Povestea mea de integrare sau ,,Tot ce se naşte din Vodă, Petruşca se cheamă”

Integrarea mea în Germania (ca şi când aceasta s-ar fi întamplat vreodată) are toate datele unei integrări atipice. Am venit în Germania ,,şi-am dobândit ce n-am visat”(Ion Minulescu, ,,Cântecul...
Viena

Integrarea mea în Germania (ca şi când aceasta s-ar fi întamplat vreodată) are toate datele unei integrări atipice. Am venit în Germania ,,şi-am dobândit ce n-am visat”(Ion Minulescu, ,,Cântecul unui om’’), însarcinată fiind în luna a treia şi trăind o poveste de iubire care a mistuit crezul propriu potrivit căruia, nu mi-aş fi părasit ţara vreodată, urmând astfel orbeşte, bărbatul special nou venit în viaţa mea.

Pregătindu-ne să devenim părinţi, am purces serioşi la primăria oraşului german care m-a ,,adoptat’’, să depunem actele pentru căsătorie. Eram amândoi ,,la a doua mână”,  având câte o căsnicie şi bineînţeles câte un divorţ fiecare dintre noi, amănunt care a complicat mult procedeul firesc şi complică implicit mersul lin al acestei naraţiuni.

 Până când am îndosariat actele solicitate de autorităţile germane , sarcina devenise de 6-7 luni iar dosarul era tot incomplet (aveam certificat de divorţ dar nu şi certificatul de căsătorie cu primul soţ, unui alt document îi expirase termenul de valabilitate notarială, etc.). Se contura tot mai clar data căsatoriei noastre undeva mult după data probabilă a naşterii, ceea ce a zdruncinat temelia (în construcţie) a noii familii, deoarece eu aveam numele de familie al fostului soţ iar copiii născuţi în Germania luau în mod automat numele mamei.

Au început vizitele interminabile la toate autorităţile tangenţiale care se ocupau cu astfel de probleme. Dar hăul era tot mai întunecos şi mai adânc. Oarecum resemnaţi, am hotărât, ca abia după ce vom reuşi să ne căsătorim, copiii să poarte numele tatălui. Dar SURPRIZĂ: ,,Copiii vor putea lua numele tatălui când vor împlini 18 ani.’’, aşa preciza legea. Cu furcile şi topoarele în mâini am luat, a nenumărata oară, drumul autorităţilor convinşi că-i vom învinge, că-i vom determina să găsească o soluţie. Şi au găsit: după ce voi fi născut, soţul meu putea să-şi adopte proprii copii!

Dezarmat şi cu faţa în toate culorile curcubeului, bărbatul iubit şi-a făcut pe loc o programare la primarul din Heidelberg, oraşul în care urma să nasc. Mi-a tradus frânturi din dialogul lor iar una dintre frazele primarului, m-a făcut să cred că sunt teleportată într-un birou din Romania: ,,Aşa ceva nu am mai auzit până acum şi lucrez de ceva ani”. Pe când mă pregăteam să izbucnesc în râs, cu riscul de a accentua culorile de pe faţa soţului, acesta îmi traduce altă frază a primarului: ,,Ne poate  ajuta, are autoritatea necesară şi ne pregăteşte o ,,hârtie” cu ajutorul căreia copilul v-a purta numele tatălui. Adică al meu!’’ Acum urmează momentul în care primarul rămâne inert, cu inspirul la jumătate şi cu ochii ieşiţi din orbite, auzindu-mi soţul venind cu precizarea: ,,Copiii! Sunt gemeni.” Avem şi acum ,,hârtia salvatoare” în care e scris în mod clar, că toţi copiii pe care-i voi naşte, se vor numi Petruşca.

După ce s-au asigurat că am translator, că am înţeles tot, au semnat documentul şi numai aşa copiii poartă astăzi numele tatălui lor. Am reuşit să ne căsătorim când gemenii, o fetiţă superb şi un băieţel dulce, aveau şapte luni. Şi bine am facut. De ce?! Pentru că am mai făcut un copil. Şi chiar dacă nu eram căsătoriţi aveam acum ,,hârtia” cu exprimarea fabuloasă a primarului, soluţia nemţească la descurcarea firelor încurcate ale poveştii noastre de început: ,,Tot ce naşte din Vodă, Petruşca se cheamă.’’

C.P.

Viena
Categorii
DiasporaPovestea mea de integrare
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole