Poezii pentru sâmbătă seara : Mircea Dorin Istrate

POEZII  PENTRU  SÂMBĂTA  SEARA               ,,Întristată toamnă,,  CULORILE  TOAMNEI      Motto:  ,, Toamnă, pentr-un strugure,                     cu aripi de fluture                     Arămit-ai cele...
Viena

Mircea Dorin Istrate

POEZII  PENTRU  SÂMBĂTA  SEARA

              ,,Întristată toamnă,,

 CULORILE  TOAMNEI

     Motto:  ,, Toamnă, pentr-un strugure,

                    cu aripi de fluture

                    Arămit-ai cele vii

                         şi livezile târzii’’

 

Se-ngălbeneşte toamna-n cucuruze,

În perele şi merele creţeşti,

În rotofei dovleci şi-n ploi de  frunze

Se-acoperă grădinile domneşti.

 

Se arămeşte toamna-n cea pădure

Şi-n lăstărişul tânăr din ponoare,

Un strop de negru pune-n rug de mure

Să strălucească-n razele de soare.

 

Se îndulceşte toamna-n deal la vie

În strugurii ce-n iarnă fi-vor vin,

În pruna-mbietoare, vineţie,

În boabele din tufa de afin.

 

Şi-apoi, cum noi o ştim, pe negândite

Lăptoasă pâclă varsă peste humă,

Şi din răcori, în dimineţi grăbite

Pe toate  pune  grabnic, cuib de brumă.

 

                        ***

Eu întristat spun vorbe de ocară,

Ea-mi picură pe suflet nostalgii,

Şi-n glas mieros încearcă să îmi ceară

Să îi mai scriu vre-o două poezii.

 

CEŢOASĂ  ZI  DE  TOAMNĂ

 

Din  Dealul Crucii, înspre vale,

Mergând pe şerpuit părău,

Cuprinde ceaţa-nbrăţişare

Cărări cotite, vechiul tău.

 

Ce-a beznă lipicioasă, udă,

Opreşte razele de soare,

Iar miezul zilei îl ascunde

Făcându-l  timp, de înserare.

 

Nimic nu mişcă, nu vibrează,

E totul parcă-ncremenit,

Urechea, ochiul, mintea trează

De veghe stau, neliniştit.

 

Se pune parcă-n picurare

Ascunsă teamă, suferinţă,

Iar sufletul în supărare

În rugi se cere şi-n căinţă.

 

Ca mâine vine iarna rece

Şi pune-n suflet întristare,

Speranţă e, că ea va trece

Şi mâine fi-va, doar uitare.

 

 

CĂRAREA  ÎNTOMNATĂ

 

E-o ziuă stâmpărată, de toamnă obosită

Cu mângâieri de soare pe Coasta petecită,

Cu ruginiu pe frunze, cu galben arămiu

Pe trista mea pădure ce de copil o ştiu.

 

De-abia ghicesc cărarea ce merge spre departe,

Pe care-odinioară, frăguţe-nmiresmate

Mă îmbiau cu dulce, şi-n roşul sângeriu

Îşi revărsau arome, chemându-mă să viu.

 

Acum,  doar colilia mai tremură în vânt

C-o nalbă lângă dânsa ce-i ţine de urât,

Nu sar din iarbă greieri, nu se umbresc de soare

Şopârle sperioase, când văd pe cer cocoare.

 

Eu trec pe ea cu grijă, cătându-mi din priviri

Să îmi trezesc din vremuri trecutele-amintiri

Şi clipa adormită din cea copilărie

Când prăduiam cu alţii, în râs şi-n bucurie

 

Pomiştea popii toată şi nucii întomnaţi

Şi via-mbătrânită cu struguri îmbrumaţi,

C-a noastre erau toate ce nici visam în gând,

Stăpâni eram pe lume, pe ape şi pământ.

                             *

E-o toamnă întristată, la fel ca altădată,

Veni-vor ploi şi vânturi ce Coasta o să-mi bată,

Dar pân-atunci, cu gândul, pe-un braţ de colilie

Mă rog doar vară fie de-acum până-n vecie.

 

Şi-aici cu mine fie, toţi care-am fost odată

Prădalnici hoţi de raiuri, ce noaptea înstelată

Vindeam un pumn de stele pe-o dulce sărutare

Şi-apoi cerşeam la ceruri, ne ierte cu-ndurare.

                            **

Cărarea şerpuită şi toamna cu cocori

S-or tot lungi o vreme, noi, veşnic trecători

Ne-om rândui cu toţii în pururea uitare

În ţintirim sub cruce,  acol’, pe Coasta Mare.

 

Rămân-or alţi-n urmă s-o ia de la-nceput,

S-o ducă-n trudnicie cât s-o putea de mult,

Dar şi de ei râmâne-o-n vecie Coasta Mare

Şi colilii în tremur, sub cârduri de cocoare.

 

                       

LA  SFINTELE  MORMINTE

 

Un vânticel subţire de toamnă întristată

Mai poartă peste dealuri o frunză-ntârziată

Şi-aduce din ponoare mirosuri îmbrumate

Să ştim că duhul iernii nu-i chiar aşa departe.

 

Împovărat de multe păşesc pe cea cărare

Ducând spăşit în cârcă păcatele amare

Ce le-am făcut în viaţă şi-acuma-s adunate

În cartea vieţii mele, să fie judecate.

                            *

Mai lungă e cărarea ce duce-n ţintirim

Acum când ani vieţii s-au înmulţit puţin,

Şi când mă bate gândul că ziua o să vie

Când şi eu, ca şi ceilalţi, aici voi fi, vecie.

 

E mult de când pe-aicea, o ceată de copii

Ne hârjoneam în voie prin ’nalte colilii,

Cătând frăguţe coapte prin ierburile ’nalte

A noastre find atuncea pământ şi ceruri, toate.

 

De-atunci, pe dealul ăsta sau înmulţit la cruci,

Plecatu-mi-au părinţii, ce-mi odihnesc sub nuci,

Şi fraţi şi veri şi neamuri cu nume neştiute

Şi alţii mulţi de-acuma, cu toţii, pe tăcute.

 

Am pus cu drag o floare la sfintele morminte

Şi-un fir de lumânare de-aducele aminte

La-i mei păriţi ce-aicea vecii vor nemuri

Şi-n ceruri a lor suflet avea-vor bucurii.

 

În gând le fac o rugă mă ierte fiecare

De le-am greşit cât fost-am pe-a vieţi lor cărare,

Că multe le greşit-am, dar ei sunt iertători

Şi-s plini de bunătate acolo-n lumea lor.

 

Şi mă mai rog la Domnul le deie câte-şi toate

Ce-n lumea lor pe-aicea n-avut-au bună parte

Şi ţină-mi-i Măritul pe-acol’ până venim

Că pe aici smerelnic mereu îi pomenim.

 

Apoi, din al meu suflet, în taină şi fierbinte

O lacrimă dau vamă cum dau la cele sfinte

Şi-n fumul lumânarii la cer aş vrea să urce

Smerenia din mine, ca jerta de pe cruce.

                                     

ÎN  SAT  LA  MOŞU

 

Am fost în astă toamnă din nou, la mine-n sat,

Să văz la câţi se gată cea viaţă în necaz

Şi câţi din neamul nostru mai sunt pe-a vieţii cale

Din cei ce-au fost de-a valma pe lunga ei cărare.

 

Mi-a zis odată moşu, era la supărare,

Că m-am domnit de-o vreme şi lui aşa îi pare

Că am uitat de dânşi, de neamuri, de vecin,

De când pe la oraşe prea mândru eu mă ţin.

 

Aşa c-am fost pe-acasă smerit şi-n pocăinţă,

Să fiu cu ei o vreme, că suntem toţi de-o viţă,

Să-mi mai aduc aminte de timpul cel trecut

Când am mijit pe lume şi-aici am încăput.

 

Am fost la toţi, cu rândul, să nu fac supărare,

Cinstitu-m-au  şi dânşi cu ce au fost în stare,

Ne-am tot adus aminte de una şi de alta

Şi toţi băgară seamă că  semăn mult cu tata.

 

Mi-au zis de câte toate necazuri au pe lume,

De boli, de dări, de viaţa cu-a sale rele, bune,

De-a lor copii ce încă nu au un viitor

Şi căte şi mai câte de-acol,’ din lumea lor.

 

Am pus o lumânare la sfintele morminte

La toţi de care încă adusu-mi-am aminte,

Şi-n ruga spusă-n taină cerut-am îndurare

La Domnul şi la Maica, le de-a a Lor iertare.

 

Mai toţi mi-au spus că viaţa e grea acum la ţară,

Că munca preţ nu are, batjocură-i, ocară,

Că azi, din coada sapei nu-i chip a mai trăi

De-acee-acum hotarul mai mult s-o pustii.

 

La crişmă-am fost pe seară, puhoi era de lume,

Parşiva băutură îi îndemna la glume,

Şi mi-am adus aminte, că-n vreamea din-napoi

Puhoi era la sapă, la crişmă, locul gol.

 

Cu moşu-am stat de vorbă la urmă, pe-ndelete,

I-am spus de ce văzut-am cu ură şi cu sete,

Şi i-am mai spus că astea n-au fost când eu pe-aici

Eram copilul mamei, cu alţi vre-o doi mai mici.

 

El a oftat a jale şi în cuvinte-amare

Mi-a zis că a lui suflet îi plânge şi îl doare

Că munca nu-i mai muncă şi cinstea nu-i curată

Cum fosta înainte, în lumea lui, odată.

 

Prea multe zile n-are pe-aicea de trăit,

Dar simte cu durere cum lumea s-a-nrăit,

Şi asta nu-i a bună în vremea ce-o să vină

Că sufletul şi mintea spurcatu-s-au cu tină.

 

Iar dac-o fi să fie, să piară mâine satul,

Cu el se duce lumea, că-mi piere şi curatul

Şi cinstea cea puţină ce-a mai rămas de-acum,

Credinţa şi speranţa la omul cela bun.

 

Eu doar să duc în lume, pe unde vieţuiesc,

Tot ce mi-au dat părinţii şi Domnul din ceresc

Şi satul din născare, aşa cum eu îl ştiu,

Nu ce-l care-i acuma, cu sufletu-i pustiu.

 

Apoi mi-a zis la urmă mâhnit şi întristat:

-Nepoate, eu de-acuma îs gata de plecat,

Ca toţi din satul ăsta pe-a Domnului cărare

M-oi înălţa la ceruri, vegheat de-o lumânare.

 

Atâta duc de-aicea acolo sus, cu mine,

Clipita de pe urmă şi-o dulce amintire

A locului în care o mumă m-a născut,

Şi  clipa de vecie ce-aicea mi-a trecut.

Mormântul să mi-l sape în vârf de ţintirim,

La groapă vină dară doar noi care ne ştim,

La cap să-mi puneţi încă o salcă plângătoare

Şi un melin sălbatic să-mi crească la picioare.

 

Îmi spuneţi la plecare atâta: Iartă-l Doamne!

Şi-oi sta cu voi aicea în nesfârşite toamne,

Şi nu uitaţi că viaţa n-i dată s-o trăim

Şi că, de când ne naştem, începem a muri.

 

Când am plecat, în urmă lăsat-am satul care

Luatu-l-am cu mine în bob de lăcrimare,

Iar  sufletul în taină a sărutat ţărâna

Şi-n plecăciune sfântă, la moşu încă mâna.

 

              SMERITE  ICOANE

 

Tot trec de milenii, veniţi din vecie,

Ciobanii cu turme prin sfântul Ardeal

Şi-n mers de talangă, spre cea veşnicie

Smerite icoane-s pe-a timpului val.

 

Ei vin din istorii, şi-acolo s-or duce

Să-şi facă menirea şi cel împlinit,

În mersul prin lume tot vrut-au s-apuce

O clipă ferice pe drumul sortit.

 

Mereu în rotire din timpuri străbune

Ei fost-au pe-aicea păscând veşnicii,

Din slova-ndoinită făcut-au minune

Să fie rostită din tată în fii.

 

De-aceea ciobanii, băciţa şi-o turmă,

Cu stâna bătrână din vârful de deal,

Clipite-s de timpuri şi urmă din urmă,

Din prea-răbdătorul, smeritul, Ardeal.

 

Ei sunt începutul din vremuri uitate,

Răbojul durerii, speranţa, credinţa,

Pământul şi cerul şi sfânta dreptate

Şi jalea-ngânând Mioriţa.

 

De ele s-or duce pierind în uitare

Sărac va fi veacul şi sufletu-mi greu,

De-aceea Mărite-n a Ta îndurare

Mai ţine-mi ciobanii pe-aicea mereu.

 

                       Toamno! Pentru-n strugure,

                            Cu aripi de fluture,

                            Arămit-ai cele vii

                         Și lăsatu-le-ai pustii.

 

     

LA RĂSPÂNTIE

Nu simțiți că e-nschimbare lumea care-a fost odată?
Că-ndrăgitul nostru soare prea ne arde-n scurta vară?
Că cea iarnă, de o vreme, e mai mult o lungă zloată
Și nici stim cum mai arată așteptata primăvară?
***
Toate s-au schimbat de-o vreme, nu-i mai noimă-n a lor mers,
Călindarele-nvechite nu-s mai bune cu-a lor semne,
S-a mișcat ceva prin ceruri, de bătrânul univers
Merge repede ’nainte, ori se târâie alene.
***
Dar și noi suntem ca lumea, parcă alții de ce-am fost,
Nu mai e în noi răbdare, nu mai e înțelepciune,
N-ascultăm de-un sfat vre-odată și prea des ieșim cam prost,
Nu-nvățăm nimic din asta, ca să să facem lucruri bune.
***
Azi, e-o lume zăpăcită, fără stea luminătoare,
Ce-a lăsat sfânta cărare, lunecând pe arătură,
Suntem turmă dezlânată, fără țel, fără valoare,
Înglodată în păcate, în minciună și în ură.
***
De n-o fi în noi schimbarea cea atât de așteptată,
De n-om sta ca mai ’nainte sub cea umbră de ceresc,
De n-om fi cu țara una și cu neamul laolaltă,
Înglodați vom fi în tina păcătosului lumesc.

BOGATUL LUMII

Motto :
’’Am ars în jarul vieţii mărunţii noştri ani
Şi-n caldul spuzei încă mai licăre-o speranţă,
Că nu grămezi de aur, averi, putere, bani
Făcut-au bucuria la trecătoarea viaţă.

Când nu-mi păzeam averea, iar gândul de mărire
Nici nu-ncolţea în mintea-mi cea jună şi curată,
Când strângerea de mână la-ntâia întâlnire
Mi-a-nfierbântat simţirea mai mult ca niciodată,

Atunci eram bogatul averilor în toate
Că eu măruntul lumii în strânse-mbrăţişări,
Furam din rai clipite, iar stelele din noapte
Le împărţeam cu-o fată pe calde sărutări.

Atunci eram ca nimeni, măritul, împăratul,
Mai liber cum nu-i încă nici pasărea în zbor,
Mai sus pe-a lumii creste, şi-acolo, în înaltul
Trăirilor divine eu mă topeam în dor.

Aveam ce n-avea nimeni, nimicul şi speranţa
Că mâine fi-va ziua aceea norocoasă,
Când măsluite zaruri ce le aruncă viaţa
Vor înmii clipite, ce-au fost atunci frumoase.

Acuma am de toate și bani și bogăție,
Și-nțelepciune încă și tot ce înc-am vrut,
Dar n-am, ca altădată, înfiorarea vie
Ce mi-o dătdea clipita iubirii de-nceput,

Și nici nesomnul nopții, nici lunga așteptare,
Nici spusa din privirea tăcutelor cuvinte,
Nici vrerea neoprită de-o strînsă-mbrățișare,
Nici geanna lăcrimată ce nici-odat nu minte.

Aș da ce am acuma, pe-o zi de lunga vară
Ce-a fost cândva, odată, un Rai dumnezeiesc,
In care o codană, m-a prefăcut în ceară
Și m-a topit cu totul, urcându-mă-n ceresc.

Mircea Dorin Istrate

Viena
Categorii
Exclusiv
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole