Povestea mea de integrare sau viaţa ca o provocare continuă

Epopeea mea a început în anii ‘90, după căderea regimului Ceaușescu, ani plini cu „de toate” când nu știai ce putea să-ți aducă ziua de mâine. Mulți români au...
Viena

Epopeea mea a început în anii ‘90, după căderea regimului Ceaușescu, ani plini cu „de toate” când nu știai ce putea să-ți aducă ziua de mâine. Mulți români au plecat atunci în lumea mare, iar printre ei se număra și fostul meu soț.

Firește, eu am rămas acasă cu doi copii mici „agățați” de poale, două fetițe de doi și trei ani. Locuiam la țară într-un sătuc din județul Timiș. Aveam găini, cățel, purcel și tot ce mai țin țăranii pe lângă casă. Gospodină în toată legea. Ce țin minte e că trăiam într-un „rai” al meu, înconjurată de liniștea pe care doar la sat o poți găsi, rai care din păcate era frecvent umbrit de lipsuri. Banii abia de ajungeau de la o lună la alta. Eram nevoită să mă descurc cum pot și să economisesc la maxim. Făceam de toate acasă, până și săpun. Știu, nu spun nimic nou cu asta. E povestea pe care au trăit-o și alții…

După un an și jumătate a trebuit să las totul, să-mi iau fetele și să-l urmez pe tatăl lor, pe drumul deja bătătorit de el. Mi-am dorit oare acest lucru? Nu! A fost mai curând, decizia fostului soț. Dar am apreciat efortul pe care l-a depus pentru a ne face nouă viața mai ușoară.

Venind în Germania, mai exact în Köln, am fost cazați într-un un lagăr, unde a trebuit să împărțim aceeași locuință cu alte câteva familii. Ca să fiu mai explicită, pe atunci orașele mari erau închise pentru străini. Locuiai acolo unde erai repartizat, și nu unde ți-ai fi dorit. Ne hrăneau zilnic într-o cantină mare. Țin minte și acum mesele alea lungi ca la praznic. În prima zi ne-au dat porumb fiert. Mâncam și plângeam. Eu acasă hrăneam păsările cu el, aici îmi hrăneam copii. Nu la o asemenea viață visasem. Auzisem în România, în timp ce îmi pregăteam actele de plecare, că sunt foarte norocoasă că plec, că dacă trăiești în Germania e ca și cum l-ai prins pe Dumnezeu de picior. Și când de fapt… Ulterior, am fost transferați într-o cazarmă pentru militari. Acolo am locuit o perioadă mai îndelungată, și am avut parte de condiții mai decente.

Cum am rezistat psihologic în tot acest răstimp? Nicicum. Plângeam zilnic, până nu mai aveam lacrimi, mă linișteam, apoi o luam iar de la capăt. Plângeam după părinții rămași acasă, după colțișorul meu de rai, după tot ce am lăsat în urmă… Mă consolam scriindu-le scrisori pline de suferință și dor, dar care nu au ajuns niciodată să fie expediate…

Îmi trebuia un scop și, într-un final, l-am găsit. Învățarea limbii germane a devenit astfel prioritară. Pe atunci nu aveam acces la lecții online, aplicații pe telefon sau diferite cărți. Aveam, însă, ambiție și puțin timp liber după ce adormeau copii. Am început s-o învăț pe nesimţite. Priveam zilnic emisiunea „Der Preis ist heiß”, care reclama diferite produse. Eu citeam denumirea lor și auzeam cum se pronunță. Apoi, mergând zilnic la terenul de joacă cu fetele mele scriam în limba română tot ce vedeam în jur, iar acasă căutam traducerea cuvintelor în dicționar. Lucrurile s-au simplificat și mai mult în momentul când copii au mers la grădiniță, iar eu am putut, în sfârșit, să mă înscriu la un curs de limbă germană. Acele patru ore de lecții zilnice erau unica mea speranță, întrucât știam că de ele depinde viața mea și a familiei mele.

Am început să fac curățenie în casa unei familii de nemți. Ce țin minte despre acel prim job al meu?  Că trebuia să fac menaj mergând în degete, ca să nu îi trezesc pe stăpânii casei și să ies la plimbare cu câinii lor, de care eu mă temeam enorm. Și totuși, anume la ei am învățat ce înseamnă curățenie, un plan bine structurat, respect și bunătate.

După ce am absolvit cu „sehr gut” cursul de limbă germană, am făcut altul de orientare pentru a decide ce pregătire profesională aș putea face pe viitor. În clasa mea erau numai nemți. Toți vorbeau germana și strâmbau din nas când încercam să spun și eu ceva. Atunci mi-am jurat că o să învăț așa de bine, încât într-o zi vor apela ei la mine după ajutor. Și așa a fost. Mă rugau să îi ajut la contabilitate, pentru că ei nu prea înțelegeau cum se face bilanțul. Așadar, am ales comerțul. Cunoșteam de acasă ce presupune meseria de vânzătoare și îmi convenea. Era un job pe care îl puteam face dimineața, astfel ca după amiaza să fiu acasă cu familia.

Totodată, am urmat cursurile unei școli auto. Pe atunci nu îmi plăcea să conduc, pentru că îmi era frică, dar nici prin cap nu îmi trecea că anume carnetul de șofer îmi va aduce „o bucată de pâine pe masă”.

Au trecut anii şi, într-o toamnă, m-am întâlnit pe neprevăzute, cu instructorul meu  auto, la un automat de bilete de parcare. Am reluat legătura, comunicam frecvent și într-o zi el mi-a propus să devin instructor auto. Am acceptat, deși nu mă simțeam pe deplin pregătită. Pentru asta a trebuit din nou să învăț și să fac zilnic naveta Köln-Dusseldorf, timp de cinci luni, pentru a obține certificatul de instructor. Asta a presupus să iau inclusiv, permisul auto pentru camion și motocicletă, precum și să învăț pe rupte din cărți de legislație, mecanică și pedagogie. Să spun că mi-a fost greu, înseamnă să nu spun nimic. Uneori mi-a fost imposibil de greu, pentru că de multe ori nu înțelegeam mai nimic din ceea ce se spunea acolo – termeni complicați, uneori lungi cât un rând de carte. Dar, nu m-am dat bătută, am învățat până am ținut în mână certificatul de instructor auto.

Primii mei elevi au fost un tânăr neamț și o englezoaică. În loc de 45 de minute cât trebuia să dureze o lecție, făceam cu ei câte o oră și jumătate, pentru că nu știam foarte bine traseul și frecvent ne rătăceam. Dar am muncit și am perseverat, uneori câte 15 ore pe zi. Dacă aș aduna kilometrii făcuți împreună cu elevii mei, pot spune că am înconjurat pământul de 30 de ori. Astfel, în 2004 am reușit să deschid prima mea școală auto, în 2008 – a doua, iar în următorul an încă una. Din 2004 până acum am avut mii de cursanți, am legat mii de prietenii și am aflat tot atâtea destine umane, unele demne de scenarii de film.

Am avut o viață plină cu de toate: obstacole, probleme de sănătate, afaceri ratate, datorii, dezamăgiri, zeci de locuințe închiriate și multe job-uri, unele dintre ele extrem de extenuante, episoade lungi de depresie și obișnuința de a o lua de la zero după fiecare rateu.

Azi, la înălțimea anilor mei, pot să vă spun cu certitudine – nimic nu-i imposibil în viața asta! Trebuie doar să vrei. Doar că succesul nu apare peste noapte. Câte zile m-au găsit muncind de la ora trei dimineața, știu doar eu. Dar am făcut-o pentru a-mi depăși propriile limite. Între timp am învățat să trăiesc după regulile de aici. Sunt foarte ordonată și punctuală. Țin o agendă în care îmi notez absolut toate întâlnirile, inclusiv vizitele la proprii copii și nepoți. Da, ceea ce înainte îmi părea straniu, ca să nu zic deplasat, acum face parte din mine.

Azi pot spune cu certitudine: Germania este casa mea, pentru că aici mi-am trăit toată viața mea de om matur. Iar atunci când spun România, în minte îmi vin frumoasele cântece ale lui Dan Spătaru și Irina Loghin, mirosul rufelor proaspăt spălate, aflate în bătaia vântului, al legumelor și fructelor culese numai din grădină, cântecul păsărilor și lista ar putea continua.

                                                                                                                                                                      V.R.

Viena
Categorii
Povestea mea de integrare
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole