Povestea mea de integrare sau ,,Arş-ul ardelenesc’’

Cu mulți în ani urmă și ca mulți alții, am venit în Germania în acea perioadă în care trecerea granițelor în Europa presupunea viză în pașaport, viză obținută cu sacrificii...
Viena

Cu mulți în ani urmă și ca mulți alții, am venit în Germania în acea perioadă în care trecerea granițelor în Europa presupunea viză în pașaport, viză obținută cu sacrificii serioase, cu drumuri nenumărate și ore în șir de așteptare la consulatele din România pentru o ștampilă mult râvnită. Urmau apoi cozi de mașini pe mai multe rânduri, ce păreau interminabile, la granițele dintre țări, controale severe în mașini și portbagajele acestora, șamd. Cei ce au trecut prin asta, știu exact despre ce este vorba.

Eram în august 2000. Veneam acum cu cei doi fii ai noștri, de 9 și respectiv 13 ani, mari destul ca să priceapă schimbarea de viață la care ne încumetam. Strămutarea  mea și a copiilor a fost amănunțit planificată. Soțul meu venise deja de aproape un an în Germania, avea un loc de muncă și avusese nevoie de acest timp de “pregătire a terenului” pentru familia sa. Veneam de la casă cu grădină și curte, la un apartament cu două camere încă nemobilat, într-un bloc dintr-un cartier la capătul unei linii de S-Bahn. Oh, vai, mi se părea că locuim acum la capătul Pământului! Limba germană – ioc, limba engleză – binișor sau bine, până la chiar foarte bine în cazul fiilor noștri.

Bineînțeles că un apartament cu două camere pentru o familie cu doi copii relativ mari era absolut insuficient. Așa că au început căutările. Ne trebuia un apartament cu trei camere, în apropierea unei școli, dacă e posibil chiar și în apropirea unor magazine pentru apriovizionarea de zi cu zi. Circa şase luni de căutări și vizite în diferite locuri, unele mai ciudate decât altele, dar în sfârșit, am găsit. Un apartament cu trei camere și jumătate (pe vremea aceea mă întrebam ce-o mai fi și asta, o jumătate de cameră?! – era acea cameră în continuarea bucătăriei, locul de luat masa) într-un bloc cu 17 etaje, în apropirea unui centru comercial, cu un liceu Gymnasium și o școală tip Realschule și chiar aproape de un cabinet medical al unui medic român, toate la o depărtare de 5 până la 10 minute de mers pe jos. Tot ce trebuia unor ,,începători’’ ca noi.

Când mă gândesc la acel bloc imens de locuințe, mintea mă duce instantaneu la Hr. E. și un zâmbet îmi intinde pe loc buzele. Hr. E. era adimistratorul blocului, un om, pe atunci la 55 – 60 de ani, foarte mândru de activitatea sa, atât de vigilent, de atent și de exagerat de grijuliu la tot ce se întâmpla în blocul respectiv, încât ai fi putut crede că tot blocul i-ar fi aparținut. Era genul acela de om care chiar dacă a atins vârsta de pensionare, mai dorește să rămână activ și foarte important.

Aveam de învățat ceva cu totul nou: separarea gunoiului. Trebuie să recunosc că deși prețuiesc și respect reciclarea, totuși până și azi mă confrunt permanent cu problema resturilor menajere: ce, unde, în ce compartiment trebuie aruncate. Omul cât trăiește învață, nicio problemă. Dar sortarea și separarea gunoiului este una. Una însă, care singură nu e îndeajuns! Pentru că vine și a doua! Gunoiul trebuia totodată și spălat! Căci Hr. E. stătea de pază. Cum apăreai cu gunoiul, hop și el la controlat. Am observat o dată cu coada ochiului cum unei femei, după un control riguros al gunoiului, îi returnase acesteia un ambalaj de iaurt din plastic, pe motiv că nu ar fi fost perfect curățat. Încă o dată: era vorba despre gunoi!  Așa am ajuns eu să mă tem să duc gunoiul la tomberoanele de la parterul blocului! Din acel moment i-am lăsat soțului meu onoarea acestei misiuni prețioase și pretențioase. Pentru mine era  o sarcină mult prea grea.

Și tot de Hr. E. mă mai leagă o întâmplare nostimă, spun eu astăzi după atâta amar de vreme. Reamintesc aici, nu știam pe vremea aceea deloc germană (nu mai spun că pentru formularea asta m-ar tachina cu siguranță fiii mei chiar și azi, după aproape 20 de ani: “Dar ce, ai vrea cumva să spui că acum știi?”).

Eram la aranjatul apartamentului, cumpăraserăm lămpile pentru toate camerele. Soțul meu urma să le monteze. Prima lampă a fost montată. A doua lampă, la fel. La a treia lampă însă, ghinion! Scurtcircuit. Nu mai aveam curent în locuință. Nu tu curent pentru iluminat, nu tu tensiune în prize. Nici administratorul blocului nu era de găsit fiindcă era seară. Îndeletniciri ca montarea lămpilor erau posibile doar după terminarea serviciului soțului meu, adică după-amiaza și seara. Singura soluție era să așteptăm cu răbdare cea de-a doua zi. Am supravieţuit cumva acelei seri.

Înștiințat prin telefon de către soțul meu, Hr. E. sună în dimineața următoare, morocănos, la ușă. Îi deschid, intră și direct: “Haben Sie eine Leiter?” Eu: “Ăă?!” Habar nu aveam ce zice sau ce vrea. Constată el că nu are cu cine vorbi, și tot mai morocănos face cale-ntoarsă, pleacă și revine cu o scară cu trei trepte. Cocoțat pe cea mai de sus treaptă, Hr. E. lucra la cablurile de la tavanul în care ar fi trebuit să fie montată a treia lampă. Eu stăteam în fața lui și mă uitam cum meșterește el priceput pe la cabluri, rugându-mă în gând să nu fie complicată rezolvarea problemei noastre și să nu mai aibă cumva nevoie de ceva, iar eu din nou să nu știu ce îmi spune. Ce făcuse, ce nu făcuse, la un moment dat, Hr. E. se curentase (la modul – un pic de scuturat), căci nici Hr. E. se pare că nu era chiar perfect și nu le știa chiar pe toate. El – acolo sus pe scară, eu – acolo jos pe podea, uitându-mă în ochii lui, murmur în româneștele meu, dar suficient de tare încât să audă și el: “Arș!” (așa zic ardelenii când se ard ușor la degete), cu părere de rău, imaginându-mi cât de neplăcut trebuie să fi fost contactul cu acei volți pentru el. Atunci să vezi privire încruntată la Hr. E.! Și-a terminat treaba urgent fără să-mi mai adreseze nicio vorbă și fără nici măcar un salut a părăsit foarte „șifonat” apartamentul.

Povestea mea de integrare nu are particularități ieșite din comun. Memoria însă a păstrat vie această întâmplare. A trebuit să mai treacă o bucată bună de vreme până când am înțeles privirea încruntată și supărarea lui Hr. E. din acel moment deloc plăcut. El înțelesese “arș-ul” meu ca prima parte a unei expresii mai puțin “cochete”, scăpată de mine doar dintr-un… reflex ardelenesc.

În cazul în care nu știți exact ce vreau să spun: expresia nemţească ,,omonimă’’ este aceea care are ca a doua parte cuvântul: “-loch”.

D.M.

Viena
Categorii
Uncategorized
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole