POVESTEA MEA DE INTEGRARE SAU MUNCA ÎL ÎNNOBILEAZĂ ŞI ÎL HRĂNEŞTE PE OM

Un proverb german spune în felul următor:  „Orice început e greu.“ Am împlinit 40 de ani la trei luni după ce am ajuns în Germania, de aceea am venit...
Viena

Un proverb german spune în felul următor:  „Orice început e greu.“

Am împlinit 40 de ani la trei luni după ce am ajuns în Germania, de aceea am venit pregătită sufletește să devin cât mai repede o cetățeancă a țării care m-a adoptat. Știam că trebuie să câștig încrederea oamenilor prin respect, cinste și dragoste de muncă. La început problema mea era că nu prea mă descurcam cu limba germană. Am găsit un loc de muncă într-o fabrică de piele din Stuttgart, o muncă potrivită pentru oamenii obișnuiți cu munca fizică. Dar acest lucru nu m-a speriat şi asta fiindcă doream să mă încadrez cât mai repede în societatea de aici. După prima lună, m-am obișnuit cu munca, nu neaparat foarte grea ci mai curând neplăcută, din cauza pieilor ce erau lăsate să se usuce pe bare de metal şi pe care atunci când le aruncam pe o masă produceau prin rulare curent electric resimțit până în inimă. Nu m-am plâns la nimeni. Trebuia să mă descurc. Am avut însă norocul ca după această lună să fiu mutată la controlul de calitate, fapt care le-a făcut pe colegele mele din Iugoslavia, să nu-mi mai răspundă la salut. O colegă cu care lucram, chiar l-a întrebat pe şef:

,,- Domnule Vogel, cum de a primit colega noastră, după un timp aşa de scurt, locul cel mai bun din fabrică?’’ Iar el a răspuns prompt:

,,- Ca șef am obligația să hotărasc locul fiecărui om după posibilitățile lui. Se vede că noua noastră colegă nu a fost obișnuită cu munca fizică. Așadar, trebuie să muncească într-un loc unde să facă față. Dacă se îmbolnăvește, pierd un om. Hotărârea mea a fost corectă, iar directorul a iscălit transferul.’’

Am rămas atunci impresionată de mentalitatea germană. Preocuparea față de posibilitățile omului. Toată lauda.

Cum se obişnuia, după muncă aveam şi eu încă o activitate, aceea de Putzfrau sau femeie de serviciu, la un complex de proiectări. Am primit primul etajul, acela unde erau directorii și birourile șefilor. Nu erau foarte multe hârtii de adunat aşa cum erau la alte etaje, în schimb curățenia trebuia să fie de nota 10, așa cum mi-a spus șeful. Programul era de la ora 16 până la ora 18. Eu m-am apucat  cu sârg de lucru încă din prima zi. Coridorul era lung şi era compus din aproximativ 20 de birouri, plus două toalete mari și în plus trebuia să mai spăl scările de la etajul meu, până în pivniță. În acest spațiu trebuia să aspir și să fac în fiecare birou curățenia propriu-zisă. Când am fost gata, am coborât. Peste tot întuneric. Portarul se pregătea să închidă poarta. Era ora 20 iar eu eram ruptă de oboseală, dar mulțumită că am reușit să fac totul după cum mi s-a cerut.

Când am revenit, după alte două zile, toți știau din relatarea portarului, la ce oră am plecat. Șeful mi-a spus cu nu trebuia să le fac pe toate din prima zi. Mie însă nu mi-a plăcut niciodată să muncesc ,,de mântuială’’. Preferam să muncesc mai mult, ca oamenii să fie mulțumiți de mine. Şi aici aş dori să menționez faptul că femeile de serviciu de la noi din țară, erau în general foarte șleampete, iar eu tocmai ca să-mi păstrez demnitatea în proprii mei ochi, dar și în ochii celorlalți, am fost foarte atentă întotdeauna la felul în care mă prezentam la lucru. Mă îmbrăcam curat, luam un halat albastru închis, ce avea un guler alb, mă rujam, aveam manichiura făcută şi părul îmi era mereu aranjat. Nu ieșeam altfel din casă. Secretara directorului era o persoană stilată şi foarte pretențioasă cu personalul. Nu am avut cu ea nicio problemă, ba din contră simțeam că mă simpatiza. Nu pentru că eram curățică și ordonată, ci pentru că prin munca pe care o prestam, i-am câștigat în mod cert  încrederea.

Într-una din seri, directorul a rămas peste orele de program, în discuții cu un domn și eu trebuia să adun gunoiul inclusiv din biroul lui. Când am deschis ușa, el foarte amabil, știa deja ce vreau și mi-a adus personal coșul de gunoi. Încă o lecție în ceea ce priveşte mentalitatea germană. Respectul față de om. Pentru el, eu eram omul care muncește, nu doar o femeie de serviciu.

Printre colegele de la curățenie, am cunoscut o doctoriță româncă, care ca și mine, muncea pentru un ban în plus și nu se rușina de acest lucru. Dar şi o altă conaţională care s-a plâns că munca e grea:

,,- Eu în România lucram în birou.’’, obişnuia să se lamenteze.

În mod categoric, fiecare dintre noi am avut un alt statut în țară. Uneori simţeam nevoia să-i spun că este liberă să se întoarcă și să-şi reia activitatea acolo unde a lucrat. Dar nu i-am spun nimic deoarece ştiam că viața o va forma oricum într-un fel sau altul. Cu o asemenea mentalitate  nu avea însă cum să se integreze prea curând. Munca și un caracter corect reprezintă valoare ta ca om oriunde te-ai afla, lucru valabil și în Germania.

Integrarea mea s-a făcut automat şi firesc pentru că am înțeles de la bun început ce se așteaptă de la mine şi ce aşteptări am eu însămi odată cu venirea aici. Începutul a fost cel care a fost dar anii ce au urmat mi-au adus satisfacţia unor altfel de îndeletniciri, mai aproape de firea mea artistică.

 Să concluzionez într-un mod mai poetic, pot spune că în viaţă am trecut de multe ori prin întâmplări atât de ciudate şi neaşteptate, încât acum, când privesc înapoi, mi se pare că retrăiesc o aventură plină de ghiduşii, pe care cândva le-am citit într-o carte.

E.C.

Viena
Categorii
DiasporaGermaniaPovestea mea de integrare
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole