte
Un ‚’’ Sărut mâna doamnă’’, de-aducere aminte
Ca semn că nu uitat-a pe-a lui învăţătoare
În anii scurşi ca clipe , pe-a timpului cărare.

Pe lume nu-s cuvinte să-i mulţumiţi vreodată
De ce va pus în inimi atunci, ca viaţa toată
Voi să-i purtaţi comoara din suflet dăruită,
Curată nestemată , în aur poleită.
Iar de-o vedeţi vreodată trecând prin cea mulţime
Smeriţi să-i faceţi vorbă , cu un cuvânt de bine.

Mircea Dorin Istrate

SĂRUTA-VOI MÂNA CARE
Doamnei mele învățătoare

Într-un târziu, spre doamna-nvăţătoare
Mă-ntorc cu drag din marginea uitării,
Şi-n cupa vieţii sale-i pun o floare
Să-i îndulcească anii înserării.

Iar în cuvinte mute, miruite
De gând curat ascuns în lăcrimare,
Mă voi ruga la Tine, Preamărite,
Să-i ocroteşti cea cale în iertare.

Şi zilele să-i faci o bucurie
Că s-a-mpărţit în noi, în fiecare,
Să învăţăm a socoti şi-a scrie,
Să descifrăm a slovelor cărare.

Ce ea ne-a dat , nu are preţuire,
Şi nici măsură-n aur şi carate,
E scânteierea cea de vieţuire
Ce fără ea trăirea nu se poate.

***
De-o vezi cumva pierdută în mulţime
Opreşte-o, şi sărută-i mâna care,
Pe tine, ne-nceputu-n isteţime
Mi te-a pornit pe-a vieţii grea cărare.

Mircea Dorin Istrate

DASCĂLUL DE ȚARĂ

Brumărit de anii care, tot mai greu îi duce-n spate,
Întomnat pe firul vieții ce deloc n-a fost ușoară,
Tot mai rar îl văd de-acuma, doar așa, pe apucate,
Pe acel ce-n vreme fost-a, bunul, dascălul de țară.

De la el, din al său suflet, am luat învățătură
Și prin grija dumisale ne-a-nvățat să ne purtăm,
Să ne facem rost în viața, cum părinții noștri vrură,
Să fim oameni între oameni și cu fruntea sus să stăm.

El ne-a dat, din a sa viață, clipe lungi de bucurie
Ca pe drumul vieții noastre niciodat’ să nu-l uităm
Și-a lui dulce amintire, ne rămână veșnic vie
Când în mintea noastră încă, l-al său nume, ne-nchinăm.
*
Auzit-am vestea tristă, cum că dascălul de țară
S-a mutat din astă lume în sălașul din ceresc
Și de-acum, gândind la dânsul, Doamne rău o să ne pară
C-a plecat, bătrânul dascăl din iubitul lui lumesc,

Sus în ceruri, se va face, stea de-acum pâlpâietoare
Licărind în nopți cu lună pe cea boltă înstelată,
Noi vom ști că a lui suflet e în noi, în fiecare,
Că ne-a dat, mai pe de-asupra, viața lui, avere toată.

Noi te-am strîns bătrîne dascăl, într-o boabă lăcrimată
Să te știm cu noi alături c-o povață, cu-n îndemn,
Cum erai te-om ține-n suflet încă viața noastră toată
Că tu-ai fost din Crucea Sfântă, așchie din al Său lemn.

Mircea Dorin Istrtae

DOMNULUI PROFESOR
Neuitaților profesori

Dascăl vechi cu rădăcina în moşia veşnicită,
Truditor la talpa ţării, cu durere-i zilnicită,
A văzut moartea-n tranşee, muşcătura ei de plumb,
Umilinţa unui lagăr şi-adevărul cela strâmb.

De aici venit-au toate când cu vorba lăcrimată
Ne spunea că ţara-i omul şi ţărâna sărutată
De acela ce-şi dă viaţa pentru sfânta libertate
Nu în vorbe ci în fapte, ca să-nvingă cea dreptate.

Astăzi, bob de veşnicie în umbrosul cimitir
Este-al nostru dascăl vrednic, lung pomenic dintr-un şir
Ce-au trecut cu bărbăţie tot bătătorind cărarea
La urmaşi s-o laşe dară cunoscută, urcătoare.

***
Preaiubite domn profesor, toţi v-aducem mulţunire
C-al nost suflet feciorelnic l-aţi purtat prin vremi bătrâne,
Ca să ştim că doar iubirea de moşie întăreşte
Braţul celui slab ce neamul, cu-a lui viaţă îl păzeşte.

Domn profesor, cât mai suntem vă purtăm în al nost’ gând
Cum mereu trăit-aţi viaţa, caldă flacără arzând,
Iar de-a fost cumva vreodată să vă facem supărare,
Azi iertaţi să fim cu toţii, vă cinstim c-o închinare.

Mircea d.Istrate

SFINȚI DE MIERE

Vouă dascăli, sfinți de miere, n-am cuvinte preasmerite
Să vă-nalț cu sfiiciune lăcrimate mulțumiri,
Pentru cât din al vost’ suflet, ne-ați tot dat, învățăminte
Să ne facem rost în lume și cărări de fericiri.

Voi, pe lungul drum al vieții sunteți candele aprinse
Ce deschis-ați ochii noștri când am fost neștiutori,
Să-nțeleagă mersul lumii și în minți ce-s necuprinse
Să ne puneți pentru viață tăinuitele comori.

Fără voi, această lume ar fi tot ca la-nceputuri
Că n-ar fi cine să ducă mai departe omenetul,
Să-i înalțe a sa frunte către cer, din negre luturi,
Să-i arate viitorul și trecutul și prezentul.

De aceea al vost suflet, l-împărțiți în fiecare
Să își facă drumul vieții netezit și urcător,
Iar cu ce le dați acuma, boabe de mărgăritare,
Ei să-și semene cărarea, facă-și timpul ’nălțător.

Mai apoi, când vă veți duceți, că așa e legea firi,
Prin câmpiile celeste mulțumiți și împăcați,
Veți rămâne pomenire în icoana amintiri
Nemurindu-vă cel nume, sfinți de miere, lăudați.
*
De n-am spus, precum se cade, în puținele-mi cuvinte
Vorbe binemeritate pentru arsul vost’ divin,
Mă iertați, voi iertătorii, cum făcut-ați mai ’nainte,
Că-ndrăznesc în fața vostră, preasmerit să mă înclin.

DASCĂLI ÎNVECHIŢI ÎN TIMPURI

Voi ce sunteţi plămădeală de frumos şi bunătate,
Voi lăsaţi ades în grija zilnicitelor nevoi,
Voi ne daţi din al vost’ suflet taine strânse într-o carte
Ca pe ramul tânăr facă, roadă bună cel altoi.

***

Voi tociţi de-amar sub vremuri, tot minţiţi de marii zilei,
Voi jertfelnici fără nume, nembuibaţi pe-al vieţii drum,
Purtători de demnitate şi blazon de veşnicie,
Voi bogaţii fără- avere, începutu-ne-aţi cel drum.

***

Voi lumini ce daţi la alţii din a voastră-nţelepciune,
Cioplitori în inimi crude şi în suflete curate,
Învăţatu-ne-aţi să facem peste vreme lucruri bune
Ca în urmă să rămână lăudate-a noastre fapte.

***

Peste voi şi-al vost’ renume cernem astăzi mulţumire
Pentru toate cât făcut-aţi s-aveţi sufletu-mpăcat,
Vrem să ştiţi c-al vostru nume se va face nemurire
Când în gând de pomenire, vă-ncinstim cu-n lăudat.

***
Din înaltul fără margini, în a nopţii feerie
Când veţi fi un roi de stele sclipitoare şi cuminţi,
De privim la bolta rece spunem lumii să se ştie,
Că aţi fost şi voi odată, muritori cu gust de sfinţi

DASCĂLILOR NOŞTRI

Voi ce-aveţi în grai dulceaţa rostuitelor cuvinte
Ce le puneţi ca plămadă într-un suflet de copil,
Din al vostru gând, seminţe azi le faceţi pentru minte
Să rodească înmiite, pentru vremuri care vin.

***

Ca o flacără vă ardeţi ca să puneţi în fiinţă
Şi-n a tainiţelor inimi sfinte boabe de lumină,
Iar fântâna vieţii voastre apă vie însfinţită
Următorilor le deie, că sunt cruzi şi fără vină.

***

La puţini statui va face viaţa asta hăituită
Ce-n nevoi şi suferinţă vă va arde ca pe-o iască,
Voi, crescuţi în demnitate într-o lume prea grăbită,
Sunteţi oastea cea modestă, osândită să trăiască.

***

Eu v-aseamăn, de-mi daţi voie, cu o candelă aprinsă
Care arde tremurată sus pe tâmple de altare,
Să-nsfinţească darul vieţii şi-ntr-o lacrimă prelinsă
Să adune bucuria, că pe mulţi făcut-aţi oameni.

***

Când plecaţi din astă lume înspre cerurile nalte
Să vă faceţi roi de stele, împăcaţi şi fericiţi,
Toţi veţi fi trecuţi de-a pururi în a vieţii lungă carte
Şi-n a noastre inimi unde, veţi rămâne veşniciţi.

NEMURIŢII NOŞTRI DASCĂLI
Fără ei am fi nimic

Îndulciţi de-o amintire care vine de departe
Am întors a vremii file unde-o vreme-am încăput,
Ajungând în Mica Romă, cea cu dascăli plini de carte
Ce ne-au dat din a lor ştiinţă darul vieţii de-nceput.

***

Din comoara lor de taină am primit înţelepciune
Să ne fie calea noastră luminată, urcătoare
Şi îndemnul ca la viaţă să-i plătim cu fapte bune
Chiar de ea e mincinoasă, şi-i o lungă încercare.

***

Cu-acest dar ne-am dus în lume ca să strângem nu avere,
Nu palate, nu putere, nu purcoaie mari de bani,
Ci un pumn de mulţumire şi respectul ce nu piere,
De la toţi acei pe care luminatu-i-am în ani.

***

Vouă dascăli ce o vreme ne-aţi fost sprijin şi părinţi,
Astăzi pulbere de stele prin lactee căi albastre,
Al nost’ suflet plecăciune vă aduce şi ca sfinţi
Nemuriţi vă ţinem minte până fi-vom şi noi astre.

Mircea Dorin Istrate

Viena
Categorii
Poezie
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole