POEZII PENTRU SÂMBĂTA SEARA de Mircea Dorin Istrate – dedicate lui Ioan Bândilă

ȘI-ATUNCI ERA…… Te văd cu ochii minții mele trecând pe-aleea cu castani, Călcând pe frunze-ngălbenite, cum faci de-acum de-atâțea ani, Iar gândul tău și-a tale simțuri, în bobi de...
Viena

Mircea Dorin Istrate

ȘI-ATUNCI ERA……

Te văd cu ochii minții mele trecând pe-aleea cu castani,
Călcând pe frunze-ngălbenite, cum faci de-acum de-atâțea ani,
Iar gândul tău și-a tale simțuri, în bobi de lacrimi se-nfior,
Gândind la timpu-n care-odată, erai smeritul unui dor.

Și-atunci era o toamnă blândă, cu mierea veștedei culori,
Cu văi și crânguri întristate de moartea efemerei flori,
Cu-a tale simțuri tăinuite de lumea toată di-mprejur,
De blândul soare doritoare, ca vrejul rugului de mur.

Și-atunci era o toamnă blândă, cu-amiezi călduțe, zâmbitoare,
Cu picuri de tristeși pe suflet, că vara s-a topit în zare
Și cu suspine-năbușite, că de acuma câmpuri toate
În nopțile prea mult lungite, vor fi spre ziuă, îmbrumate.

Și-atunci era o toamnă tristă, ca întristata despărțire,
Și-atunci era o toamnă lungă, mult doritoare de iubire,
Și-atunci era ființa-ntreagă jelind în taină-ngândurată
Și cu a sufletului geană, în picuri mari, înlăcrimată.
***
Iubirea mea, în toamna vieții, o altă toamnă care vine
Mă înfioară ca odată, când gându-mi zboară către tine,
În alte timpuri ce în urmă au fost un rai împărătesc,
Când ale noastre simțuri toate, erau trăiri din nelumesc.

Pe unde-i fi în larga lume, eu mi te văd în prag de toamnă
O frunză galben-aurie străluminând ca o icoană,
Ce-n vânt de amintiri purtată pe-a vieții mele cărăruie,
Te-oprești să mi te-mbete-o clipă, parfum de mere și gutuie.

Și-aminte să-ți aduci atuncea de raiul cel cu toamne dulci
Când via ruginea grăbită sub patrafirul unor nuci,
Iar noi, cu suflete curate, îmbrățișați și-n sărutări
Gustam divinul efemeric,’nălțând clipita, în visări.
Mircea Dorin Istrate

TOAMNĂ TRISTĂ, CU COCORI

Pe cărările din ceruri, trec spre dincolo de zare
Stoluri lungi, fâlfâietoare, de cocori de-acum iuțiți,
Ei îmi știu că vine-n urmă toamna, aducând răcoare,
Ploi mărunte, frig și ceață și de-aceea mi-s grăbiți.

Se vor duce-n alte locuri ce-s de-acuma însorite
Să se-nfrupte din dulceața altor plaiuri de departe,
Nouă înc-o să ne lase zile triste, silnicite,
Dintr-o iarnă zgribulită, ce-i pe-aicea, pe aproape.

Și, de fiecare dată, când se duc spre zări, departe,
Pe sub aripi iau cu dânși înc-un an din a mea viață,
Să mi-l scadă din sortitul scris de-acuma-n sfânta carte,
Dintr-o lungă-nșiruire ca mărgelele pe ață.

Și mai duc cu ele încă, vii speranțe și visare
Că atunci când s-or întoarce, mult mai bine ne-or găsi,
Cum aș vrea să fiu în toamne, cît de mică zburătoare
Ce să pot pleca o vreme, unde-i cald, în orice zi.

Să revin în primăvară, în grădina mea lumească,
Când vor fi câmpii în floare și pământul dezmorțit,
Când în suflet s-o aprinde clipa ce-a dumnezeiască
Ce ne face buni, smerelnici și pe semeni să-i iubim.

Dar nu pot, că dat ne este să le știm pe fiecare,
Cald, răceală, ploi mărunte, cețuri sure, vânt, ninsori
Dezmorțiri de primăvară, ghiocei și lăcrămioare,
Ochiul încântat de-o floare, toamnă tristă, cu cocori .

TÂRGUIALĂ

A trecut aseară vântul ca o tristă adiere
Și-a bătut în geam, grăbitul, să îmi spună că e toamnă
Și că iarăși vine dânsa ca o darnică cucoană
Să ne de-a, cum mai făcut-a, nuci și prune, mere, pere.

Mărunțișuri! eu aș zice, pentru câte am pierdut,
Pentru vara însorită, pentru recile izvoare,
Pentru rug cu mură coapta și frăguțele-n cărare,
Pentru nopțile-nstelate ce tu tine le-am avrut.

Ea ce-mi dă? distinsa toamnă, ce-i atât de lăudată,
Plânsul norilor în streșini, vreme rece, zgribulită,
Cețuri sure peste vale, ziuă scurtă și grăbită,
Șiruri de cocori ce pleacă, Coasta toată îmbrumată?

Doar atât? și într-amiază, uneori, un pic de soare,
Vânturi șuierând prin poduri, jeluind, fără oprire,
Pentru astea să schimb vara ce te-mbie la trăire
Și să dau ziua-nsorită pentru ploaie și răcoare?

Du-te vântule și spune-i de-o putea să ne-oclească,
Sau să vină doar la anu, dar și-atunci să stea puțin,
De așa o vrea să facă, eu în fața ei mă-nclin
Și din suflet îi voi spune: vreme lungă, să-mi trăiască!

ÎNDEMN DE TOAMNĂ

Toamno! Geaba-mi coci tu via și-ncă prunele-mbrumate
Și din Cornul Abundenței îmi oferi de-acum de toate,
Dacă-mi dezvelești veșmântul codrului întunecat,
Dacă-n zbor cocorii încă de pe-aicea mi-au plecat,
Dacă slobod îmi lași vântul să îmi bată cum o vrea,
Dacă ploile mărunte îmi fac ziua tristă, grea,
Dacă soarele mângâie doar un pic, pe la amiază,
Dacă îmi lungești ce-a noapte și mă ții cu minte trează,
Dacă-n vălătuci de ceață valea mi-o ascunzi în zori
Și în cuiburi îmbrumate pui scânteie de ninsori.

Crezi că pentr-un sac de mere și o poală de gutui
Și de crama tu mi-o umplii pentru vrerea nu știu cui,
Eu și încă mulți ca mine, te-om ierta că ne-ai furat
Vara noastră lenevoasă, într-o joie, pe-nserat?
Ce ne-ai dat la schimb, răcoare și cât ducem, zgribulit,
Iar plimbatul meu pe-alee tu făcutu-l-ai grăbit,
Și la fel ca-n altă toamnă tu-mi aduci mereu aminte
Că trecut-a ceva vreme, iar de am un dram de minte
Să-nțeleg, că pân’ la gata, nu-i mai chiar așa de mult
Și-ar fi bine, spui tu toamno și de tine să ascult.

Bine! numai vezi tu toamno, că de ce-o veni, n-am treabă,
Tu de ce-i pe lume-acuma te socoate și mă-ntreabă,
Lasă-mi cerul ostenească să îmi țină rânduială
La câți încă-i urcă-n slavă, la câți face-le-o pomană.
Tu, mă amărăști acuma și-mi faci sufletu-ntristat,
De-asta am să-mi iau diseară doi băndași și pe cântat
Ne vom pune pân’ la ziuă, vază toți că mai trăim,
Că petrecerea ne place și că viața o iubim.
Mâine, ce va fi să fie, cum o vrea din cer, Măritul,
Norocoși de înc-o ziuă, întristați de-o fi sfârșitul,
Pân-atuncea sus paharul ! haideți dar, ne veselim,
Că aici și-acuma încă, viața asta, o trăim.

ȘIREATA TOAMNĂ

Pe prag, ne pus-a toamna la toți, însemnul ei,
O frunză-ngălbenită, ca lumea să îmi știe,
Că a venit de-acuma chemată de acei
Ce-și tot doreau o clipă de vis și nostalgie.

Și a adus cu sine, cât trebuie culoare
Să-mi arămească codrul, bătrânii nucii din vie,
Să-mi scuture frunzișuri în zile cu răcoare,
Cocorii să mi-i pună pe drum, de pribegie.

Pe câmp, prin lunci, pe șesuri, ea ars-a tot ce-i floare
Rămână crizantema doar preferata ei,
Gutuia ce din soare și-a adunat culoare
Și pruna vineție și mere câte vrei.

Coșerul mi-l umplut-a șireata, și fie-nalt fânarul,
Iar mustul scurs în teascuri din viile-aromate,
Îl va preface-n vinul ce-mi va umplea paharul
În iarna care vine cu nopțile-nghețate.
*
Acum, la balul dânsei, ne-nvită cu plăcere
Onoare să îi facem, prezenți cu toți să fim,
De-avceea-n glas și-n vorbă e numai dulce miere
Ca încă anul ăsta să-i spunem c-o iubim.

Ce-o fi apoi pe urmă în timpul care vine
Va mai vedea cucoana, că tare e șireată,
Va născoci la anul ceva să-i pice bine,
Ca iară pe aicea mai vină înc-odată.

LA BALUL TOAMNEI

Ți-oi picura pe suflet stropi de toamnă
Preamirosind a smirnă și-a gutuie,
Iar de pe lac, mătasea ce-a verzuie
Ți-o da-o ca să-ți faci, voal de doamnă.

Ca să dansăm cadril ca-n vremuri bune
Îți fac condori din frunze de castani,
Și-n loc de salbă aurită-n bani
Ți-oi înșira mărgele din alune.

În păr ți-oi pune fir de cimbrișor
Și-un buchețel îți fac din colilie,
Iar dalii mari ți-oi coase pe-a ta ie
Să poarte-n ele veșnic al meu dor.

Pe greieraș l-om pune să ne cânte
Alături de bondari ce-or fi în cor,
Romanțe îndulcite cu fior
Ce-a noastre inimi încă să le-ncânte.

Pocale-om închina cu mustul dulce
Și vom mânca plăcinte cu dovleac
Și mere coapte fie-ne pe plac,
Ca-n crucea nopții somn să nu ne-apuce.

La balul toamnei vină cine-o vrea
Și încă cine poate dănțuiască,
Clipita vieții să și-o-nveselească,
Că nu se știe cât va mai putea.

A CĂZUT O FRUNZĂ

A căzut o frunză, vara-i pe sfrșite,
Din afundul zării mi se fac simțite
Semnele că toamna dă de-acum târcoale,
Dezvelind gutuia, de pe ramuri goale.

A căzut o frunză, vara mi se gată,
Știu că doar la anul va veni-ncodată,
Fi-va-n vremi aicea veșnic în rotire,
Noi, cei muritorii, stinsă amintire.

A căzut o frunză, vara e pe ducă,
Se-ofilește fața verdelui din luncă,
Fagurii de miere îmi sunt iarăși grei,
Iar bostani-n garduri, iară-s rotofei.

A căzut o frunză veștedă-n cărare,
Vântul mi-o dezmiardă facă-i alinare
Pe covorul ierbii, mâine-nrourate,
Unde ea cu alte, fi-vor privegheate.

A căzut o frunză, clipă lăcrimată
Pentru vara asta ce va fi uitată,
Ca și ea pe-a toamnei strâmtelor alei,
Din ce-l pom al vieții, pică anii mei.
*
Ăsta-i rostul lumii, veșnică-noire,
Fără moarte nu e, viață în rotire,
Când îmi pic-o frunză vara- pe sfârșite,
Alte-n rând așteaptă, vieți fie-mi pornite.

BATĂ-TE NEVOILE

Motto: ,,Toamna asta arămie
Mi-a făcut ochi dulci și mie”.
( Ioan Bândilă -Mărceanu)

Toamno, pentr-un strugure
Pe aripi de fluture,
Ai venit să ne-amăgești
Cu știutele-ți povești

Sus pe dealuri, ‘n-ata urmă
Îmi lăsat-ai cuib de brumă
Iar în nucul din cea vie
Frunză galben-arămie.

Mi-ai pălit floarea-n grădină
Și îmi zici că nu ai vină?
Și-apoi nu tu, cine oare
Îmi gonește-n cer cocoare?

Dai la schimb un coș cu mere,
Ceva prune, ceva pere,
Grâu să am de pâine-n iarnă,
Brânză, ceapă pentru slană,

Prune dulci și parfumate
Și gutui ce-s îmbrumate
Și-un butoi cu vin-pelin,
Dar eu zic, că e puțin,

C-ai luat ce-a zi cu soare,
Lungă, caldă-mbietoare,
Lunca toată înflorită
Și pe-a mea, dulce iubită

Doritoare de umbrare
Și de dulce sărutare
Și de nopți sub cer cu stele
Și de patimi, toate miere.

Cum să vreau să-mi vii acuma
Când mă-mbie iarăși luna
Să vin iar cu-a mea iubită
De-a ei rază ocrotită.

Da e frig și e răcoare
Și-a mea mândră somn nu are
Pân’ nu-i dau o sărutare
Sub a stelelor umbrare.

Am s-o țin mai mult în brațe,
Ea, cu gându-o să se-nalțe
În spre vara viitoare
Când îmi fi-va iară soare

Și pe-un braț cosit de floare,
Îmi va da o sărutare
Ce va ține până-n toamnă,
Până vii din nou, tu, doamnă,

Cu-al tău frig, cu ploile,
Bată-te nevoile……..

Mircea Dorin Istrate

Viena
Categorii
Exclusiv
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole