Povestea mea de integrare sau ,,Dorul străinătăţii’’

  Începuturile mele pe tărâmuri străine sunt aşa, puţin comico-triste, mai mult comice privind azi în urmă, dar şi triste, gândind la faptul că orice despărţire, de familie, de...
Viena

 

Începuturile mele pe tărâmuri străine sunt aşa, puţin comico-triste, mai mult comice privind azi în urmă, dar şi triste, gândind la faptul că orice despărţire, de familie, de ţară, de casa ta şi de prieteni aduce cu ea şi multă frământare sufletească.

Hotărârea de a pleca din România nu a fost neapărat una cântărită îndelung  sau logică, ci mai mult una luată aşa, la grămadă, imitativă. Mulţi colegi de clasă şi din liceu plecau în străinătate. Fratele meu cel mai mare plecase şi el. Astfel că mi s-au încălzit călcâiele şi am spus că vreau şi eu să testez necunoscutul. Nu prea i-am informat pe părinţii mei despre gândurile ce  dospeau în mintea mea şi, pe nepusă masă, le-am spus în august 2005 că peste numai o lună, pe 5 septembrie, eu îmi iau zborul, plec în Germania. Sincer, nu ştiu nici acum ce au simţit bieţii de ei, dar atunci gândeam că plecarea mea nu presupune nicio bătaie de cap, mai eram doar patru copii rămaşi acasă, încă unul care ar fi plecat din cuib ar fi creat mai mult spaţiu prin casă. Nu le auzeam părerile, mă încăpăţânasem să plec şi basta.

Nu mai fusesem în străinătate niciodată, mă întrebam oare cum e la graniţă? Oare cum arată locurile de dincolo de graniţă? Curiozităţi de copil mic, puţin inconştient şi temerar, ca orice copil. Nu mă gândeam la ce voi mânca sau cum mă voi întreţine, cum voi face cu limba pentru că şi engleza o  înţelegeam eu… dar o vorbeam doar dacă te uitai urât la mine. Germană nu prea rupeam. Mă întrebam cum or fi germanii?! Eu admiram numai broşura cu descrierea universităţii: ,,International University in Bruchsal, Germany’’  şi mi se părea mirobolant acel loc, mi se părea că e pe altă planetă. Vedeam în acele imagini descriptive curăţenia şi oamenii zâmbăreţi, frumosul de care vroiam să mă conving singură.

Şi hopa aşa, pe 5 septembrie, căram două genţi spre maşina tatălui unei colege cu care plecam. Îmi aduc aminte şi acum că fratele meu mai mare, care mă ajuta să car genţile a spus: “Dar ce ai, măi, aici? Pietre?!”. Şi ştiti ce? Avea dreptate, luasem şi vreo două pietre că mă gândeam că poate acolo sunt altfel.

În maşină şi la drum cu mine. Un drum nou, nebătătorit. Plină de emoţie şi bucurie, niciun moment nu m-am uitat înapoi. La graniţa cu Ungaria am făcut popas să se odihnească şoferul şi din banii mei cei ,,mulţi‘‘, de fapt aveam numai 50 de euro dar mie mi se părea o avere, mi-am luat o ciocolată Milka mare pe care am mâncat-o toată acolo, în parcarea de la benzinărie. Pluteam de bucurie.

A fost un drum lung, am ajuns pe 7 septembrie la destinaţie. O dată ajunşi în Germania am mers la campusul universităţii să ne cazăm. Mă bufneşte râsul când îmi amintesc de doamna care pretindea vreo 400 de euro pentru cameră şi eu mă uitam la ea şi mă gândeam că e foarte glumeaţă. De unde 400 de euro când eu mai aveam doar 47 de euro?! Dar ca în toate poveştile frumoase lucrurile s-au rezolvat cumva şi am putut achita toate necesare după aproximativ o lună cu banii de bursă.

Luna aceea a fost destul de grea. M-am lovit de problema cu limba. Se vorbea engleza în campus dar mi se părea că toţi vorbesc foarte repede, foarte corect şi mă rezumam să arăt cu degetul ce vroiam. Dar într-o zi mi-au spus la şcoală că ori încep să vorbesc ori trebuie să plec acasă. Atunci să vezi stres. Aşa am început eu să învăţ perfect engleza. Şi azi, trist dar adevărat, mă simt mai comfortabil câteodată să mă exprim în engleză decât în română.

Au trecut aproape 14 ani de când am părăsit România. Am locuit în Germania, în USA, în Singapore, în Olanda şi-n ultimii 8 ani, în Belgia. Când mă căutai, eu mă mutam. Când am ajuns la master în Amsterdam, în prima zi, am întrebat: ,,Există şi cursuri în străinătate?‘‘. Cei de acolo s-au uitat puţin şocaţi la mine şi mi-au răspuns: “Dar nu eşti deja în străinatate?!”.

Nu ştiu de unde nevoia asta de a călători dar simt că încă nu m-am stabilit undeva, copilul curios din mine încă visează la drumuri nebătătorite. Să vedem ce va mai urma.

 

L.P.

Viena
Categorii
Diaspora
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole